Anulare act administrativ. Decizia nr. 3630/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3630/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-09-2013 în dosarul nr. 6806/2/2011*
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 3630
Ședința publică de la 23.09.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE N. V.
JUDECĂTOR I. M. C.
JUDECĂTOR S. O.
GREFIER M. G.-D.
Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurentul-reclamant N. C. C., împotriva sentinței civile nr. 973/14.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți DIRECȚIA R. PERMISE DE CONDUCERE ȘI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR și M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns intimații-pârâți, prin consilier juridic M. M., în baza delegațiilor de reprezentare pe care le depune la dosar, lipsind recurentul-reclamant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței de judecată că, la data de 28.06.2013, la serviciul registratură, intimatul-pârât M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR a depus întâmpinare, în triplu exemplar. Mai învederează că, la data de 17.09.2013, intimata-pârâtă DIRECȚIA R. PERMISE DE CONDUCERE ȘI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR a depus întâmpinare, în patru exemplare, după care:
Reprezentantul intimaților-pârâți învederează că recurentul-reclamant nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată cu privire la timbrarea cererii de recurs, motiv pentru care înțelege să invoce excepția de netimbrare.
Curtea acordă cuvântul a supra excepției de netimbrare.
Reprezentantul intimaților-pârâți solicită instanței de judecată admiterea excepției și anularea recursului ca netimbrat.
Curtea reține cauza în pronunțare asupra excepției de netimbrare.
CURTEA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 973/14.02.2012 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost formulată și completată de reclamant.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr.S/72/11.04.2011 emisă de directorul Direcției R. Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, reclamantul a fost sancționat cu „mustrare scrisă” pentru încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite de lege, faptă prev. la art. 57 lit. k din Legea 360/2002, coroborat cu art. 12 alin.1 lit. k din Ordinul MAI nr.400/2004.
În fapt, s-a reținut că pe parcursul anului 2010, fiind încadrat în funcția de ofițer specialist principal I(consilier juridic) la C. juridic al Direcției R. Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, a reprezentat în dosarele nr._ cu termen: 22.06.2010, nr._ cu termen 07.09.2010 și nr._ cu termen 07.09.2010, în calitate de mandatar, interesele unor persoane fizice, angajate/ex-angajate ale MAI, în revendicarea unor drepturi salariale.
S-a apreciat că reclamantul nu a respectat disp. art. 16 din Legea 514/2003, coroborate cu disp. art. 4 alin.2 din Instrucțiunile MAI nr.1111/2005 privind activitatea de asistență juridică în MAI, conform cărora consilierul juridic este obligat să respecte dispozițiile legale privitoare la interesele contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea; el este, de asemenea, obligat să respecte secretul și confidențialitatea activității sale, în condițiile legii.
Potrivit Instrucțiunilor MAI nr.1111/2005, consilierilor juridici le este interzis să asigure consultanță, asistență și reprezentare altor autorități, instituții, structuri, persoane juridice sau persoane fizice, decât unitățile din aparatul central al MAI, unitățile, instituțiile ori structurile aflate în subordinea acestuia, în serviciul cărora se află sau cu care au raporturi de muncă.
Reclamantul a formulat contestație împotriva acestei dispoziții, contestație respinsă prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. II/2943/14.06.2011.
Curtea a reținut că prin nota nr._/5 din 26.11.2010, Direcția Generală Juridică a sesizat conducerea Direcției pârâte cu privire la unele situații constatate în legătură cu activitatea reclamantului – coordonator al Compartimentului juridic al unității, care deținea calitatea de mandatar al unor persoane fizice aflate în litigiu cu MAI, reprezentat în procesele aflate pe rolul Curții de Apel București tot de către reclamant.
Rezultatul verificării acestor aspecte a fost consemnat în Raportul nr._/08.12.2010 în care s-a menționat că, în baza delegației cu nr._/5/08.10.2010 eliberată de MAI – Direcția Generală Juridică, reclamantul reprezintă MAI în dosarele nr._, nr._ și nr._ aflate pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII – a C. Administrativ și Fiscal.
