Anulare act administrativ. Sentința nr. 3440/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3440/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 4286/2/2013
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Sentința civilă nr. 3440
Ședința publică din data de 7 noiembrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: D. M. D.
GREFIER: M. G.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulate de reclamanta T. C. M. în contradictoriu cu pârâtul M. JUSTIȚIEI, având ca obiect anulare act administrativ.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 31 octombrie 2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte din prezența sentință, însă Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra prezentei acțiuni în contencios administrativ, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în data de 17.06.2013, reclamanta T. C. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. Justiției, modificarea în parte a ordinelor ministrului justiției nr. 259/C/30.01.2012, nr. 4221/C/11.12.2012 și nr. 3975/C/04.12.2012, în sensul stabilirii unor drepturi salariale egale cu cele ale unui judecător încadrat la aceeași instanță, având gradație și clasă de salarizare, respectiv: în perioada 01.12._12, o indemnizație de încadrare brută lunară de 7964 lei, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1195 de lei, un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1119 lei; în perioada 01.06._12, o indemnizație de încadrare brută lunară de 8601 lei, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1291 de lei, un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1209 lei; în perioada 01.08._12, o indemnizație de încadrare brută lunară de 8960 lei, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1344 de lei, un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1258 lei; iar începând cu data de 01.12.2012, o indemnizație de încadrare brută lunară de 9623 lei, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1443 de lei, un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1351 lei.
În prezentarea situației de fapt, reclamanta a arătat următoarele:
Prin ordinul nr. 259/C/30.01.2012, s-a stabilit că, începând cu data de 01.12.2011, este încadrată în gradația 4, clasa de salarizare 105, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă de la 15 la 20 ani, și că beneficiază de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 7900 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1156 de lei; un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1158 lei. În același timp, a constatat că alți colegi, încadrați la aceeași instanță, gradație și clasă de salarizare, au beneficiat de drepturi de salarizare mai mari, respectiv indemnizația de încadrare brută de 7964 lei, ceea ce determină și un cuantum mai mare al sporurilor, care se calculează prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară.
Prin ordinul nr. 4221/C/l 1.12.2012, s-a stabilit că, începând cu data de 01.08.2012, este încadrată în gradația 4, clasa de salarizare 106, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție și în muncă de la 15 la 20 ani, și că beneficiază de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 8745 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1248 de lei; un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1251 lei. În același timp, a constatat că alți colegi, încadrați la aceeași instanță, gradație și clasă de salarizare, au beneficiat de drepturi de salarizare mai mari, respectiv indemnizația de încadrare brută de 8960 lei, ceea ce determină și un cuantum mai mare al sporurilor, care se calculează prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară.
Prin ordinul nr. 3975/C/04.12.2012, s-a stabilit că, începând cu data de 01.12.2012, este încadrată în gradația 4, clasa de salarizare 106, ca urmare a majorării cu 7,4% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012, și că beneficiază de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 9392 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1340 de lei; un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1344 lei. În același timp, a constatat că alți colegi, încadrați la aceeași instanță, gradație și clasă de salarizare, au beneficiat de drepturi de salarizare mai mari, respectiv indemnizația de încadrare brută de 9623 lei, ceea ce determină și un cuantum mai mare al sporurilor, care se calculează prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară, ajungându-se la o indemnizație brută totală lunară de_ lei, față de_ lei, respectiv o indemnizație netă lunară de 8545 lei, față de 8.814.
În cadrul plângerii formulate către Ministrul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, a arătat în esență faptul că alți colegi, încadrați la aceeași instanță, gradație și clasă de salarizare, au drepturi de salarizare mai mari decât cele care s-au stabilit în cazul său, iar din dispozițiile Legii nr. 284/2010 nu rezultă că se poate face vreo diferențiere între persoanele care au aceeași funcție, grad profesional, gradație și clasă de salarizare, potrivit principiului enunțat la art. 3 lit. c).
