Anulare act administrativ. Sentința nr. 1483/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1483/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 25427/3/2012
Dosar nr._ |
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1483
Ședința publică de la 25 Aprilie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: judecător B. C.
Grefier: F. L. V.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamanta D. V. BUGET LOCAL SECTOR 2 în contradictoriu cu pârâta P. M. BUCURESTI PRIN PRIMAR GENERAL, având ca obiect „anulare act administrativ”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 18.04.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru delibera, a amânat pronunțarea la 25.04.2013.
CURTEA
Deliberând asupra acțiunii de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 390/25.01.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal.
A reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub dosar nr._, reclamanta Direcția V. Buget Local Sector 2 a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria M. București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea procesului-verbal privind verificarea modului de încasare și virare a veniturilor M. București nr._/28.10.2011 întocmit în urma efectuării la Direcția V. Buget Local Sector 2 în perioada 06.10.2011 – 21.10.2011 a controlului privind verificarea încasărilor și virărilor veniturilor ce constituie surse ale bugetului M. București pentru anul 2010.
Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, Tribunalul o constată întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 137 alin. 1 C.pr.civ. instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, iar conform art. 1591 alin. 4 C.pr.civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.
Tribunalul reține că prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect acțiunea împotriva unui act administrativ-fiscal emis de Primăria M. București, autoritate publică locală, însă care privește creanțe bugetare reprezentând taxe și contribuții la bugetul M. București.
Conform art. 10 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3 pct. 1 C.pr.civ., litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
În speța de față, prin actele administrativ-fiscale s-a stabilit obligația reclamantei de a vira la bugetul M. București sume reprezentând amenzi de 2.875.798,55 lei sau venituri din concesiuni 1.145.094,30 lei.
Având în vedere norma legală imperativă menționată, care reglementează un caz de competență materială exclusivă, de la care nu sunt permise derogări, văzând și dispozițiile art. 159 pct. 2 C.pr.civ., potrivit cu care necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei alte instanțe de alt grad, precum și dispozițiile art. 105 alin. 1 C.pr.civ., potrivit cu care actele de procedură săvârșite de judecătorul necompetent sunt nule, în acest caz nulitatea nefiind condiționată de producerea vreunei vătămări, fiind suficient ca actul de procedură să aparțină unei instanțe necompetente, Tribunalul a apreciat întemeiată excepția invocată, sens în care o admite și declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal la data de 01.03.2013, sub dosar nr._ .
La termenul din data de 18.04.2012, Curtea a rămas în pronunțare și asupra chestiunii competenței materiale prin prisma excepției corespunzătoare.
Analizând înscrisurile atașate dosarului, Curtea reține următoarele cu privire la excepția necompetenței materiale, ce se impune a fi soluționată cu prioritate în raport de disp. art. 137 alin. 1 și art. 1591 alin. 4 C.pr.civ.:
Prin cererea formulată, partea reclamantă DVBL Sector 2 solicită în contradictoriu cu pârâta Primăria M. București anularea procesului – verbal privind verificarea modului de încasare și virare a veniturilor M. București nr._/28.10.2011 întocmit în urma efectuării la DVBL Sector 2 în perioada 06.10.2011 – 21.10.2011 a controlului privind verificarea încasărilor și virărilor veniturilor ce constituie surse ale bugetului M. București pentru anul 2010.
Analizându-se respectivul proces – verbal se observă că prin conținutul său se stabilește în sarcina DVBL Sector 2 obligația de virare în contul corespunzător deschis la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a M. București, beneficiar fiind Municipiul București, a următoarelor sume: 11.868,37 lei taxa pentru servicii de reclamă și publicitate; 2.694.442,21 lei amenzi; 1.145.094,30 lei venituri din concesiuni și închirieri. (filele 26 – 31 din dosarul tribunalului)
În drept, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
Totodată, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora depână la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Din analiza normelor juridice reproduse în precedent, Curtea observă că delimitarea competenței materiale în primă instanță de soluționare a acțiunilor de contencios administrativ și fiscal, între tribunal și curtea de apel, se face, ca principiu, pe baza criteriului rangului autorității de la care emană actul administrativ contestat, cu excepția litigiilor privitoare la taxe, impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora, unde criteriul este cel al sumei în discuție.
