Anulare act administrativ. Decizia nr. 1885/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1885/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 3720/87/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1885
Ședința publică din data de 25 aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: V. E. C.
JUDECĂTOR: N. M.
JUDECĂTOR: B. PATRAȘ
GREFIER: S. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI T. împotriva sentinței civile nr. 884/9.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ÎNTREPRINDEREA FAMILIALĂ N. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata-reclamantă Întreprinderea Familială N. M., reprezentată de avocat T. M. cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsind recurenta-pârâtă DGFP T..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că intimata-reclamantă Î.F. N. M. a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare.
Intimata-reclamantă, prin avocat, arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat, solicitând acordarea cuvântului pe cererea de recurs.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată, acordând cuvântul părții prezente pe cererea de recurs.
Intimata-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. Depune la dosarul cauzei note scrise.
Curtea reține cererea de recurs în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 884/9.10.2012 pronunțată de Tribunalul T., a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta ÎNTREPRINDEREA FAMILIALĂ N. M. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., dispunându-se anularea deciziei nr. 109/16.05.2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice T. –Biroul de soluționare a contestațiilor, decizia de impunere nr. 85/13 martie 2012 și raportul de inspecție fiscală nr.1452/13.03.2012 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice T. – Activitatea de Inspecție Fiscală în ceea ce privește obligația de a vira la bugetul de stat suma de 24.331 lei reprezentând TVA produse agricole acordate cu titlu de arendă pentru anul 2011.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, în raportul de inspecție fiscală parțială nr. 1452 din 13.03.2012, organul de control a reținut că societatea reclamantă ar fi trebuit să colecteze și să vireze suma de_ lei reprezentând TVA pentru produsele agricole primite de arendatori în anul agricol 2011, apreciind că în conformitate cu prevederile art. 130 din Legea nr. 571/2003 privind codul Fiscal și pct. 8 (1) lit. b din HG nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codului fiscal ,plata prin produse agricole a arendei constituie livrare de bunuri fiind o operațiune taxabilă, contribuabilul fiind obligat să colecteze TVA.
Tribunalul a reținut că organele de control au interpretat greșit natura raporturilor juridice pe care le-au considerat taxabile sub aspectul TVA.
Potrivit art.128 din Legea nr.571/2003 pentru a defini o operațiune drept livrare de bunuri către o altă persoană ar trebui să aibă loc un transfer al dreptului de proprietate.
Această condiție nu este îndeplinită în cauză, în sensul că nu operează un transfer al dreptului de proprietate asupra produselor agricole distribuite de reclamantă proprietarilor terenurilor pe care le are în arendă, această operațiune nefiind o livrare de bunuri și, în consecință, neintrând în sfera de aplicare a TVA.
Atribuirea acestor produse se face fără plată în baza contractelor de arendare, aceasta reprezentând o cheltuială pentru arendaș și nu un venit al acestuia, iar contractul de arendare nu poate fi considerat un contract de prestări servicii întrucât bunurile agricole puse la dispoziție de arendator sunt folosite pentru obținerea de venituri agricole, datorate potrivit dispozițiilor legale cu excepția arendei care, conform Lg.34/1994, reprezintă venit pentru arendator, acesta urmând să-și achite impozitele datorate în calitate de contribuabil.
De asemenea Tribunalul va avea în vedere și disp. art. 141pct. 2 lit. e din Legea nr. 571/2003 care prevăd în mod expres faptul că arendarea este o operațiune scutită de TVA.
Acest text de lege prevede și cazurile în care operațiunile prevăzute la acest articol, respectiv arendarea, închirierea sau concesionarea nu mai sunt scutite de obligația de plată a TV A.
Aceste excepții sunt: 1 )operațiunile de cazare care sunt efectuate în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping; 2) serviciile de parcare a vehiculelor; 3)închirierea utilajelor și a mașinilor fixate în bunurile imobile ; 4 )închirierea seifurilor. Or,situația reclamantei nu se încadrează în nici una dintre aceste excepții.
De asemenea, legea impune ca pentru orice operațiune supusă TVA, persoana impozabilă care efectuează livrarea de bunuri cu plată sau prestarea de servicii, să întocmească factură fiscală.
Ca societatea agricolă să fi avut obligația să emită factura fiscală ar fi trebuit ca pentru produsele livrate, societatea să fi încasat o valoare, să fi beneficiat de un alt serviciu, ceea ce nu este cazul în speță.