Potrivit art. 8 alin. 1 din Anexa VI, Cap. VIII, secțiunea 2, judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi. Și din aceste dispoziții rezultă că diferențierea între indemnizațiile de încadrare brute ale judecătorilor se face doar în raport de nivelul instanței la care funcționează, funcția deținută, vechimea în muncă și în funcție, prin urmare judecătorii care funcționează la aceeași instanță, au aceeași funcție (de execuție), aceeași gradație corespunzătoare tranșei de vechime trebuie să aibă aceeași indemnizație de încadrare brută lunară.
Potrivit art. 6 din OUG nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, alin. 1 și 2 în anul 2012, „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. 3 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. In anul 2012, prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție»".
Chiar dacă art. 6 din OUG nr. 80/2010 nu prevede expres că salariatul care trece într-o altă treaptă de vechime trebuie să aibă același salariu de bază/indemnizație de încadrare brută ca și persoana care era deja încadrată în această treaptă de vechime, astfel cum prevede art. 2 din același act normativ pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte (profesionale), totuși stabilirea cuantumului nou al indemnizației de încadrare nu se putea face cu încălcarea dispozițiilor menționate anterior din Legea nr. 284/2010. De observat este faptul că acest articol doar face trimitere la articolele din Legea nr. 284/2012, care sunt aplicabile pentru calculul salariului/indemnizației de încadrare în cazul trecerii într-o altă treaptă de vechime, fără aplicarea coeficienților de ierarhizare, dar asta nu înseamnă că nu sunt aplicabile celelalte texte din Legea nr. 284/2010 enunțate mai sus.
Astfel, unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", reglementat nu doar de Legea nr. 284/2010, dar consacrat și de art. 41 alin. 4 din Constituție și art. 5, art. 6 alin. 3 din Codul muncii. Interzicerea oricărei forme de discriminare reiese și din dispozițiile de art. 16 alin. 1 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006. munca poate fi considerată egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă. Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.
Efectele concrete ale dispozițiilor legale citate se pot observa cu ușurință în tabelul anexă al Ordinului nr. 3975/C din 04.12.2012 emis de către pârât, la Curtea de Apel Suceava pentru judecătorii cu grad de curte de apel și vechime în muncă și în funcție între 15 și 20 de ani fiind stabilite 4 cuantumuri diferite ale drepturilor salariale, în funcție de momentul în care a fost acordată gradația 4 (vechime în muncă între 15 și 20 de ani) sau clasa de salarizare 106, și anume 9386 lei, 9392 lei, 9468 lei și 9623 lei. Legal, nu există diferențe între funcțiile ocupate de acești judecători (judecători cu grad de curte de apel, ocupând funcție de execuție, cu vechime în muncă și în funcție între 15 și 20 de ani), diferențele fiind datorate trecerii în tranșe succesive de vechime în momente diferite. îndeplinirea condițiilor pentru trecerea în trepte și clase de salarizare diferite la momente diferite nu poate însă justifica acordarea unor cuantumuri diferite ale drepturilor bănești după ce au fost îndeplinite aceleași condiții.
Reclamanta a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în temeiul art. 11 și 20 din Constituția României. Potrivit acestui text, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."
În ceea ce privește aplicarea și interpretarea Protocolului 12 la CEDO, este valabil raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din cauzele în care s-a constatat încălcarea art. 14 din CEDO, care interzice discriminarea în exercitarea drepturilor recunoscute de Convenție, astfel cum arată în mod expres Curtea în cauza Sejdic and Finei c. Bosnia Herzegovina (hotărârea din 22.12.2009). În cauza Savez Crkava "Rijec Zivota" și alții contra Croației (hotărârea din 9.03.2011), Curtea explică diferența între art. 14 din CEDO și art. 1 din Protocolul 12 la CEDO și care este domeniul de aplicare al acestuia din urmă. Astfel, Curtea constată că, în timp ce articolul 14 din Convenția interzice discriminarea în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție, articolul 1 din Protocolul nr 12 introduce o interdicție generală a discriminării.
