Obligaţia de a face. Decizia nr. 2488/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2488/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 26315/3/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2488
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.06.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE: C. M. F.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: C. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 3994/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul – reclamant N. S. M., având ca obiect „obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că recurenta – pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ. (1865).
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată recursul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.3994/19.10.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București - Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal a dispus: respinge excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității invocate de parata; admite in parte cererea formulată de reclamantul N. S. M. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 – Serviciul Taxe și Impozite București; obligă parata sa restituie reclamantului suma de 1.123 de lei reprezentând contravaloare taxa pe poluare; obliga parata la plata sumei de 841,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, catre reclamant; respinge cererea introductiva, in rest, ca neîntemeiata.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că, prin cererea înregistrată sub nr._, reclamantul N. S. M., in contradictoriu cu parata ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE SECTOR 4, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună obligarea paratei la plata sumei reprezentând taxa de poluare pe care a fost obligat sa o plătească pentru a-si înmatricula in mod legal autoturismul, precum si obligarea paratei sa achite si folosul nerealizat, respectiv dobânda legala calculata de la data încasării sumei pana la data restituirii legale si efective. In motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că taxa de poluare nu este decât vechea taxa de prima înmatriculare care are destinație precisă, respectiv de venit la bugetul de stat, si nu face decât sa restricționeze liberul acces al cetățenilor romani la achiziționarea de produse din Uniunea Europeana. In drept, reclamantul a invocat dispozițiile Tratatului de Constituire a Uniunii Europene, dispozițiile art. 21, 148 din Constituție completate cu normele de procedura civila, precum si pe toate normele legislative enunțate in petitul acțiunii.
In aparare, conform prevederilor art. 115 si urm. C.pr.civ., parata a depus întâmpinare, prin care a invocat (i) excepția inadmisibilității cererii si (ii) excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.
A mai arătat Tribunalul că prin sentința civila nr. 1208/25.03.2011, instanța a admis excepția inadmisibilității cererii, invocata din oficiu, si, in consecința a dispus respingerea cererii ca inadmisibila, dar prin decizia civila nr. 400/02.02.2012, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ si Fiscal a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința recurata si a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate în rejudecare, Tribunalul a reținut următoarele:
In fapt, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul C. S., la data de 20.07.2009, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra unui autovehicul marca VOLKSWAGEN. La randul sau, numitul C. S. achizitionase autovehiculul vandut reclamantului din Republica Franceza. Autovehiculul in discuție a fost înmatriculat pentru prima data in Franta, la data de 08.01.2001.
La data de 10.08.2009, reclamantul a depus la registratura paratei o cerere prin care a solicitat calcularea taxei de poluare prevazuta de O.U.G. nr. 50/2008 pentru autovehiculul cumparat, iar la data data de 13.08.2009, parata a emis Decizia de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule nr._, prin care a stabilit in sarcina reclamantului obligatia de plata a sumei de 1.123 lei.
Decizia anterior mentionata a fost comunicata reclamantului la data de 13.08.2009.
Prin cererea inregistrata la registratura paratei sub nr._/18.11.2009, reclamantul a solicitat anularea deciziei mentionate la pct. 4 de mai sus si restituirea sumei platita cu titlu de taxa de poluare.
Prin adresa nr._/17.12.2009, parata a comunicat reclamantului refuzul de soluționare favorabila a cererii anterior menționate.
In drept, prima instanță a reținut și reprodus disp. art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1, art. 4 lit. a), art. 5 alin. 1 și 2, art. 7 din OUG nr. 50/2008, ale art. 3 alin. 1 și 3 din HG nr. 686/2008, Anexa 1 la Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 986/2008 pentru aprobarea procedurii privind stabilirea taxei pe poluare pentru autovehicule, art. 17 alin. 1, 2, 3 și 5, art. 70 alin. 1, art. 117 alin. 1 lit. d), art. 120 și art. 124 din Codul fiscal, art.1 alin. 1, art. 2 alin. 1 lit. b), i) și n) și alin. 2, art. 8 alin. 1, art. 12 din Legea nr. 554/2004, art. 110 alin. 1 TFUE, art. 11 și art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României.
Cu privire la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, Tribunalul a arătat că în general, calitatea procesuala presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului incalcat (calitatea procesuala activa) sau intre persoana paratului si cel obligat sa respecte dreptul (calitatea procesuala pasiva).
