Anulare act administrativ. Decizia nr. 4971/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4971/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 23399/3/2009*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4971
Ședința publică din data de 14 noiembrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - O. D. P.
GREFIER - R. O.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta pârâtă R. Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva încheierii de ședință din data de 29.11.2010, a încheierii de ședință din data de 13.12.2010 și împotriva sentinței civile nr. 1046/14.02.2011, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII- a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant Ș. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă reprezentată de domnul consilier juridic I. C. care depune delegație la dosar înregistrată sub nr._/AC/11.11.2013 și intimatul reclamant reprezentat de apărător ales – I. C. cu împuternicire avocațială la dosar, fila 10.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care,
Nefiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau lămuriri de dat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentei pârâte formulează concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat, pentru motivele expuse în scris, casarea încheierilor și sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În esență arată faptul că se impune respingerea acțiunii ca prematur formulată, cu cheltuieli de judecată. În mod greșit instanța de fond a respins excepția prematurității acțiunii, ca tardiv formulată, având în vedere faptul că reclamantul nu a anexat la cererea de chemare în judecată și dovada îndeplinirii procedurii prealabile. Cu privire la soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității prin încheierea de ședință din data de 13.12.2010, arată că această încheiere este netemeinică și nelegală, întrucât articolele invocate de instanță, ca temei legal, unele nu există, iar altele nu conțin prevederile precizate de instanță. Cu privire la fondul acțiunii, arată pe scurt faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea, deoarece în speța de față nu este vorba despre încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului Ș. C., ci despre o măsură administrativă de natură să eficientizeze activitatea Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București.
Apărătorul intimatului reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței și a încheierilor de ședință recurate, apreciind corectă soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției prematurității. În aplicarea Legii 188/1999, cadrul general de reglementare pentru cauza de față, procedura prealabilă constituie o excepție și nu o regulă, mai mult, reclamantul a formulat și plângerea prealabilă cu nr._/2009 la autoritatea ierarhic superioară, ce a fost depusă la dosarul cauzei. Cu privire la sentința recurată arată că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantului i s-a aplicat o sancțiune disciplinară fără respectarea dispozițiilor aplicabile răspunderii disciplinare, în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate. Depune la dosarul cauzei concluzii scrise și fișa Ecris a dosarului cu nr._/3/2009**. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea reține recursul spre deliberare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII – a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul Ș. C. a chemat în judecată pe intimata R. NAȚIONALA A PĂDURILOR- ROMSILVA solicitand instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, sa se dispuna obligarea intimatei la: anularea Deciziei nr. 246 din 21.04.2009, prin care a fost schimbat din funcția de director tehnic producție al Institutului de Cercetări si Amenajări Silvice București; la repunerea sa in situația anterioara schimbării funcției, in sensul reintegrării in funcția deținuta anterior modificării abuzive a contractului individual de munca; la plata drepturilor salariale indexate, majorate si reactualizate, precum si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data modificării contractului si pana la reintegrarea efectiva in funcția deținuta anterior (salariul, indemnizația de conducere, s.a.); la acordarea de daune interese potrivit art. 1088 din Codul civil, reprezentând plata dobânzii legale aferenta sumelor cuvenite cu titlu de drepturi salariale, începând cu data introducerii acțiunii, pana la achitarea integrală a acestora; la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.
In motivare a arătat ca a fost angajat pe funcția de inginer in cadrul Institutului de Cercetări si Amenajări Silvice București, conform contractului individual de munca nr. 114/07.05.2001. Ulterior, prin decizia nr. 326 din 03.07.2007 a fost numit pe funcția de director tehnic producție din cadrul Institutului de Cercetări si Amenajări Silvice București.
Prin decizia nr. 246 din 21.04.2009, R. Naționala a Pădurilor - ROMSILVA a dispus modificarea unilaterala a contractului individual de munca nr. 114/07.05.2001, in sensul schimbării sa din funcția de director tehnic de producție al Institutului de Cercetări si Amenajări Silvice București, începând cu data de 21.04.2009.