Este important de notat faptul că articolul 1 din Protocolul nr. 12 extinde domeniul de aplicare al protecției nu numai pentru „orice drept prevăzut de lege", astfel cum textul paragrafului 1 ar putea sugera, ci dincolo de asta, aspect ce rezultă în special din paragraful 2, care prevede că nimeni nu poate fi discriminat de o autoritate publică.
Conform Raportului explicativ privind articolul 1 din Protocolul nr 12, domeniul de aplicare al protecției pe care o conferă articolul se referă la patru categorii de cauze, în special în cazul în care o persoană este discriminată: "I) în exercitarea oricărui drept acordat unei persoane fizice în conformitate cu legislația națională; II) în exercitarea unui drept care poate fi dedusă dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică, în cazul în care o autoritate publică are obligația în temeiul dreptului național să se comporte într-un mod special; III) de către o autoritate publică, în exercitarea puterii discreționare (de exemplu, acordarea de anumite subvenții ); IV). prin orice alt act sau omisiuni de către o autoritate publică (de exemplu, comportamentul organelor de poliție atunci când controlează o revoltă)."
In cauza Marcks c. Belgiei (hotărârea din 13 iunie 1979), Curtea a stabilit că o distincție este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În cauza D. contra României (hotărârea din 21.02.2008), Curtea a arătat că o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile. Motivarea Curții din cauza Marcks c. Belgiei a fost reiterată în cauza B. contra României (hotărârea din 6 decembrie 2007), în care s-a constatat existența unei diferențieri între persoane aflate în aceeași situație, care nu se baza pe nicio justificare obiectivă și rezonabilă. Important este și faptul că în această speță discriminarea rezultă din lege (Legea nr. 309 din 22 mai 2002), iar Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate de către reclamant, care a invocat încălcarea art. 16 din Constituție și a prevederilor CEDO, întrucât diferențierea între persoanele care au prestat același gen de muncă forțată în timpul serviciului militar nu era justificată, iar excepția de neconstituționalitate a fost respinsă. Prin urmare, chiar în situația în care Curtea Constituțională se pronunță în cadrul unei decizii prin care soluționează o excepție de neconstituționalitate, în sensul că nu există o discriminarea invocată de reclamant, instanța este obligată să analizeze ea însăși dacă există o diferențiere de tratament care se bazează pe o justificare obiectivă și rezonabilă, putând ajunge la o altă concluzie decât Curtea Constituțională, aplicând direct prevederile Convenției.
Art. 6 din OUG nr. 80/2010 contravine art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin efectul pe care îl produce, respectiv plata unei remunerații mai mici pentru salariați aflați în situații comparabile, în speță, la aceeași instanță, cu aceeași funcție, aceeași gradație corespunzătoare tranșei de vechime, prin urmare norma internă se impune a fi constatată ca inaplicabilă în cazul de față. OUG nr. 80/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011, nu conține o justificare a acestei măsuri. Este real faptul că acest text se aplică tuturor bugetarilor aflați în situații identice, respectiv cei care avansează într-o altă treaptă de vechime în cursul anului 2012, însă aceștia se află în situații comparabile cu cei aflați deja în aceeași treaptă de vechime, și atunci diferența de tratament (un cuantum diferit al salariului/indemnizației) trebuie să aibă o justificare obiectivă și rezonabilă. Diferențierea între persoanele aflate la un moment dat în aceeași funcție și treaptă de vechime (creată prin aplicarea art. 6 din OUG nr. 80/2010), în exercitarea unui drept prevăzut de lege (plata unui salariu egal pentru muncă egală), nu are o justificare, respectiv nu există un alt criteriu obiectiv care să diferențieze cele două categorii de salariați bugetari (cei care au trecut în treapta de vechime anterior anului 2011 și cei care au trecut în aceeași treaptă de vechime în anul 2011 și 2012). Simplul fapt că trecerea în treapta de vechime s-a făcut în perioade diferite (în raport de data nașterii sau data/durata angajării) nu înseamnă că cele două categorii de salariați se află în situații diferite.