In cadrul actiunii in contencios administrativ, calitatea procesuala pasiva apartine, potrivit legii (art. 1 alin. 1 rap. la art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004), autoritatii publice care a emis (adoptat) actul atacat (organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale), indiferent de faptul ca aceasta are sau nu personalitate juridica civila, fiind suficienta capacitatea juridica administrativa.
Capacitatea juridica administrativa a autoritatii publice desemneaza aptitudinea acesteia, prevazuta de lege, de a realiza prerogative de putere publica, asigurand organizarea executarii si executarea in concret a legii, altfel spus, aptitudinea de a participa ca subiect independent in raporturi de drept administrativ, inclusiv in litigiile generate de aceste raporturi juridice.
Desi aceasta notiune nu trebuie confundata cu cea de competenta, este evident ca orice autoritate publica este parte in raporturile de drept administrativ nascute din propriile acte de autoritate emise (adoptate) ca urmare a exercitarii atributiilor sale.
Apoi, in raporturile procedural-fiscale, calitatea de subiect activ revine statului si unitatilor administrativ-teritoriale (art. 17 alin. 1 C.proc.fisc.).
In concret, insa, in raporturile juridice de drept procedural fiscal stau “organele fiscale” determinate potrivit prevederilor art. 17 alin. 3-5 C.proc.fisc., statul fiind reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, prin Agentia N. de Administrare Fiscala si unitatile sale subordonate cu personalitate juridica.
Aceste organe au competenta generala privind administrarea creantelor fiscale, astfel ca, ori de cate ori competenta administrarii unor anumite categorii de creante fiscale nu este atribuita printr-un act normativ cu putere de lege altor organe, aceasta competenta apartine organelor fiscale mentionate.
Conform prevederilor art. 5 alin. 1 si art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008, respectiv art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 686/2008, activitatile privind stabilirea si colectarea taxei sunt in competenta organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
In cauza, analiza cererii reclamantului, prin prisma motivelor de fapt si de drept invocate, releva faptul ca pretentia concreta principala a acestuia vizeaza un act administrativ atipic (un pretins refuz nejustificat de restituire a taxei pe poluare).
Apoi, potrivit Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, aprobata prin Ordinul M.F.P. nr. 1899/2004, organul fiscal competent sa decida asupra restituirii sumelor nedatorate de catre contribuabili bugetului de stat, prevazute la art. 117 C.proc.fisc., este organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 C.pr.fisc.
Cum domiciliul reclamantului este situat pe teritoriul sectorului 6 al municipiului Bucuresti, rezulta ca administrarea creantei fiscale constand in taxa pe poluare pretins nedatorata, a carei restituire formeaza obiectul cererii de chemare in judecata, intra in atributiile paratei.
In mod corespunzator, singurul organ fiscal a carui legitimare procesuala pasiva poate fi justificata . contencios fiscal avand ca obiect obligarea la restituirea sumei reprezentand echivalentul taxei in discutie este parata din prezenta cauza.
Pentru aceste motive, exceptia analizata este respinsă ca neintemeiata.
Cu privire la exceptia inadmisibilitatii invocata de parata, Tribunalul reține că potrivit art. 8 alin. 1 teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, obiectul unei acțiuni în contencios administrativ poate fi reprezentat nu doar de solicitarea anulării unui act administrativ, ci și de cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri ori a nesoluționării unei cereri în termenul prevăzut de lege.
În condițiile în care particularul se adresează organului fiscal, solicitând restituirea sumei stabilite prin decizia de calcul a taxei pe poluare, în temeiul art. 117 lit. d) C.proc.fisc., refuzul organului fiscal de a da curs acestei cereri îl îndrituiește pe solicitant să se adreseze instanței de judecată, căci legea învestește instanța cu posibilitatea cenzurării refuzului administrației de a soluționa o cerere, dacă acesta din urmă este nejustificat.
Pentru aceste motive, exceptia analizata este respinsa ca neintemeiata.
Cu privire la fondul cauzei, cu titlu preliminar, având in vedere ca raportul juridic de drept material fiscal s-a nascut la data perceperii taxei pe poluare in discutie de catre parata, normele juridice aplicabile litigiului, conform principiului tempus regit actum, sunt cele in vigoare la acest moment.
Problema dedusa judecății constă în a lămuri, in raport de datele spetei, dacă taxa instituita prin prevederile legale redate la pct. II.1 de mai sus contravine art. 110 paragraful 1 din T.F.U.E. (ex-art. 90 TCE), urmând ca analiza acestor prevederi să aibe în vedere și dispozițiile art. 11 și art. 148 din Constituția României, precum și jurisprudența Curții Europene de Justiție.