În consecință, instanța a considerat că plata arendei către arendatori în temeiul contractului de arendă, nu reprezintă o operațiune impozabilă sub aspectul TVA și nu sunt astfel incidente prevederile art.126 ,127,128 alin.5 ,129 ,134 și 137 Cod fiscal .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI T., solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului său, pârâta a arătat că intimata reclamantă a acordat arendatorilor produse rezultate din exploatarea terenurilor acestora, în schimbul dreptului de folosință, fără a înregistra TVA colectată aferentă plății în natură a arendei.
Sunt aplicabile în cauză prevederile art. 126, 128, 130 și 137 din Codul fiscal, și normele metodologice aferente, texte din economia cărora rezultă că acordarea produselor agricole arendatorilor în schimbul subscrierii dreptului de folosință asupra terenului agricol intră în sfera de aplicare a TVA, întrucât are loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor din proprietatea societății în schimbul dreptului de folosință asupra pământului arendatorilor.
Arenda în agricultură reprezintă darea în folosință și posesiune, pe bază de contract, pe o perioadă concretă de timp, cu plată, a terenurilor și a altor bunuri agricole, iar subiecții contractului de arendă sunt:
1. arendatorul – persoana fizică sau juridică care este proprietarul legal sau alt posesor legal al bunurilor agricole transmise în arendă; și
2. arendașul – persoana fizică și/sau juridică, cu domiciliul/sediul în România, care ia în arendă bunuri agricole.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041 C.pr.civ., și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea reține următoarele:
1. Curtea constată că atât sentința tribunalului, cât și acțiunea reclamantei sunt ”grevate” de rezumarea la abordarea civilistă a contractului de arendă, fără a duce raționamentul până la capăt în considerarea reglementărilor fiscale, a naturii acestor reglementări.
Astfel, instanța de fond susține că contractul de arendă nu este un contract de prestări servicii, întrucât bunurile puse la dispoziție de către arendator sunt folosite pentru a obține venituri agricole pentru arendași, iar nu pentru proprietarul de teren, ca în cazul prestării de servicii.
Instanța de recurs subliniază că susținerea instanței de fond nu are niciun fundament legal, din ea desprinzându-se concluzia, vădit contrară legii, a caracterului gratuit al contractului de arendare, concluzie care se deprinde și din susținerea tribunalului potrivit căreia ”distribuirea produselor către asociați se face cu titlu gratuit”.
Dincolo de faptul că și abordarea civilistă este în contradicție cu reglementarea legală a arendei, care o consacră drept un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, potrivit art. 2 din Legea nr. 16/1994 a arendării, care statuează că ”Prin arendare se înțelege contractul încheiat între proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal de bunuri agricole, denumit arendator, și arendaș, cu privire la exploatarea bunurilor agricole pe o durată determinată și la un preț stabilit de părți”, așa cum se va arăta mai jos, nu s-a făcut aplicarea corectă a reglementărilor fiscale.
2. Trecând la abordarea regimului fiscal al contractului de arendă, din perspectiva taxei pe valoarea adăugată, curtea reține că atât instanța de fond, cât și intimata reclamantă confundă cele două operațiuni ce derivă din contractul de arendă, sub aspect fiscal, anume operațiunea de arendare, care constituie prestare de servicii din partea arendatorului, respectiv plata nemijlocită a arenzii, în speța de față în natură, care constituie livrare de bunuri din partea arendașului.
În această ordine de idei, în privința naturii, în scop de TVA, a arendării (ca operațiune aparținând arendatorului), concluzia este foarte ușor de tras din art. 129 alin. 1 Cod fiscal, text potrivit căruia ”Se considera prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 128”.
Or, arendarea, ca operațiune de punere la dispoziția arendașului, de către arendator (care poate fi proprietarul bunului agricol, uzufructuarul sau alt deținător legal), în vederea exploatării în beneficiu propriu, a unor bunuri agricole (terenuri, în speță) contra unui preț, nu se încadrează în nici una din ipotezele art. 128 pentru a fi definită ca livrare de bunuri.
Prin urmare, aplicând regula din art. 129 Cod fiscal, tot ce nu este livrare de bunuri, este – în accepțiune fiscală și în scop de TVA – prestare de servicii, concluzia contrară a tribunalului fiind vădit eronată.