Litigiul având ca obiect revendicarea unor drepturi salariale se desfășoară în contradictoriu cu persoane fizice aflate sub contract de muncă cu MAI sau ale căror raporturi de muncă cu această instituție au încetat, iar demersurile de sesizare a instanței competente, în numele acestor persoane, au fost efectuate tot de reclamant în calitate de mandatar.
În consecință, s-a propus declanșarea procedurii cercetării prealabile cu privire la faptele semnalate, în urma acestei cercetări fiind întocmit Raportul de cercetare prealabilă nr._/28.02.2011 în cuprinsul căruia s-a apreciat că reclamantul se face vinovat de comiterea abaterii disciplinare de încălcare a prevederilor referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicțiile stabilite prin lege.
La data de 28.02.2011 a fost încheiat procesul-verbal de prezentare a conținutului Raportului de cercetare prealabilă reclamantului, proces – verbal în care sunt consemnate cele șapte obiecțiuni formulate de reclamant cu privire la cercetarea sa.
Prin procesul – verbal încheiat la data de 14.03.2010, ofițerul desemnat cu cercetare prealabilă a respins motivat obiecțiunile reclamantului, precizând punctual, pentru fiecare dintre acestea motivul respingerii.
A apreciat instanța de fond că susținerea reclamantului că în cursul cercetării prealabile au fost încălcate prevederile Ordinului MAI nr.400/2004 nu poate fi reținută.
Astfel, potrivit art. 29 alin.1 din acest ordin, pe parcursul efectuării cercetării prealabile, polițistul cercetat are dreptul să formuleze cereri, să depună rapoarte, să propună administrarea unor noi dovezi sau documente în apărare, care trebuie verificate și incluse în dosarul sau raportul de cercetare prealabilă.
În temeiul acestor prevederi, reclamantul a depus rapoartele din datele de 06.01.2011 și 13.01.2011 în care a precizat că reprezentarea Direcției în dosarul în cauză a fost asigurată de un alt consilier juridic, iar reclamantul, în momentul în care a fost delegat să reprezinte MAI în proces a renunțat la calitatea de mandatar.
De asemenea, a menționat că s-a deplasat la Curtea de Apel București pentru a solicita copii ale încheierilor sau hotărârilor prin care s-a consemnat faptul că a renunțat la mandat în dosarele nr._ ,_ ,_ ,_ și_, dar nu a putut obține aceste copii.
În procesul – verbal de prezentare a conținutului Raportului de cercetare prealabilă se consemnează că una dintre obiecțiunile reclamantului vizează neadministrarea probelor propuse prin cele două rapoarte sus menționate, referitoare la hotărârile instanței prin care se constată faptul că a renunțat la calitatea de mandatar, iar prin procesul – verbal din 14.03.2010, această obiecțiune a fost respinsă considerându-se că administrarea probei constând în depunerea acestor hotărâri nu ar influența rezultatul cercetării prealabile.
S-a constatat că a fost respectat dreptul reclamantului de a depune rapoarte, de a propune administrarea unor noi dovezi sau documente, împrejurarea că acestea nu au fost considerate utile și concludente de către ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă neputând reprezenta o încălcare a acestui drept al reclamantului.
Art.59 alin.6 din Legea 360/2002 prevede, într-adevăr, că polițistul cercetat are dreptul să cunoască în întregime actele cercetării și să solicite probe în apărare, dar acest text de lege nu dă naștere în sarcina organului care efectuează cercetarea prealabilă obligației de a administra orice probă solicitată de polițist, indiferent dacă aceasta prezintă sau nu relevanță în stabilirea abaterii disciplinare pentru săvârșirea căreia este cercetat disciplinar, Curtea apreciind că se impune administrarea acelor probe care sunt utile și pertinente în cercetarea prealabilă.