În cauza de față, partea reclamantă solicită anularea unui act administrativ emanat de la o autoritate publică locală, dar prin care i se stabilește obligația de a vira la bugetul M. București a unor sume, dintre care doar cea de 11.868,37 lei se referă la o taxă, în timp ce acelea privind sumele de 2.694.442,21 lei sau 1.145.094,30 lei privesc alte venituri bugetare, respectiv amenzi, redevențe și chirii; totodată, se mai impune ca o subliniere esențială faptul că obligația instituită prin actul contestat în sarcina părții reclamante nu se face în considerarea vreunei calități a sale de contribuabil, ci prin prisma faptului că funcționarii publici care activează în cadrul său au încasat în conturile aparținând Sectorului 2, ca subdiviziune administrativ – teritorială a municipiului București, o . sume despre care autoritatea publică locală pârâtă apreciază că se cuvin bugetului unității administrativ – teritoriale, respectiv cel al municipiului București.
Pe cale de consecință, se impune a se determina dacă delimitarea competenței materiale în cauza de față trebuie a fi făcută potrivit regulii de excepție de la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, adică având în vedere cuantumul taxelor și impozitelor, contribuțiilor, datoriilor vamale, precum și al accesoriilor acestora, sau observând principiul rangului autorității emitente a actului.
Ca o primă constatare Curtea observă că doar suma de 11.868,37 lei se referă la o taxă, dar prin cuantumul ei este de natură a atrage competența de primă instanță a tribunalului, secția sau completul specializat pentru contencios administrativ și fiscal.
În ce privește celelalte sume, respectiv de 2.694.442,21 lei amenzi și 1.145.094,30 lei venituri din concesiuni și închirieri, Curtea constată că acestea nu rezultă a se încadra printre cele avute în vedere de legiuitor în categoriile taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii.
Astfel, în primul rând, este cert că acele sume nu constituie taxe, impozite ori datorii vamale, ci reprezintă amenzi, adică sancțiuni contravenționale, respectiv venituri din concesiuni și închirieri, adică prețuri contractuale. Totodată, este evident că aceste sume nu reprezintă accesorii, nefiind încasate cu titlu de dobânzi ori penalități.
Rămâne astfel de lămurit dacă sumele în discuție se pot încadra în categoria de contribuții, folosită generic de legiuitor la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
În acest din urmă sens, nefiind oferită de legiuitor o definiție în conținutul Legii nr. 554/2004, raportarea se impune a fi efectuată la dreptul comun, pe care Curtea îl determină ca fiind cel specific materiei financiar – fiscale, dat fiind că substantivul „contribuții” este folosit alături de cele de „taxe”, „impozite”, „datorii vamale”, ceea ce conduce la categoria amintită printr-o interpretare logic – sistematică și teleologică.
Astfel, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 rep. privind Codul fiscal (forma în vigoare la data finalizării controlului – 28.10.2011) prevede că „Prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, precizează contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a acestor impozite, taxe și contribuții sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanțelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucțiuni și ordine în aplicarea prezentului cod și a convențiilor de evitare a dublei impuneri”, pentru ca la art. 2 să prevadă că „(1) Impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele: a) impozitul pe profit; b) impozitul pe venit; c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți; e) impozitul pe reprezentanțe; f) taxa pe valoarea adăugată; g) accizele; h) impozitele și taxele locale. (2) Contribuțiile sociale reglementate prin prezentul cod sunt următoarele: a) contribuția individuală de asigurări sociale și contribuția datorată de angajator la bugetul asigurărilor sociale de stat; b) contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate și contribuția datorată de angajator la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; d) contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj și contribuția datorată de angajator la bugetul asigurărilor pentru șomaj; e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator la bugetul asigurărilor sociale de stat; f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit Legii nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu completările și modificările ulterioare”.