Chiar dacă s-ar aprecia că momentul trecerii în treapta superioară de vechime este un criteriu pentru aplicarea unui tratament juridic diferit, de observat este faptul că nu există un scop legitim urmărit prin această diferențiere. Sigur că legiuitorul are o marjă largă de apreciere în ceea ce privește politica salarială, dar, așa cum arăta chiar Curtea Constituțională în decizia nr. 1615/2011, "un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice." Or, în ceea ce privește remunerarea diferită a salariaților bugetari care au aceeași funcție, grad profesional, aceeași vechime în muncă, dar au avansat în acea treaptă de vechime la momente diferite, nu există o astfel de justificare rațională.
Este important de subliniat faptul că această diferențiere salarială (oricât de măruntă în cuantumul său concret ar părea), în baza actualelor legi de salarizare, este de natură a se perpetua. Toate promovările sau modificările de încadrare pornesc de la salariul aflat în plată, astfel că modificările ulterioare mențin și adâncesc diferențele de cuantum al drepturilor bănești cuvenite. Această prelungire în timp a efectelor unui act normativ care a avut o justificare bugetară (menținerea sub control a unor cheltuieli bugetare în condiții de criză), efecte discriminatorii prin valorificarea diferită a aceleiași experiențe în muncă (prin ajungerea în aceiași treaptă de vechime, dar în momente diferite), nu poate fi înlăturată decât prin admiterea prezentei acțiuni.
În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 284/2010, OUG nr. 80/2010, art. 1 din Protocolul 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României, art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992.
În dovedire, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, sens în care a anexat cererii acte în copie simplă (filele 10-20).
Acțiunea este scutită de plata taxei de timbru.
Odată cu cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din OUG nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, față de prevederile art. 16 din Constituția României, art. 11 și 20 din Constituția României, raportate la art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care se interpretează în sensul că salariul/indemnizația de încadrare calculată potrivit acestui articol pentru un salariat bugetar care avansează într-o altă treaptă de vechime în muncă, poate fi mai mică decât cea a altui salariat bugetar încadrat în aceeași funcție, grad/treaptă profesională și treaptă de vechime (filele 7-9).
La solicitarea Curții, reclamanta a arătat că prezenta acțiune nu este formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, ci în baza art. 1 și 8 din acest act normativ (fila 43).
2. Întâmpinarea.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 10.07.2013, pârâtul M. Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 283/2011: „(1) în anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. 3 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art 10 alin. 5 din legea sus-mentionată fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (2) în anul 2012, prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție"."
Aceleași dispoziții referitoare la drepturile salariale cuvenite ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime în muncă/în funcție se regăsesc și în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 285/2010. Astfel, potrivit alin. 1 al acestui articol, „avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, personalul beneficiind de o majorare a salariului de baza avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare”. In temeiul alin. 2 și 3 ale aceluiași articol, în anul 2011, prevederile alin. 1 se aplica în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, conform legii.
Potrivit pct. III.-Angajarea, promovarea și avansarea personalului lit. A din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 42/2011 și ordinul ministrului finanțelor publice nr. 77/2011: „personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2.5% din salariul de bază (Exemplu: persoana încadrată în clasa de salarizare 41, având un salariu de bază de 1305 lei și un spor de 131 lei, care, începând cu 1 mai 2011, trece din gradația 4 în gradația 5, beneficiază, începând cu 1 mai 2011, de clasa 42 de salarizare, un salariu de bază de 1338 lei (1.305*1,025 și rotunjit) și un spor de 131 lei, în același cuantum avut anterior)”.
Astfel, prin O.M.J. nr. 259/C/2012, în temeiul dispozițiilor legale mai sus invocate, începând cu data de 01.12.2011, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă de la 15 la 20 de ani, reclamantei i s-a acordat o majorare a indemnizației de încadrare de la 7707 lei la 7900 lei, precum și sporurile de care beneficia în același cuantum avut anterior (un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vâtâmâtoare sau periculoase de 1156 lei și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihicâ și pentru păstrarea confidențialității de 1158 lei). Ulterior, prin OMJ nr. 2386/C/2012, începând cu data de 1.06.2012, cuantumul indemnizației de încadrare, precum și cuantumul sporurilor au fost majorate cu 8%. Prin O.M.J. nr. 4221/C/2012, începând cu data de 1.08.2012, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime In funcție de la 15 la 20 de ani, i s-a acordat o majorare a indemnizației de încadrare (de la 8532 lei la 8745 lei), precum și sporurile de care beneficia în același cuantum avut anterior (un cuantum al sporului pentru condiții de munca grele, vâtâmâtoare sau periculoase de 1248 lei și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihicâ și pentru păstrarea confidențialității de 1251 lei), iar prin OMJ nr. 3975/C/2012, începând cu data de 1.12.2012, cuantumul brut al indemnizației de încadrare, precum și cuantumul sporurilor au fost majorate cu 7,4%.