Un argument în acest sens îl constituie și disp. art.28 alin.1 din Ordinul MAI nr.400/2004 care prevăd că ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă este obligat să strângă toate probele care pot conduce la aflarea adevărului, respectiv existența și inexistența abaterilor disciplinare și gravitatea acestora.
Este vorba, așadar, despre acele probe de natură să contribuie la stabilirea săvârșirii de către polițist a abaterii disciplinare și a gravității acesteia.
Or, în mod corect a apreciat ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă că nu este relevantă depunerea hotărârilor judecătorești prin care se constată că reclamantul a renunțat la calitatea de mandatar după primirea delegației din partea Direcției Generale Juridice, având în vedere considerentele pe care instanța le va expune cu privire la calificarea faptei reclamantului ca abatere disciplinară.
Neîntemeiată este și susținerea că i s-a încălcat dreptul la apărare, prin refuzul de a –i fi comunicate documentele din dosarul de cercetare prealabilă, la dosar fiind depusă copia adresei nr.6905/23.05.2011(fila 108) prin care Direcția pârâtă, urmare a cererii reclamantului înregistrată sub nr.6905/19.05.2011, îi comunică acestuia copii ale documentelor solicitate, documente enumerate în adresa de înaintare menționată.
Cu privire la aprecierea reclamantului că cercetarea prealabilă este incompletă deoarece s-a neglijat cu desăvârșire probarea gravității acesteia, Curtea a reținut că este neîntemeiată, pe baza înscrisurilor aflate în dosarul de cercetare prealabilă putându-se stabili atât abaterea săvârșită, cât și gravitatea acesteia, probele în raport de care se reține existența abaterii fiind relevante și sub aspectul gravității acesteia care se apreciază în funcție de consecințele produse și de norma juridică încălcată, aspecte care rezultă din înscrisurile de la dosar.
Neîntemeiată este și susținerea referitoare la încălcarea disp. art. 14 din Ordinul MAI nr.400/2004 care stabilesc elementele ce trebuie luate în considerare la aplicarea sancțiunii disciplinare, reclamantul considerând că ofițerul de cercetare prealabilă a omis elementele prev. la lit. a, b, d, e și f din acest articol.
Cu privire la această susținere, Curtea a reținut, pe de o parte, că nu ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă este cel care aplică sancțiunea, competența în acest sens aparține, în cazul mustrării scrise, prev. de art. 17 lit. a din ordin, conform art.36 din Ordinul MAI 400/2004, șefului care a dispus cercetarea prealabilă.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că emitentul dispoziției de sancționare a avut în vedere la stabilirea sancțiunii toate elementele menționate în art.14 din ordin, din moment ce reclamantului i s-a aplicat cea mai ușoară dintre sancțiunile disciplinare și anume mustrare scrisă.
S-ar fi putut pune, eventual, în discuție, ignorarea unora dintre aceste elemente, în situația în care reclamantului îi era aplicată o altă sancțiune pe care, în raport de elementele rezultate din dosarul de cercetare prealabilă, o considera nejustificat de gravă.
Or, în condițiile în care a fost stabilită cea mai ușoară dintre sancțiunile disciplinare, se constată că au fost luate în considerare elementele invocate de reclamant ca nefiind respectate de ofițerul însărcinat cu cercetarea disciplinară, care, de altfel, nici nu avea ca atribuție aplicarea sancțiunii, nici măcar pe aceea de a face o propunere de sancționare prin aplicarea uneia dintre sancțiunile prev. de art. 58 din Legea 360/2002.
Se mai invocă în acțiune nerespectarea disp. art. 35 alin.2 din Ordinul MAI 400/2004 conform cărora dosarul cercetării prealabile va fi prezentat șefului care a dispus cercetarea prealabilă în termen de maximum 2 zile lucrătoare de la întocmirea raportului de cercetare prealabilă, după informarea anterioară, în scris, a șefului unității din care face parte polițistul cercetat, dacă este cazul.
Reclamantul susține că acest raport întocmit la 28.02.2011 a fost prezentat șefului care a dispus cercetarea la 28.03.2011 și că nu a fost informat în scris șeful unității din care face parte.