Textul art. 4 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2008 nu face distinctie între autoturismele produse în România și cele produse în afara acesteia si nici între autoturismele noi și cele folosite (second-hand).
Deoarece ordonanta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008 (art. 14 alin. 1), rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație, înmatriculate în țară.
Pentru corecta interpretare a O.U.G. nr. 50/2008, in sensul identificării intenției legiuitorului, se impune utilizarea metodei teleologice.
In expunerea de motive care însoțește proiectul de lege privind aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008 si disponibil pe site-ul Camerei Deputatilor, este menționat în mod expres că dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second-hand cu vechime peste 10 ani, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic.
Așadar, s-a vrut ca taxa pe poluare, al cărui scop este, în principiu, corect -“poluatorul plătește” -, să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
De la 01.01.2007, România este stat membru al Uniunii Europene.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
In acelasi sens sunt si prevederile constitutionale redate la pct. II.7 de mai sus.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar T.C.E. a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de C.E.J. în cauzele Flaminio C. vs. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a (9 martie 1978).
Potrivit considerentelor C.E.J., redate în aceste hotărâri, la . T.C.E., acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi si, dacă este necesar, chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prevederile art. 10 din Tratat.
Scopul general al art. 90 din Tratat este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor. Paragraful 1 al acestui articol interzice discriminarea fiscala intre produsele importate si cele provenind de pe piata interna, de natura similara.
Analizând dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008, in forma activa la data prelevarii taxei in discutie, sub aspectul compatibilitatii cu art. 110 (ex-art. 90) paragraf 1 din Tratat, rezultă că pentru un autoturism produs in România sau in alte state membre U.E. nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxă pe poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Această taxă pe poluare se percepe, insa, pentru autoturismul produs in țară sau în alt stat membru UE, dacă este inmatriculat pentru prima dată în România.
Reglementată în acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru; cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.
Prin urmare, O.U.G. nr. 50/2008 este contrară art. 110 (ex-art. 90) din Tratat, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru U.E., precum cel din prezenta cauza (Franta), favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România.
Or, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
In acest sens, in jurisprudența referitoare la art. 90 (actual art. 110) din Tratat, Curtea de Justiție Europeana a explicat care sunt condițiile in care se poate retine aplicarea acestui text:
a) trebuie sa existe o discriminare intre produsele nationale si produsele importate (hotararea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F. C. Roders BV s.a. c. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen);
b) trebuie sa existe o similitudine sau un “raport de concurenta” intre produsele importate vizate de taxa si produsele interne favorizate (hotararea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Italia);
c) prelevarea fiscala nationala trebuie sa diminueze sau sa fie susceptibila sa diminueze, chiar si potential, consumul produselor importate, influentand astfel alegerea consumatorilor (hotararea din 7 mai 1987, afacerea 193/85, Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amininistrazione delle finanze dello Stato).
Pe cale de consecinta, atunci cand produsele interne si produsele importate se afla . concurenta, iar prin efectul unei norme fiscale nationale se creeaza o discriminare intre acestea, astfel incat consumatorii sunt descurajati sa aleaga produsele importate, art. 90 este aplicabil, iar norma fiscala nationala contrara art. 90 trebuie inlaturata de la aplicare.
Reglementarea fiscala interna incidenta in cauza indeplineste toate cele trei criterii mentionate mai sus.
Mai intai, exista o discriminare intre autoturismele second-hand inmatriculate deja . al Uniunii Europene (in speta, Franta) si care se inmatriculeaza in Romania (“produsele importate”) si autoturismele second-hand deja inmatriculate in Romania (“produsele nationale”), numai primele fiind supuse taxei pe poluare cu ocazia inmatricularii in Romania.
Apoi, exista un “raport de concurenta” intre produsele importate si produsele nationale. Astfel, in principiu, alegerea consumatorului se poate indrepta fie spre un autoturism second-hand deja inmatriculat . membru (asa cum este cazul in speta), fie spre un autoturism second-hand deja inmatriculat in Romania.
In fine, taxa in discutie este destinata sa diminueze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru intrucat, din moment ce este datorata doar pentru “produsele importate”, iar nu si pentru “produsele nationale”, este evident faptul ca obiectivul instituirii taxei este diminuarea consumului “produselor importate”. In aceste conditii, alegerea consumatorului este in mod evident influentata din cauza existentei taxei, el fiind inclinat sa achizitioneze un autoturism second-hand deja inmatriculat in Romania.