In cadrul aceleiași decizii se menționează faptul ca va fi trecut, incepand cu aceeași data, pe un post vacant din cadrul Institutului, conform structurii organizatorice si corespunzător pregătirii sale profesionale, precum si faptul ca drepturile salariale se vor negocia in conformitate cu prevederile Contractului colectiv de munca si in funcție de volumul si complexitatea activității pe care o va desfășura.
Analizând decizia atacata, a constatat faptul ca aceasta nu este motivata si nici intemeiata in drept, fapt pentru care consideră ca "omiterea" in mod intenționat de către angajator a unor date esențiale stabilirii naturii măsurii dispuse prin respectiva decizie, incalca dreptul său la apărare. In condițiile in care respectiva măsura dispusa prin decizia atacata, reprezintă o modificare a contractului individual de munca, invedereaza ca, potrivit art. 41 alin. 1 din Codul muncii, acesta poate fi modificat numai prin acordul părtilor, aceasta fiind regula. Insa alin. 2 al aceluiași articol prevede si excepții de la aceasta regula, si anume modificarea unilaterala a contractului individual de munca este posibila numai in cazul si in condițiile expres prevăzute de cod. Alineatul 3 al art. 41 prevede care sunt elementele din contractul individual de munca ce pot fi modificate. Art. 42 din Codul muncii prevede in mod expres care sunt excepțiile de la regula prevăzuta de art. 41 alin. 1, in sensul ca „locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegare sau detașarea salariatului . de munca decât cel prevăzut in contractul individual de munca. In celelalte cazuri modificarea contractului de munca se va realiza cu respectarea prevederilor art. 17 alin. 1, 2 si 4 si art. 19 din Codul muncii, angajatorul având obligația de a-l informa pe salariat cu privire la clauzele pe care urmează sa le modifice cu 15 zile inainte de data semnării actului adițional de modificare. Analizând aceste dispoziții legale, a constatat faptul ca decizia nr. 246 din 21.04.2009 nu respectă dispozițiile art. 41 alin. 1, art. 17 alin. 1,2 si 4, art.19 din Codul muncii, fapt pentru care consideră ca aceasta este nelegala emisa cu incalcarea dispozițiilor legale prevăzute in codul muncii.
De asemenea, decizia atacata încalcă si dispozițiile art. 72 alin. 1 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010, potrivit cărora contractul individual de munca se poate modifica in ceea ce privește felul muncii, locul muncii si drepturile salariale prin acordul pârtilor sau din inițiativa uneia dintre parti, in cazurile prevăzute de Codul muncii.
Din cele menționate anterior, rezulta faptul ca orice modificare privind clauzele contractuale se poate face prin incheierea unui act adițional ce reprezintă acordul de voința al părtilor, excepție facand modificările prevăzute de art.42 din Codul muncii.
Totodată, trebuie observat ca in preambulul deciziei nr. 246/21.04.2009 este menționat Raportul privind controlul efectuat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale, la Institutul de Cercetării si Amenajări Silvice București. In situația in care respectiva măsura dispusa prin decizia atacata reprezintă o sancțiune disciplinara, înțelege sa invoce nulitatea absolută a deciziei pe considerentul neindeplinirii dispozițiilor art. 267 si art. 268 din Codul muncii.
Potrivit art. 267 din Codul muncii, sub sancțiunea nulități absolute, nici o masura nu poate fi dispusa mai inainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
In prezenta speța este evident faptul ca angajatorul nu a efectuat cercetarea disciplinara prealabila. Sancțiunea neefectuarii cercetării disciplinare prealabile conduce la nulitatea absoluta a deciziei in temeiul art. 267 din Codul muncii.
Totodată trebuie remarcat faptul ca art. 268 alin. 2 din Codul muncii, prevede elementele obligatorii care trebuie prevăzute in decizie. Analizând decizia atacata constata faptul ca aceasta nu cuprinde descrierea faptei; precizările din statut, regulament intern sau contract colectiv de munca incalcate; temeiul de drept in baza căruia sancțiunea se aplica; si nici motivele pentru care apărările formulate de salariat au fost inlaturate. Lipsa acestor elemente obligatorii are ca sancțiune nulitatea absoluta a deciziei in temeiul art. 268 din Codul muncii. In aceste condiții si tinand cont de faptul ca decizia atacata nu este motivata nici in drept si nici in fapt, isi rezervă dreptul de a-si preciza cererea de chemare in judecata după primirea întâmpinării depuse de parat si a documentelor care au stat la baza emiterii deciziei atacate.