În această privință, Curtea a reținut că data de 28.03.2011 este data la care s-a dispus prin rezoluția directorului Direcției pârâte sancționarea reclamantului și nu data la care a fost prezentat dosarul cercetării prealabile șefului care a dispus-o.
De asemenea, s-a constatat că termenul de 2 zile lucrătoare nu este un termen absolut a cărui nerespectare să afecteze valabilitatea actului îndeplinit după expirarea termenului.
Nefiind reglementat ca un termen imperativ, nerespectarea acestuia nu atrage sancțiunea decăderii care constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzute de lege.
În consecință, prezentarea raportului de cercetare prealabilă după trecerea unui termen mai mare de două zile de la data întocmirii nu produce reclamantului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, dovada unei astfel de vătămări nefiind făcută.
Sancțiunea nulității nu intervine nici în cazul neinformării șefului unității din care reclamantul face parte, atâta timp cât ordinul prevede că această informare se face numai dacă este cazul, nefiind instituită o obligație în acest sens în situațiile de cercetare prealabilă.
Criticile reclamantului referitoare la prescrierea dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară sunt neîntemeiate, față de următoarele considerente:
Potrivit art.59 alin.9 din Legea 360/2002, sancțiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.
Cercetarea prealabilă s-a finalizat la data de 28.02.2011, iar sancțiunea a fost aplicată la 11.04.2011, fiind astfel respectat termenul de 60 de zile, dar și termenul de un an de la comiterea faptei, având în vedere că reclamantul a depus la 06.07.2010 la Curtea de Apel București – Secția a VIII –a C. Administrativ și Fiscal, precizări în dosarul nr._ (disjuns din dosarul nr._ ) în calitate de mandatar al reclamantului din dosar – S. A., deși la data respectivă era consilier juridic.
Referitor la comunicarea dispoziției de sancționare, s-a constatat că prin adresa nr._/12.04.2011 înaintată Serviciului Public Comunitar R. Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor al municipiului București, unde reclamantul își desfășura activitatea, s-a comunicat sancțiunea aplicată, motivele și temeiul legal al sancționării pentru a fi aduse la cunoștința reclamantului, dar comunicarea a fost restituită prin adresa nr._/18.04.2011, cu mențiunea că reclamantului i s-a aprobat un raport de concediu de odihnă pentru perioada 13.04._11.
Procedura de comunicare a fost efectuată, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la domiciliul reclamantului, dar aceasta a fost restituită cu mențiunea „destinatar lipsă domiciliu”.
Reclamantul a luat cunoștință, sub semnătură, de măsura sancționării disciplinare la data de 16.05.2011, după efectuarea concediului de odihnă și a unui concediu medical.
Susține reclamantul că pârâta a omis prevederile C.pr.civ. conform cărora prin comunicarea unui document se înțelege predarea acestuia uneia dintre persoanele prev. de art. 92 C.pr.civ. și nu doar depunerea la un oficiu poștal.
Ceea ce omite reclamantul este faptul că, în speță, sunt aplicabile disp. art. 64 alin.2 din Ordinul MAI 400/2004 conform cărora comunicarea sancțiunii disciplinare se face personal polițistului sancționat disciplinar, cu semnătura de primire, ori prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta unității.
Pârâta a respectat aceste prevederi, efectuând procedura de comunicare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la domiciliul reclamantului, dar aceasta a fost restituită cu mențiunea „destinatar lipsă domiciliu”.
Mai arată reclamantul că din materialul de cercetare nu reiese clar fapta pentru care a fost cercetat, dacă sancționarea acesteia mai este în termen, prevederile legale invocate de pârâtă fiind nesustenabile.
Susținerea este vădit neîntemeiată, în condițiile în care în Raportul de cercetare prealabilă, dar și în dispoziția de sancționare se precizează fapta ce constituie abatere disciplinară, constând în aceea că, deși era consilier juridic la C. Juridic al Direcției pârâte din cadrul MAI, reclamantul a reprezentat în instanță, în calitate de mandatar, interesele unor persoane fizice care erau sau fuseseră angajate în cadrul MAI, în litigii care aveau ca obiect solicitarea unor drepturi salariale.