Așadar, prin Ordinele ministrului justiției anterior menționate, drepturile salariale au fost corect stabilite.
Prin decizia nr. 669/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională a reținut că: „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate." Totodată, în această decizie, Curtea subliniază faptul că „legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă."
Astfel, Curtea a constatat că: „este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșa superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010."
În concluzie, M. Justiției și celelalte instituții sau autorități care au competența de a aplica legea nu au nicio justificare juridică sau de altă natură pentru a exclude aplicarea acestor noi prevederi care, de altfel, au fost verificate și din punct de vedere al constituționalității de către Curtea Constituțională.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată de reclamantă referitor la trecerea într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și legalității de tratament, practica CEDO fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în înțelesul art. 14 din Convenție doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Așa cum s-a statuat și de Curtea Constituționala prin decizii „în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979), principiul egalității în drepturi si al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări." De asemenea, prin decizia nr. 820/2006, Curtea Constituțională a reținut că „situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări."
În situația de față, cele două categorii de personal fiind supuse unor reglementări legale diferite, se află în situații juridice diferite. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care legiuitorul nu ar putea să modifice niciodată un sistem de salarizare, pe motiv că acesta ar crea diferențe față de sistemul anterior.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 205 și urm. din Codul de procedură civilă.
De asemenea, la data de 31.10.2013, pârâtul a depus un punct de vedere (filele 50-51), prin care a arătat că excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantă este neîntemeiată, astfel cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 669/2012.
3. Răspunsul la întâmpinare.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în data de 05.08.2013 (filele 32-35), reclamanta a solicitat admiterea acțiunii, reiterând în mare parte argumentele prezentate prin cererea de chemare în judecată.
4. Soluția instanței.
Analizând înscrisurile depuse la dosar, prin prisma susținerilor părților și dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că acțiunea este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente de fapt și de drept:
a)prezentarea situației de fapt.
Reclamanta este judecător în cadrul Curții de Apel Suceava, Secția a II-a civilă.
Prin ordinul ministrului justiției nr. 259/C/30.01.2012 (filele 15-16), s-a stabilit că, începând cu data de 01.12.2011, reclamanta este încadrată în gradația 4, clasa de salarizare 105, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă de la 15 la 20 ani, și că beneficiază de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 7900 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1156 de lei; un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1158 lei.
Prin ordinul ministrului justiției nr. 4221/C/01.12.2012 (fila 17), s-a stabilit că, începând cu data de 01.08.2012, reclamanta este încadrată în gradația 4, clasa de salarizare 106, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție și în muncă de la 15 la 20 ani, și că beneficiază de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 8745 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1248 de lei; un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1251 lei.
Prin ordinul ministrului justiției nr. 3975/C/04.12.2012 (fila 19), s-a stabilit că, începând cu data de 01.12.2012, reclamanta este încadrată în gradația 4, clasa de salarizare 106, ca urmare a majorării cu 7,4% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012, și că beneficiază de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 9392 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1340 de lei; un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1344 lei.
Aceste ordine au fost emise în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și OUG nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale.
Împotriva acestor trei ordine, reclamanta a formulat contestație administrativă (filele 13-14), care a fost respinsă de M. Justiției prin adresa nr._/2013 (filele 10-12), cu motivarea că drepturile salariale au fost corect stabilite, prin raportare la dispozițiile legale.