In drept, reclamantul a invocat art.112-114 din Codul de procedura civila, Codul muncii.
Pârâta R. Națională a Pădurilor - Romsilva a formulat întâmpinare, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună respingerea acțiunii în integralitatea capetelor sale de cerere, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 7064/11.11.2009, Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția C. Administrativ și Fiscal.
Prin încheierea de ședință din 29.11.2010 Curtea a apreciat, în raport de disp. art. 136 Cod procedură civilă, că este tardiv invocată excepția prematurității acțiunii, iar prin încheierea de ședință din 13.12.2010 a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile reținând că prin acțiune, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 246, emisă de Directorul general al pârâtei R. Națională a Pădurilor – ROMSILVA la data de 21.04.2009, prin care s-a dispus schimbarea reclamatului din funcția de director tehnic de producție al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București ( art. 1) și trecerea sa pe un post vacant din cadrul Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București ( art. 2), repunerea sa în situația anterioară prin reintegrarea în funcție și plata drepturilor salariale aferente, precum și daune – interese.
Așadar, reclamantul contestă un act prin care angajatorul său a operat o modificare a raportului său de muncă întemeiat pe contractul individual de muncă nr. 114/07.05.2001, încheiat între părți pe o durată nedeterminată.
Reclamantului îi sunt aplicabile disp. OUG nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, iar potrivit disp. art. 58 alin. 1 din acest act normativ, „ Personalului silvic i se aplică disp. Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel”.
Astfel, aspectele referitoare la competența de soluționare a cauzelor având ca obiect actele angajatorilor prin care se modifică raporturile de muncă și cererile accesorii acestora, precum și procedura de soluționare a acestora, sunt cele cuprinse în Legea nr. 188/1999, republicata, care în art. 91 1 prevede competența de soluționare a cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public a instanței de contencios administrativ, act normativ ce reprezintă legea specială în raport cu Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materie, care nu impune în aceste cauze parcurgerea procedurii prealabile. În situația în care legiuitorul a dorit să condiționeze exercitarea acțiunii în contencios de efectuarea procedurii prealabile, a prevăzut aceasta în mod expres, precum atacarea actului de încetare a raportului de serviciu, situație prevăzută de disp. art. 89 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, astfel încât regulile de interpretare impun concluzia că în toate celelalte situații în care legea nu impune această cerința,parcurgerea procedurii prealabile nu este necesară. Mai mult, actul normativ amintit prevede ca dispozițiile Legii nr. 188/1999 se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Prin urmare, competența materială a instanței de contencios administrativ nu atrage aplicarea automată a dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Astfel, instanță apreciază ca în aplicarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, cadrul general de reglementare pentru cauza de față, procedura prealabilă constituie o excepție și nu o regulă, asigurându-se în acest fel, și un tratament echitabil tuturor salariaților în demersul lor în revendicare unor drepturi salariale și celeritatea soluționării unor astfel de cauză.
Prin sentința civilă nr. 1046/14.02.2011, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a admis, în parte, acțiunea, formulată de către reclamantul Ș. C., în contradictoriu cu pârâta R. NAȚIONALĂ A PĂDURILOR ROMSILVA, a anulat Decizia nr. 246 din 21.04.2009, emisă de Directorul General al Regiei Naționale a Pădurilor – ROMSILVA, a dispus reintegrarea reclamantului în funcția de director tehnic producție al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București, a obligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire echivalentă cu diferența dintre salariile indicate majorate și recalculate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul pentru exercitarea funcției de director tehnic producție al I.C.A.S București și cele primite pentru funcția exercitată efectiv, de la data modificării contractului de muncă și până la data reintegrării efective și a respins cererea de acordare a daunelor - interese, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 246 din 21.04.2009 emisă de Directorul General al Regiei Naționale a Pădurilor – ROMSILVA (fila 5, dosar TB), reclamantul Ș. C. a fost schimbat din funcția de director tehnic producție al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București începând cu data de 21.04.2009 (art. 1), fiind trecut începând cu aceeași dată pe un post vacant din cadrul Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București – R. Națională a Pădurilor – ROMSILVA, „conform structurii organizatorice și corespunzător pregătirii sale profesionale” (art. 2), urmând ca drepturile sale salariale să se negocieze „în conformitate cu prevederile Contractului colectiv de muncă și în funcție de volumul și complexitatea activității pe care o desfășoară.” (art. 3).