Și data săvârșirii abaterii rezultă din înscrisurile aflate la dosar, așa cum s-a arătat, la data de 06.07.2010 fiind depuse precizări în dosarele nr._ și nr._ de către reclamant, în calitate de mandatar al reclamanților din acele litigii, neavând relevanță data redactării, contrar opiniei pârâtului, și nici faptul că nu s-a prezentat la termenele stabilite.
Sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare este relevantă împrejurarea că precizările depuse la dosar sunt semnate de reclamant în calitate de mandatar al reclamanților din dosarele respective, prin aceasta reclamantul reprezentând în instanță persoane fizice aflate în litigiu cu MAI, autoritate publică în cadrul căreia reclamantul își desfășura activitatea de consilier juridic.
Cu privire la temeiul juridic avut în vedere la aplicarea sancțiunii, Curtea reține incidența disp. art.16 din Legea 514/2003 potrivit cărora consilierul juridic este obligat să respecte dispozițiile legale privitoare la interesele contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea; el este, de asemenea, obligat să respecte secretul și confidențialitatea activității sale, în condițiile legii.
În temeiul și în aplicarea prevederilor Legii 514/2003 au fost emise Instrucțiunile nr.1111/2005 privind activitatea de asistență juridică în MAI care la art.4 alin.2 prevăd obligația consilierilor juridici de a respecta dispozițiile legale privitoare la interesele contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care le pot avea MAI ori unitățile, instituțiile sau structurile aflate în subordinea acestuia, pe care le reprezintă.
A..3 al aceluiași articol stabilește la lit. a interdicția consilierilor juridici de a asigura consultanță, asistență și reprezentare altor autorități, instituții, structuri, persoane juridice sau persoane fizice, decât unitățile din aparatul central al MAI, unităților, instituțiilor ori structurilor aflate la subordinea acestuia, în serviciul cărora se află sau cu care au raporturi de muncă.
Este neîntemeiată aprecierea reclamantului că a fost sancționat pentru încălcarea unor prevederi care nu sunt cuprinse într-o lege, ci într-un ordin al ministrului, de vreme ce art.16 din Legea 514/2003 reglementează în mod clar obligația consilierului juridic de a respecta dispozițiile legale privitoare la interesele contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea.
Instrucțiunile nr.1111/2005 constituie un act administrativ cu caracter normativ emis pentru punerea în aplicare a disp. Legii 514/2003 în cadrul MAI, neputându-se considera că obligația pentru a cărei nerespectare a fost sancționat reclamantul a fost stabilită prin acest act administrativ.
Obligația în discuție se stabilește prin lege, instrucțiunile prevăzând doar în ce constă, în concret, această obligație a consilierului juridic ce-și desfășoară activitatea în cadrul MAI, fiind neîntemeiată susținerea că instrucțiunile adaugă la lege.
Apreciază reclamantul că nu a săvârșit abaterea disciplinară, întrucât nu a reprezentat Direcția pârâtă în instanță, în dosarele în care avea calitatea de mandatar al reclamanților, iar în momentul în care a fost delegat să reprezinte MAI în acele procese a renunțat la calitatea de mandatar al reclamanților.
Acest fapt nu constituie un argument în sprijinul admiterii acțiunii, având în vedere că, dată fiind calitatea sa de consilier juridic în cadrul MAI, reclamantul nu putea reprezenta interesele unor persoane care se judecau în contradictoriu cu MAI, indiferent dacă în acele litigii avea sau nu delegație de reprezentare a MAI.
Reclamantul susține, de fapt, că un conflict de interese ar exista doar în situația în care ar fi reprezentat în instanță MAI în calitate de consilier juridic și în același dosar ar fi avut și calitatea de mandatar al părților care se judecau în contradictoriu cu MAI.