Potrivit datelor înscrise în adresa nr. 543/A/10.04.2013 a Curții de Apel Suceava (fila 20), se constată că există anumite diferențe de salarizare între reclamantă și alți colegi care au fost încadrați în gradația 4, clasa 105, înainte de 31.12.2010.
b) analiza susținerilor părților.
Preliminar, Curtea constată că reclamanta, judecător în cadrul Curții de Apel Suceava, este nemulțumită în esență de faptul că indemnizația sa de încadrare brută lunară, calculată potrivit dispozițiilor Legii-cadru nr. 284/2010, ca urmare a trecerii, la data de 01.12.2011, respectiv 01.08.2012, în altă tranță de vechime în muncă și în funcție, are un cuantum inferior celei obținute de alți colegi judecători cu grad de curte de apel, care au împlinit aceeași vechime în muncă/funcție anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, sens în care solicită obligarea pârâtului la plata unei indemnizații care să includă și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime în muncă/funcție.
Prin urmare, Curtea reține că reclamanta nu înțelege să conteste încadrarea dispusă prin ordinele ministrului justiției nr. 259/C/30.01.2012, nr. 4221/C/11.12.2012 și nr. 3975/C/04.12.2012, ci doar modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizației de încadrare brută lunară, cu influență directă asupra cuantumului sporurilor cuvenite.
În susținerea prezentului său demers judiciar, reclamanta contestă practic reglementarea Legilor nr. 285/2010 și nr. 284/2010, prin prisma efectelor produse de aplicarea acestor acte normetive, pretinzând existența unei discriminări, în raport de acei colegi judecători care au trecut în tranșa de vechime în muncă/funcție de la 15 la 20 de ani sub imperiul OG nr. 26/2007, și susținând că maniera în care legiuitorul intern a înțeles să reglementeze sistemul de salarizare încalcă tocmai principiile enunțate în preambulul și la art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010, la art. 2 din Legea nr. 285/2010, precum și la art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009.
Curtea constată că dreptul reclamantei de creștere a indemnizației de încadrare brute lunare, ca efect al trecerii în noua tranșă de vechime în muncă/funcție (de la 15 la 20 ani), s-a născut la nivelul lunii decembrie 2011, respectiv august 2012, când produceau efecte juridice Legile nr. 284/2010 și nr. 285/2010, prin care se abrogase Legea nr. 330/2009.
Astfel, în anul 2011, în temeiul Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat o reîncadrare a personalului din sistemul bugetar, cu consecința calculării indemnizației, în momentul trecerii într-o nouă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, potrivit acestui act normativ, fără ca personalul să piardă din drepturile dobândite anterior.
Ulterior, prin art. 6 alin. 1 și 2 din OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 283/2011, s-a stabilit că:
„(1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute ia art. 11 alin. 3 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.
(2) În anul 2012, prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție"."
Aceleași dispoziții referitoare la drepturile salariale cuvenite ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime în muncă/în funcție se regăsesc și în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice:
“(1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. 3 din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (3) Prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".
Curtea reține că art. 6 din Legea nr. 285/2010 a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate, care a fost respinsă de Curtea Constituțională prin decizia nr. 669/2012, în cuprinsul căreia s-au reținut următoarele aspecte relevante:
„Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a fost abrogată prin dispozițiile art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010. Curtea reține că această intervenție legislativă a avut ca scop evitarea posibilelor dezechilibre financiare pe care aplicarea Legii-cadru nr. 330/2009 le-ar fi putut provoca. Curtea reține, de asemenea, că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. De altfel, Curtea subliniază faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă. (…) Curtea constată că este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice”.
Față de dispozițiile legale menționate și având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 669/2012, Curtea constată că cererea reclamantei este lipsită de temei legal. De altfel, criticile reclamantei cu privire la efectul textului legal incident implică în principiu un control de constituționalitate, atribuție ce nu intră însă în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituționale, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituția României.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține că, potrivit art. 124 din Constituție, „justiția se înfăptuiește în numele legii”, ceea ce implică o acțiune de aplicare a legii, fără a se recunoaște judecătorului dreptul de a legifera. Se impune a se reaminti și decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale, care, în legătură cu OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a reținut că dispozițiile acelui act normativ „sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. A reținut Curtea Constituțională în considerentele deciziei amintite că „un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.”