În preambulul deciziei se face referire la „Raportul privind controlul efectuat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București, transmis cu nr. 61.540/IS/14.04.2009 și înregistrat la Conducerea regiei sub nr. 12.585 din 14.04.2009, precum și comunicat la ICAS cu adresa nr. 13.661/14.04.2009”, raport depus la dosar în cadrul documentației, la filele 61 – 179.
Analizând concluziile Raportului de control, preluate de înseși pârâtă în cuprinsul întâmpinării, Curtea a reținut că în sarcina reclamantului au fost reținute o . deficiențe din care pârâta a tras concluzia că reclamantul nu și-ar fi îndeplinit obligațiile prevăzute în fișa postului la Cap. II, punctele 2,3,4,5,6,7,8 și 10 și nici pe cele prevăzute în Regulamentul intern la art. 11 lit. b, luând astfel măsura schimbării sale din funcția de conducere deținută.
Curtea nu a putut reține apărările pârâtei potrivit cărora măsura schimbării din funcția de conducere deținută, de director tehnic producție al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București, și trecerii reclamantului pe un post vacant din cadrul Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București, reprezintă doar o măsură administrativă luată în vederea eficientizării activității și nu o sancțiune administrativă, pentru care era necesară derularea cercetării administrative, cu toate garanțiile prevăzute de Regulamentul privind organizarea, funcționarea, atribuțiile și limitele de competență ale organelor de conducere ale unităților din structura Regiei Naționale a Pădurilor – ROMSILVA (care la art. 20 prevede sancțiunea nulității absolute în cazul măsurilor luate fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile), Statutul personalului silvic și Contractul colectiv de muncă, în condițiile în care reclamantul a fost, în fapt, destituit dintr-o funcție de conducere ocupată prin concurs, în cursul exercitării acesteia, pe motiv că nu și-ar fi îndeplinit obligații de serviciu.
A reținut instanța aplicabilitatea disp. OUG 59/2000 în temeiul cărora în speță sunt incidente dispozițiile Legii 188/1999 și împrejurarea că dincolo de faptul că sancțiunea demiterii din funcția de conducere, aplicată în fapt reclamantului, nu se regăsește printre sancțiunile disciplinare expres prevăzute în actul normativ special aplicabil raportului său de muncă, cea mai apropiată sancțiune disciplinară, cea prevăzută de art. 48 alin. 2 lit. d) – „retrogradarea în funcție pe o durată de 1 - 6 luni;”, presupune parcurgea procedurii reglementate de art. 49 alin. 2, respectiv cercetarea prealabilă obligatorie efectuată de consiliul de disciplină și adoptarea unei hotărâri supusă unei contestații administrative, soluția dată acesteia fiind apoi supusă cenzurii instanțelor de contencios administrativ.
De asemenea, și CAP. 8 - Sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, aplicabil în măsura în care nu sunt reglementări specifice, prevede o întreagă procedură referitoare la constatarea, cercetarea disciplinară obligatorie și aplicarea sancțiunii disciplinare, stabilind etape și termene de derulare, condiții de natură să asigure exercitarea eficientă a dreptului la apărare al celui cercetat disciplinar, în scopul asigurării unui echilibru între comportamentul celui cercetat și consecințele asupra instituției angajatoare.