In concluzie, taxa pe poluare pentru achizițiile intracomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul național incalca principiul libertatii circulatiei marfurilor, dezavantajand, direct sau indirect, produsele provenind din celelalte tari membre U.E. in competitia cu produsele similare autohtone.
Dealtfel, prin hotărârea preliminară pronuntata de C.J.U.E. în cauza C-402/09, T., taxa reglementata de O.U.G. nr. 50/2008, in versiunea initiala, a fost declarata indirect discriminatorie si deci contrara prevederilor art. 110 T.F.U.E., in masura in care are ca efect descurajarea importului unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională, iar prin hotărârea pronunțată în cauza I. N. vs. D.G.F.P. Gorj, A.F.P. Târgu Cărbunești și Administrația Fondului pentru Mediu, răspunzând unor întrebări preliminare transmise de Tribunalul Gorj, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a decis, analizand variantele taxei pe poluare aplicabile în perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010, ca „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
In raport de considerentele mai sus expuse, decizia emisa de parata, mentionata la pct. I.4 de mai sus, este nelegala, astfel ca suma echivalenta taxei pe poluare contrara dreptului comunitar a fost platita de reclamant ca urmare a aplicarii eronate a prevederilor legale de catre parata, intrand sub incidenta prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d) C.proc.fisc.
In consecinta, refuzul paratei de a da curs favorabil cererii reclamantului privind restituirea aceastei sume are caracter nejustificat, in sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Pe de alta parte, indiferent de caracterul expres ori tacit al refuzului unei autoritati publice de a solutiona o cerere, existenta acestuia presupune verificarea situatiei premisa prevazuta de lege, si anume preexistenta cererii titularului dreptului/interesului legitim, adresata autoritatii competente sa o solutioneze.
In cauza, reclamantul nu a afirmat si nici nu a demonstrat, in cursul prezentei proceduri, in conditiile art. 12 din Legea nr. 554/2004, ca ar fi inregistrat la registratura paratei vreo cerere avand ca obiect acordarea dobanzilor aferente sumei a carei restituire a solicitat-o, conform celor aratate la pct. I.6 de mai sus.
Or, potrivit prevederilor art. 124 alin. 1 teza finala C.proc.fisc., “Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”
In lipsa unei asemenea cereri, nu se poate retine existenta vreunei atitudini vatamatoare a paratei, concretizata . drepturilor si intereselor legitime ale reclamantului, prin neacordarea dobanzilor.
Pentru motivele anterior expuse, vazand si prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, prima instanța admite in parte cererea introductiva in sensul ca dispune obligarea paratei la restituirea către reclamant a sumei de 1.123 lei încasata cu titlu de taxa pe poluare pentru autovehicule, iar in ceea ce privește pretențiile reclamantului privind obligarea paratei la acordarea dobânzii legale, cererea introductiva este respinsa ca neintemeiata.
In fine, fata de prevederile art. 274 alin. 1 C.pr.civ., instanța obligă parata sa plătească reclamantului suma de 841,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecata (taxa judiciara de timbru, timbru judiciar si onorariu avocat).
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 03.12.2012, a declarat recurs, înregistrat la data de 11.12.2012, partea pârâtă ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE SECTOR 6 BUCURESTI prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, a susținut pârâta – recurentă că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În primul rând, recurenta a arătat că înțeleg să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6.
În acest sens, a învederat că în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare, si H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului. De asemenea, prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este Administrația Fondului pentru Mediu. A mai arătat și că actul normativ in baza căruia a fost achitată taxa de poluare de către reclamanta (respectiv O.U.G nr.50/2008, prin normele sale de aplicare H.G. nr. 686/2008) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin. 5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația Fondului Pentru Mediu.
Astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice Sector 6, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, intre instituția recurentă si reclamant nu exista niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pe poluare.
Pe fondul cererii, a arătat recurenta – pârâtă că taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008. Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si elimina reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la decembrie 2006 nu se înmatriculau in România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. In aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii in România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor măsuri corespunzătoare in acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România.