Or, prin acțiunea de față tocmai o astfel de finalitate este urmărită de reclamantă, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare și declarat ca fiind constituțional, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de aplicarea unei norme dintr-un act normativ ce nu mai este în vigoare sau crearea unei norme pe cale jurisprudențială. Or, în contextul celor arătate anterior, lipsește temeiul legal care să atribuie instanței judecătorești competența de a proceda de o asemenea manieră.
Curtea mai reține că, potrivit art. 8 din Capitolul VIII, Secțiunea 2, din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, „judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi”. Totodată, art. 3 alin. 3 din Capitolul VIII, Secțiunea 2 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 prevede că „personalul își păstrează drepturile câștigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcție sau, după caz, în specialitate dobândite în condițiile legii până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Or, în cazul reclamantei nu se poate vorbi despre un drept câștigat anterior Legii nr. 284/2010, cu privire la coeficientul aferent vechimii în funcție de la 15 la 20 ani, căci acesta s-a născut abia la nivelul lunilor decembrie 2011, respectiv august 2012, când deja erau în vigoare, producând efecte juridice, dispozițiile Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010.
Astfel, nu se poate aprecia că reclamanta și colegii judecători la care a făcut referire s-ar afla într-o situație identică, deoarece drepturile fiecărei categorii s-au născut sub imperiul unor norme juridice distincte, cei din urmă beneficiind deja la . Legilor nr. 285/2010 și nr. 284/2010 de drepturile născute potrivit OG nr. 27/2006, sub aspectul tranșei de la 15 la 20 de ani vechime în funcție.
În ce privește referirile făcute de reclamantă la hotărârea pronunțată de CuEDO la data de 21.02.2008 în cauza D. c. România, Curtea constată că instanța de la Strasbourg a afirmat, în paragraful 37, că „în lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr._/97, § 48, CEDO 2002-IV)”.
Or, după cum a arătat Curtea Constituțională în decizia nr. 669/2012, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin principiului constituțional al egalității în drepturiprevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice. Pe de altă parte, nu se poate afirma că ipotezele indicate de reclamant ar fi comparabile, deoarece drepturile la indemnizația adaptată corespunzător trecerii în tranșa de vechime în muncă/funcție de la 15 la 20 de ani s-au născut în cazul reclamantei, respectiv al colegilor la care a făcut referire, sub imperiul unor reglementări diferite, iar nu al aceleiași norme juridice pe care statul ar alege să o aplice în mod diferit.
În plus, în decizia pronunțată la data de 06.12.2011 în cauza F. M. împotriva României și A. G. S. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 14 și 15, că „în convenție, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum [a se vedea Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr._/00, pct. 94, CEDO 2007‑II, și, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr._/00, pct. 39, CEDO 2004-IX]. Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existența unei „contestații reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudență consacrată a instanțelor [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr._/98, pct. 45-52, CEDO 2004‑IX]. Este de competența statului să stabilească în mod discreționar remunerațiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaților săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remunerații, prin intermediul unor modificări legislative (Ketchko împotriva Ucrainei, nr._/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005)”. În concluzie, la paragraful 18, Curtea a constatat că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și că aceasta urmărea un scop de utilitate publică, și anume menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice ale statului care se confrunta cu o situație de criză economică.
Față de aceste considerente, constatând că drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite de pârât cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge prezenta acțiune ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta T. C. M., cu domiciliul în Suceava, ., ., județul Suceava, în contradictoriu cu pârâtul M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sectorul 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea căii de atac urmând a se depune la Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.11.2013.
PREȘEDINTE GREFIER
D. M. D. M. G.
Red/thred. jud. DDM/ 4 ex/ 06.12.2013.
| ← Cetăţenie. Decizia nr. 5691/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Excepţie nelegalitate act administrativ. Decizia nr. 4196/2013.... → |
|---|