În acest context de reglementare, Curtea deduce că în noțiunea de contribuție avută în vedere de legiuitor la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 trebuie să se includă, față de reglementarea Codului fiscal, contribuțiile sociale, fără însă ca printre acestea să se numere amenzi sau venituri din concesiuni și închirieri.
Un alt act normativ relevant este Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (forma în vigoare la data finalizării controlului – 28.10.2011), care la pct. 21 al art. 2 definește contribuțiaca fiind o prelevarea obligatorie a unei părți din veniturile persoanelor fizice și juridice, cu sau fără posibilitatea obținerii unei contraprestații. Or, din această perspectivă amenda reprezintă o sancțiune contravențională, în timp ce chiriile sau redevențele reprezintă un preț contractual pentru asigurarea folosinței unui bun, astfel că astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind contribuții în sensul definiției legale de mai sus. În plus, se observă că la pct. 58 din art. 2 al aceleași Legi nr. 273/2006, legiuitorul definește și noțiunea de venituri bugetare, înțelegând prin acestea resursele bănești care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - c), după caz, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d); din această definiție, Curtea deduce că raportul dintre venituri bugetare și contribuții este unul de la întreg la parte; totodată, dacă una dintre părțile constitutive ale veniturilor bugetare este dată de categoria contribuții, o altă parte componentă rezultă din categoria alte venituri.
O delimitare mult mai fermă este făcută prin art. 1 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare la data finalizării controlului – 28.10.2011), text potrivit căruia „Prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenziși alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”. Rezultă astfel că nu poate fi pus semnul egalității între creanțele rezultate din contribuții și cele provenind din amenzi ori alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, legiuitorul însuși încadrându-le în categorii diferite.
Pe cale de consecință, față de cele arătate în precedent, Curtea deduce că în categoria contribuții despre care se face vorbire la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu se pot încadra și amenzile ori veniturile din concesiuni sau închirieri.
În acest context, în cauza de față, Curtea concluzionează că se impune a se determina competența materială de primă instanță în judecarea cauzei prin prisma criteriului rangului autorității de la care emană actul contestat. Nu este deci incident criteriul special al cuantumului sumei relativ la amenzile de 2.694.442,21 lei sau veniturile de 1.145.094,30 lei din concesiuni și închirieri. Relativ la taxa pentru servicii de reclamă și publicitate, pe de o parte, cuantumul ei de 11.868,37 lei se situează sub pragul de 500.000 lei, atrăgând astfel competența Tribunalului, iar, pe de altă parte, litigiul de față nu este unul purtat de organul fiscal și contribuabil, ci de două autorități publice locale fiscale, punând în discuție un act privind transferuri bugetare de sume deja încasate.
În concluzie, Curtea va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal, având în vedere atât disp. art. 1591 alin. 4 și art. 105 alin. 1 C.pr.civ. (1865), dar și necesitatea lămuririi chestiunii competenței materiale de judecare a litigiului prin prisma faptului că la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție există practica de a se invoca drept motiv de ordine publică în recurs disp. art. 304 pct. 3 C.pr.civ.(1865)
Totodată, față de art. 20 și 22 C.pr.civ. (1865), se va constata ivit conflict negativ de competență, înaintându-se astfel dosarului cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competență.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București – Secția a VIII – a C. administrativ și fiscal.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta D. V. BUGET LOCAL SECTOR 2 cu sediul în București, .. 10, sector 2, în contradictoriu cu pârâta P. M. BUCURESTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Constată ivit conflict negativ de competență.
Dispune înaintarea dosarului cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competență.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.04.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. B. F. L. V.
Red.tehnored.jud.BC/2ex./29.04.2013
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5190/2013.... | Excepţie nelegalitate act administrativ. Decizia nr. 1284/2013.... → |
|---|