A invocat partea recurentă disp. art.I-33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finalanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ( state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, precum și alin.2 al art.148 din Constituția României. A concluzionat recurenta că, din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate, rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile art.9 alin.1 din Tratatul Comunitații Europene, se arată că se refera la „interzicerea taxelor vamale la import si la export si la alte taxe cu efect echivalent”, or, taxa de prima inmatriculare nu intra in aceasta categorie nefiind o taxa vamala care se percepe numai in cadrul relațiilor comerciale dintre tarile membre ale Uniunii Europene, ci se aplică tuturor autoturismelor/autovehiculelor înmatriculate in România indiferent daca provin din producția interna sau din spațiul comunitar.
Totodată, fata de susținerea reclamantei ca taxa de prima înmatriculare auto, din România este discriminatorie, argumentele care stau la baza acestei afirmații nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule in Romania.
De asemenea, legislatia prevede plata unei taxe de înmatriculare in România in același cuantum indiferent daca este vorba de autoturismele/autovehiculele din productia interna sau din cele produse in spatiul comunitar. Astfel, intrucat legislatia europeana nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia sa nu fie mai mare decat al taxelor care se aplica, direct sau indirect, produselor nationale similare.
Prin urmare, instanța ar trebui sa stabileasca prin mijloace procedurale specifice daca taxa achitata in concret de reclamant este sau nu mai mare decat nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
In acest context trebuie mentionat si faptul ca nici Comisia Europeana nu este impotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei inmatriculari a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. De asemenea, principiul "poluatorul plateste", pe care se bazeaza si instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii europene, iar 16 state membre ale Uniunii Europene practica o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor ( intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru ). Prin urmare, existenta unei taxe de prima inmatriculare nu este contrara dispozitiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentand taxa de inmatriculare. De altfel, a institui obligativitatea platii taxei de prima inmatriculare numai in cazul importului de autoturisme/autovehicule ar putea fi considerat la randul sau un regim fiscal discriminatoriu intre persoanele care importa bunuri si cele care aduc in tara bunuri din spatiul comunitar.
Față de cele menționate mai sus, se învederează că obligația generica de armonizare a legislației interne cu cea europeana, instituita prin art. 148 alin.2 din Constitutie, si cea speciala, prevazuta de art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunitatii Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu si instantelor judecatoresti. Mai mult decât atat, potrivit art.126 alin.2 din Constitutia Romaniei, competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege. Astfel, nicio lege in vigoare nu acorda competenta unei instante de drept comun de a se pronunta asupra compatibilitatii unor prevederi legale ale dreptului intern cu constitutia si cu tratatele internationale. Aceasta atributie revine exclusiv Parlamentului si, eventual Curtii Constitutionale, singurele institutii in masura sa aprecieze daca legislatia referitoare la taxa de prima inmatriculare contravine Constitutiei sau reglementarilor Uniunii Europene si sa adopte hotarari in consecinta. Avind in vedere ca taxa de prima inmatriculare a fost achitata de reclamant in baza unor dispozitii legale in vigoare la data platii, respectiv art.2141 Cod fiscal, suma nu poate fi restituită.
Totodată, potrivit dispozițiilor art.205 C.pr.civ. impotriva actelor administrative-fiscale, reclamantul poate formula contestatie la organul administrativ fiscal emitent al actului. De asemenea, teza finala a articolului sus mentionat arata ca formularea contestatiei nu inlatura dreptul la actiune, in conditiile legii, direct in fata instantei. Astfel ca pentru contestarea actelor administrativ fiscale exista doua cai: fie petentul se adreseaza cu o contestatie organelor administrativ - fiscale, in conditiile aratate de art. 205-209 Cod procedura fiscala, iar daca este nemultumit de modalitatea de solutionare a contestatiei poate ataca in fata instantei de contencios administrativ competente decizia de solutionare a contestatiei; fie, daca nu opteaza pentru formularea unei contestatii in fata organului fiscal, atacata in fata instantei de contencios administrativ actul administrativ fiscal considerat nelegal sau netemeinic, cu respectarea insa a dispozitiilor Legii nr. 554/2004, inclusiv in ceea ce priveste dispozitiile art. 7 care impun efectuarea procedurii prealabile. Or, reclamantul nu a urmat niciuna dintre cele doua cai arătate anterior.
Acesta a solicitat doar restituirea taxei de poluare, fara a ataca insa actul administrativ - fiscal prin care a fost stabilita aceasta taxa, respective Decizia de calcul a taxei de poluare. Corespondenta adresata institutiei reprezinta o modalitate de exprimare a nemulțumirilor reclamantului cu privire la legalitatea perceperii taxei de poluare, fara a indica in mod concret actul administrativ fiscal considerat nelegal, pentru care sa fie solicitata anularea.