Acestei operațiuni, care se numește arendare și care constituie punerea la dispoziția arendașului a terenurilor agricole în vederea exploatării, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 141 alin. 2 lit. e din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, ”Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă:
.................
e) arendarea, concesionarea, închirierea și leasingul de bunuri imobile, cu următoarele excepții:
1. operațiunile de cazare care sunt efectuate în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping;
2. închirierea de spații sau locații pentru parcarea autovehiculelor;
3.închirierea utilajelor și a mașinilor fixate definitiv în bunuri imobile;
4. închirierea seifurilor”.
Nimeni nu contestă în prezenta cauză că operațiunea de arendare este scutită de TVA în temeiul mai sus redatului text de lege.
3. Însă, observă instanța de recurs, nu acesta este obiectul diferendului și al impunerii contestate.
Ceea ce s-a stabilit de către organele fiscale prin actele contestate este încadrarea ca operațiune impozabilă a plății în natură, de către arendaș, a arenzii.
După cum am arătat mai sus, punerea la dispoziția arendașului, a terenurilor agricole, în scopul exploatării acestora, se face contra unui preț, contractul fiind, prin esența sa, unul cu titlu oneros.
Legea nr. 16/1994 ca și Codul civil de altfel au lăsat la libera apreciere a părților stabilirea prețului arendării (în natură sau în bani).
Plata în natură a serviciului de arendare se încadrează în dispozițiile art. 128 Cod fiscal, calificându-se, în scop de TVA, ca livrare de bunuri, fiind întrunită ipoteza acestei norme legale, astfel ”Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar”.
În sprijinul aceleiași vin concluzii vine și statuarea expressis verbis din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora ”Se consideră livrare de bunuri, în sensul art. 128 alin. (1) din Codul fiscal, produsele agricole reținute drept plată în natură a prestației efectuate de persoane impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, care prestează servicii pentru obținerea și/sau prelucrarea produselor agricole, precum și plata în natură a arendei”.
4. Iar atunci când se optează pentru plata în natură a arenzii, devin incidente prevederile art. 130 din legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, text potrivit căruia ”În cazul unei operațiuni care implică o livrare de bunuri și/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri și/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri și/sau o prestare de servicii cu plată”.
De asemenea, prin Norma metodologică pentru art. 130 din Codul fiscal, pct. 8 din HG 44/2004 prevede următoarele:
"8. (1) Operațiunile prevăzute la art. 130 din Codul fiscal, includ orice livrări de bunuri/prestări de servicii a căror plată se realizează printr-o altă livrare/prestare, precum:
a) plata prin produse agricole, care constituie livrare de bunuri, a serviciului de prelucrare/obținere a produselor agricole;
b) plata prin produse agricole, care constituie livrare de bunuri, a arendei, care constituie o prestare de servicii.
2.) Fiecare operațiune din cadrul schimbului este tratată separat aplicându-se prevederile prezentului titlu în funcție de calitatea persoanei care realizează operațiunea, cotele și regulile aplicabile fiecărei operațiuni în parte."
5. În continuare, art. 137 alin. 1 lit. e din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal ”Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din:
..................
e) în cazul schimbului prevăzut la art. 130 și, în general, atunci când plata se face parțial ori integral în natură sau atunci când valoarea plății pentru o livrare de bunuri sau o prestare de servicii nu a fost stabilită de părți sau nu poate fi ușor stabilită, baza de impozitare se consideră ca fiind valoarea normală pentru respectiva livrare/prestare.
Este considerată ca valoare normală a unui bun/serviciu tot ceea ce un cumpărător, care se află în stadiul de comercializare unde este efectuată operațiunea, trebuie să plătească unui furnizor/prestator independent în interiorul țării, în momentul în care se realizează operațiunea, în condiții de concurență, pentru a obține același bun/serviciu”.
În considerarea textelor legale și a motivelor expuse mai sus, curtea subliniază că plata în natură a arendei reprezintă în fapt o livrare de bunuri către arendator, motiv pentru care se colectează T.V.A.
Operațiunea de arendare și operațiunea de livrare de bunuri sunt două operațiuni distincte, cu regimuri diferite de taxare, organul fiscal stabilind în mod corect și legal în sarcina reclamantei obligația de plată a sumelor contestate, astfel că – în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ.– curtea va admite prezentul recurs și va modifica sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI T. împotriva sentinței civile nr. 884/9.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ÎNTREPRINDEREA FAMILIALĂ N. M..
Modifică sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din data de 25 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR V. E. C. N. M. B. PATRAȘ
GREFIER
S. I.
Red./dact. 2 ex.MN/MN
Jud. fond – R. M.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2155/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Sentința nr. 225/2013. Curtea de... → |
|---|