Față de toate împrejurările astfel expuse, constatând că reclamantului i s-a aplicat o sancțiune disciplinară fără respectarea dispozițiilor legale aplicabile răspunderii disciplinare imperative și obligatorii, preluate inclusiv în Contractul colectiv de muncă aplicabil personalului silvic, de natură să încalce dreptul reclamantului la exercitarea funcției de conducere ocupată prin concurs, Curtea a admis în parte acțiunea, și în aplicarea dispozițiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în forma în vigoare la data sesizării instanței, aplicabil în măsura în care nu sunt reglementări specifice. Curtea a apreciat ca lipsită de relevanță juridică împrejurarea că prin Decizia nr. 123 din 22.04.2009, emisă de Directorul Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice (fila 186), reclamantul a fost trecut, „începând cu data de 21.04.2009”, „în funcția de inginer principal la Biroul Fond forestier, pază și protecție”, cu „gradul profesional de inginer inspector general silvic gradația II”, întrucât trecerea sa pe un post de execuție era o consecință firească, iar acceptarea reclamantului nu este de natură să înlăture viciile deciziei de destituire din funcția de conducere, care reprezintă o decizie de sancționare.
Curtea a respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor – interese reprezentând plata dobânzii legale aferente sumelor cuvenite cu titlu de drepturi salariale, întrucât potrivit dispozițiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, aplicabil în măsura în care nu sunt reglementări specifice, în forma în vigoare la momentul învestirii instanței, „(1) În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.
(2) La solicitarea funcționarului public, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută.”
Astfel, nu există temei pentru acordarea unor daune-interese pentru folosul nerealizat, pentru a fi admis acest capăt accesoriu de cerere, motiv pentru care a fost respins ca neîntemeiat.
Pârâta a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 29.11.2010, a încheierii de ședință din data de 13.12.2010 și a sentinței, invocând în drept disp. art. 304 pct. 7,8 și 9 și art. 3041 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii de recurs a arătat ca în mod greșit a fost respinsă excepția prematurității acțiunii ca tardiv invocată, întrucât nu a avut posibilitatea de a invoca această excepție prin întâmpinare sau la prima zi de înfățișare, având în vedere că reclamantul nu a anexat la cererea de chemare în judecată și dovada îndeplinirii procedurii prealabile, conform art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă.
Această dovadă a fost depusă la termenul din 22.09.2010 iar la următorul termen de judecată a fost invocată excepția, împrejurare de care instanța de fond nu a ținut cont.
Referitor la această excepție a precizat că plângerea prealabilă adresată ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale a fost înregistrată la minister sub nr._/13.05.2009, iar prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la 1.06.2009, după trecerea a doar 17 zile de la înregistrarea plângerii, reclamantul neîndeplinindu-și obligația de a aștepta epuizarea termenului de 30 zile prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 554/2004.
A fost criticată și soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, având în vedere că în Legea 188/1999, aplicabilă la momentul emiterii actului atacat, nu există art. 911 iar art. 89 alin. 1 din aceeași lege nu se referă la încetarea raporturilor de muncă, ci la detașare.
Art. 93 nu prevede că disp. Legii 188/1999 se completează cu legislația muncii, precum și cu reglementările de drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, ci se referă la mobilitatea înalților funcționari publici.
Recurenta apreciază că este greșită concluzia instanței potrivit căreia nu era necesară în speță parcurgerea procedurii prealabile și că nu s-a ținut cont de toate dovezile existente la dosar și de faptul ca reclamantul a depus o plângere prealabilă adresată ministerului, prin care solicita revocarea deciziei nr.246/2009.
Referitor la această plângere a susținut ca ministerul nu era organul ierarhic superior al pârâtei, ci autoritatea centrală care răspundea de silvicultură în ceea ce privește strategia în acest domeniu, neavând competențe de personal cu privire la angajații pârâtei.
S-a mai arătat în cererea de recurs ca a fost interpretat și aplicat greșit art. 106 din Legea 188/1999, întrucât nu este vorba despre încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului, ci despre o măsură administrativă de natură să eficientizeze activitatea Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice București.
Dacă instanța, în soluționarea fondului cauzei, se prevalează de disp. art. 106 din Legea 188/1999, trebuia să țină cont de aceste prevederi în sensul ca trebuia îndeplinită procedura prealabilă.
Prin încheierea nr. 3061/7.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal a dispus, în temeiul art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea 2/2013, scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului pe cale administrativă la Curtea de Apel București Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază ca recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepția prematuritatii acțiunii se reține ca la termenul de judecată din 22.09.2010, reclamantul a depus la dosar un set de înscrisuri printre care se află plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziei nr. 246/21.04.2009, înregistrată sub nr._/13.05.2009 la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și răspunsul la această plângere, reprezentat de Nota nr._/_/17.06.2009 emisă de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale – Corpul de Control al Ministrului – Direcția de Inspecții Silvice și Cinegetice.