O asemenea interpretare nu poate fi primită, întrucât funcția de consilier juridic în cadrul MAI îi permitea să asigure consultanță, asistență și reprezentare exclusiv instituției în care își desfășura activitatea, astfel cum rezultă din disp. art. 4 din Legea 514/2003 potrivit cărora consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanță și reprezentarea autorității sau instituției publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile și interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană fizică sau juridică română sau străină, dispoziții care se regăsesc în art.4 alin.3 lit. a din Instrucțiunile 1111/2005.
În consecință, este lipsită de relevanță împrejurarea că nu avea delegație de reprezentare a MAI – pârât în litigiile în care îi reprezenta pe reclamanți în calitate de mandatar, din acest motiv fiind corectă aprecierea ofițerului desemnat cu cercetarea prealabilă că nu era utilă depunerea hotărârilor judecătorești prin care se constată renunțarea de către reclamant la calitatea de mandatar, după primirea delegației din partea Direcției Generale Juridice.
Față de aceste considerente, Curtea a constatat că actele administrative contestate(dispoziția de sancționare și ordinul de respingere a contestației) sunt legale, nefiind emise cu încălcarea prevederilor legale invocate în motivarea acțiunii, fiind neîntemeiată solicitarea de anulare a acestora.
Neîntemeiat este și capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, față de împrejurarea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 – 999 cod civil în forma în vigoare la data sesizării instanței, constând în existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției.
În speță nu se poate reține existența unei fapte ilicite constând în sancționarea disciplinară a reclamantului, având în vedere că din probele administrate a rezultat legalitatea dispoziției de sancționare și a ordinului de respingere a contestației, astfel că nefiind îndeplinită această condiție, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a emitentului dispoziției și, respectiv, a emitentului ordinului.
În consecință, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost completată.
Împotriva sentinței civile nr.973/14.02.2012 a declarat recurs reclamantul N. C. C., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, rejudecând cauza, admiterea contestației așa cum a fost formulată, pentru toate capetele de cerere, cu cheltuieli de judecată, atât pentru cele efectuate la fond, cât și pentru cele din recurs.
La termenul de judecată din data de 23.09.2013, reprezentantul intimaților-pârâți, constatând că recurentul-reclamant, deși legal citat cu mențiunea timbrării recursului cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 2 lei și cu timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, nu s-a conformat dispozițiilor instanței, a invocat excepția netimbrării cererii de recurs.
Examinând cu prioritate, conform art.137 C.pr.civ., excepția netimbrării cererii de recurs, excepție de procedură, dirimantă și absolută – Curtea o constată întemeiată pentru următoarele considerente:
Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentului-reclamant i s-a pus în vedere să timbreze recursul cu suma de 2 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 5 din dosar.
În temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, care stabilește că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, constatând la primirea cererii de recurs faptul că taxa judiciară de timbru nu a fost achitată, Curtea i-a pus în vedere recurentului-reclamant să achite suma datorată până la următorul termen de judecată, fiind citat cu această mențiune, conform art. 29 alin. 2 din Normele metodologice. Alineatul 3 din același text de lege prevede că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii.
Față de aceste considerente, reținând că până la termenul de judecată stabilit, recurentul-reclamant nu și-a îndeplinit obligația legală de plată, în temeiul art. 20 alin. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997 și dispozițiile art. 9 alin. 2 din OG nr. 32/1995, care dispun că „în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru”, Curtea va admite excepția netimbrării recursului și va anula recursul ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția de netimbrare.
Anulează recursul formulat de recurentul-reclamant N. C. C., împotriva sentinței civile nr. 973/14.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți DIRECȚIA R. PERMISE DE CONDUCERE ȘI ÎNMATRICULARE A VEHICULELOR și M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
N. V. I. M. C. S. O.
GREFIER
M. G.-D.
Red. OS/ 2 ex.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 2488/2013. Curtea de Apel... | Despăgubire. Decizia nr. 3623/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