În situatia in care institutia nu ar fi emis decizia de calcul a taxei de poluare si ar fi incasat taxa de poluare fara existenta unui act administrativ fiscal care sa o stabilească, se putea ataca in fata instanței de contencios refuzul de restituire a sumei.
Concluzionează recurenta că existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare.
În plus, restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege. Totodată, reproducând partea recurentă art.8 din OUG nr.50/2008, coroborat cu prevederile art.9 din OUG nr.50/2008, a concluzionat că reclamantul nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitata de reclamant este legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Referitor la capătul de cerere privind plata dobânzii fiscale, sentința este netemeinica si nelegala. In acest sens, se invocă și se reproduce art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003, concluzionând recurenta – pârâtă că, față de textul legal invocat, rezultă ca in cauza nu este îndeplinita condiția prevăzuta pentru acordarea acestora.
În plus, în ceea ce privește capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea lui ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin.1 C.pr.civ. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită sa fi câștigat în mod irevocabil procesul, or situația de față nu se încadrează în această categorie. De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina părții pârâte pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În cazul de față, nu este îndeplinită niciuna din aceste condiții.
Față de argumentele prezentate, a solicitat recurenta - pârâtă admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., OG nr. 92/2003, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 554/2004, OMFP nr. 1899/2004 și OMEF nr. 418/2007; a solicitat recurenta – pârâtă judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
Deși legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ.(1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate la dosar (filele 14 - 15 din dosarul tribunalului), Curtea constată că taxa litigioasă a fost stabilită și percepută la data de 13.08.2009, fiind achitată cu chitanța nr. TS4A8490792/13.08.2009 pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2001.
Curtea arată astfel că perceperea taxei s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.08.2008, fiind o taxă pe poluare, iar nu o taxă specială de primă înmatriculare în cond. art. 2141 și urm. din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Pe cale de consecință, apărările formulate de partea recurentă - pârâtă prin prisma conformității taxei speciale de primă înmatriculare sunt lipsite de relevanță în cauză.
În ce privește taxa pe poluare achitată, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei A.F.P. Sector 6 București obligația de restituire, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cât despre calitatea procesuală pasivă a pârâtei AFP Sector 6 București, Curtea arată, în esență, că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale. Pe cale de consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul AFM implică un raport juridic distinct stabilit între AFP și AFM, indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
Astfel, sunt lipsite de fundament criticile formulate de recurenta – pârâtă AFP Sector 6 prin DGFPMB sub aspectele tratate mai sus.
În ce privește criticile părții recurente - pârâte sub aspectul dobânzii fiscale, Curtea constată că acestea sunt lipsite de obiect raportat la sentința primei instanțe, deoarece Tribunalul nu a obligat AFP Sector 6 București la plata acesteia.
Și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată este nefondată, căci, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, AFP Sector 6 București este ținută în cond. art. 274 C.pr.civ. să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și timbru judiciar pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995, în cuantum fix indiferent de pretenția formulată, precum și onorariul de avocat aferent asistenței juridice și reprezentării de care a beneficiat. Cât despre acordarea cheltuielilor de judecată doar părții care a câștigat în mod irevocabil procesul, după cum susține partea recurentă, Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod irevocabil partea reclamantă, iar, pe de altă parte, interpretarea pretinsă de partea recurentă nesocotește atât litera, cât și spiritul art. 274 C.pr.civ.(1865), reglementare menită a asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă; a considera că acordarea de cheltuieli de judecată este condiționată de câștigarea irevocabilă a unui proces ar echivala cu dreptul părții interesate de a le recupera exclusiv pe cale separată, abia după soluționarea irevocabilă a acelui proces, căci doar la un astfel de moment se știe cine a câștigat și cine a căzut în pretențiuni, irevocabil, interpretare ce nu poate fi acceptată în raport de textul clar al art. 274 C.pr.civ.(1865).
Față de cele arătate în precedent, în raport de disp. art. 312 alin. 1 C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI,, împotriva Sentinței civile nr. 3994/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal în contradictoriu cu intimatul – reclamant N. S. M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică azi, 03.06.2013.
Președinte, Judecător Judecător,
F. C. M. C. B. V. H.
Grefier,
C. P.
Red.tehnored.jud.BC/2ex./iulie 2013
Jud.fond:A.C., TB – S9CAF
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 3286/2013.... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3630/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