La următorul termen de judecată – 29.11.2010, pârâta a invocat excepția prematurității acțiunii în raport de împrejurarea ca prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 1.06.2009, anterior expirării termenului de 30 de zile reglementat de Legea 554/2004 pentru soluționarea plângerii prealabile, plângere care a fost înregistrată la minister la data de 13.05.2009.
Instanța de fond a respins excepția ca tardiv formulată având în vedere disp. art. 136 Cod procedură civilă conform cărora excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică.
Sub acest aspect, Curtea reține că, deși plângerea prealabilă a fost formulată la data de 13.05.2009 și soluționată în luna iunie 2009, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14.10.2009, reclamantul nu a depus la dosar până la termenul din 22.09.2010 nici plângerea și nici răspunsul la plângerea prealabilă, astfel încât pârâta a luat cunoștință la acest termen de data formulării plângerii.
Or, potrivit art. 12 din Legea nr.554/2004, reclamantul anexează la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era obligatoriu. În situația în care reclamantul introduce acțiune împotriva autorității care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma soluționării favorabile a cererii ori a plângerii prealabile, va depune la dosar și copia certificată după acest act.
În condițiile în care reclamantul nu a anexat la acțiune copia plângerii prealabile, pârâta nu a avut cunoștință de data formulării acesteia pentru a putea invoca prin întâmpinare excepția prematurității acțiunii, cu atât mai mult cu cât plângerea a fost adresată ministerului și nu pârâtei.
Referitor la această excepție, Curtea apreciază ca este neîntemeiată, jurisprudența fiind în sensul că, deși reclamantul a sesizat instanța fără să aștepte împlinirea termenului reglementat de Legea 554/2004 pentru soluționarea plângerii prealabile, și în această situație finalitatea procedurii prealabile administrative se consideră îndeplinită, astfel ca soluția de respingere a acțiunii ca prematură ar fi disproporționată.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, Curtea constată că este corectă soluția de respingere a acesteia, prin raportare la disp. Legii 188/1999, aplicabilă reclamantului în temeiul OUG 59/2000 privind Statutul personalului silvic.
Referitor la susținerea recurentei că articolele invocate de instanță ca temei legal, unele nu există, iar altele nu conțin prevederile precizate de instanță, se reține că toate dispozițiile pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția se regăsesc în cuprinsul Legii 188/1999, după cum urmează: prevederile art. 911 se regăsesc în art. 109 conform căruia cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
Conținutul art. 89 alin. 1 se regăsește în art. 106 care stabilește că „(1) În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public”.
De asemenea, disp. art. 93 se regăsesc în art. 117 potrivit căruia dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate rezultă că litigiile având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanței de contencios administrativ, dar admisibilitatea unei astfel de acțiuni este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile numai în situațiile pentru care Legea 188/1999 prevede în mod expres necesitatea parcurgerii acestei proceduri, Legea 188/1999 fiind un act normativ special în materia raportului de serviciu al funcționarului public, care derogă de la Legea 554/2004 – act normativ cu caracter general în materia contenciosului administrativ.
Art. 109 din Legea 188/1999 stabilește competența instanței de contencios administrativ de a soluționa cauzele referitoare la raportul de serviciu al funcționarului public, dar nu precizează ca acestea se soluționează în condițiile Legii 554/2004, astfel încât este necesară parcurgerea procedurii prealabile doar în situațiile reglementate în mod expres de Legea 188/1999, cum este cazul litigiului prin care se contestă actul administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu.
Astfel, art. 106 din Legea188/1999 prevede că (…) se poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea 554/2004 (…).
Din moment ce acest text de lege face trimitere în mod expres la condițiile și termenele prevăzute de Legea 554/2004, se reține că anterior sesizării instanței, persoana care se consideră vătămată trebuie să solicite autorității emitente sau autorității ierarhic superioare revocarea în tot sau în parte, a actului administrativ de încetare a raportului de serviciu.
În celelalte litigii care vizează raportul de serviciu al funcționarului public nu se impune parcurgerea procedurii prealabile de vreme ce Legea 188/1999 nu face trimitere la soluționarea lor în condițiile Legii 554/2004.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, reclamantul contestă un act prin care angajatorul său a operat o modificare a raportului său de muncă întemeiat pe contractul individual de muncă nr. 114/7.05.2011 și decizia nr. 326/2007 prin care a fost numit în funcția de conducere de director tehnic de producție al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva.
Nefiind vorba despre un act administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, reclamantului nu îi revenea obligația de a formula plângere prealabilă anterior sesizării instanței cu prezenta acțiune, în mod corect fiind respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.
Împrejurarea că reclamantul a înregistrat la Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale plângerea prealabilă nu este de natură să ducă la concluzia ca avea obligația de a se conforma disp. art. 7 din Legea 554/2004, având în vedere ca dispozițiile Legii 188/1999, deși nu reglementează obligația parcurgerii procedurii prealabile (exceptând litigiile la care se referă art. 106 din lege), nu interzic funcționarului public să solicite anterior sesizării instanței revocarea totală sau parțială a actului administrativ contestat, autorității emitente sau autorității ierarhic superioare.
Mai mult, se reține că reclamantul a adresat ministerului sus-menționat o astfel de cerere, iar ministerul nu a considerat că nu are competența de a o analiza pentru că nu ar fi autoritatea ierarhic superioară autorității pârâte, ci a procedat la examinarea susținerilor din cerere și a întocmit Nota nr._/_/17.06.2009 privind plângerile prealabile formulate de d-nii R. T. și C. Ș. împotriva Deciziilor nr. 226/14.04.2009, respectiv nr. 246/21.04.2009.
În consecință, se constată că reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă anterior sesizării instanței, chiar dacă o asemenea obligație nu îi revenea potrivit Legii 188/1999, nefiind contestat un act administrativ prin care se constată sau se dispune încetarea raportului de muncă.
Nefondate sunt și criticile de la punctul 3 din cererea de recurs, care pornesc de la susținerea eronată că în soluționarea fondului cauzei instanța de fond s-a prevalat de dispozițiile art. 106 din Legea 188/1999, astfel că trebuia îndeplinită procedura prealabilă.
Curtea reține ca instanța de fond a invocat disp. art. 106 din Legea 188/1999 la motivarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii și nu în cadrul considerentelor care vizează soluția pronunțată pe fondul cauzei.
Prima instanță a menționat că reclamantul contestă un act prin care angajatorul a operat o modificare a raportului său de muncă și decizia de numire în funcția de conducere de director tehnic de producție la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, deci nu un act administrativ de încetare a raportului de serviciu.
Invocarea disp. 106 din Legea 188/1999 în încheierea de ședință din 13.12.2010 a fost făcută în contextul în care instanța a dorit să sublinieze că este necesară formularea plângerii prealabile numai în cazul litigiilor vizate de art. 106 din Legea 188/1999, pentru celelalte litigii care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public nefiind reglementată această obligație.
Or, litigiul de față, având ca obiect actul prin care angajatorul reclamantului a operat o modificare a raportului său de muncă, nu intră sub incidența art. 106 din Legea 188/1999, chiar recurenta precizând în cererea de recurs ca nu este vorba despre încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului.
Faptul că au fost invocate dispozițiile acestui text de lege ca argument în susținerea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii nu înseamnă ca instanța de fond a reținut aplicabilitatea acestora în speță, cum în mod eronat susține recurenta.
Instanța a precizat în mod clar care este actul administrativ contestat de reclamant și cum acesta nu se referă la încetarea raportului de muncă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 106 din Legea 188/1999.
Față de toate aceste considerente, constatând ca sentința este legală, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurentă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă R. Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva încheierii de ședință din data de 29.11.2010, a încheierii de ședință din data de 13.12.2010 și împotriva sentinței civile nr. 1046/14.02.2011, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII- a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant Ș. C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.11.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red. C.M.C.
Tehnored. R.O./ 2 ex.
Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C.
Judecător de fond: D. M. B.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2972/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 3324/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
