Conflict de competenţă. Sentința nr. 3999/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3999/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-12-2013 în dosarul nr. 19726/300/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3999
Ședința din Camera de Consiliu din12.12.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – judecător B. C.
GREFIER - C. M.
Pe rol se află soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Sectorului 2 București și Judecătoria Cornetu, privind cererea formulată de reclamantul petent E. M. M. în contradictoriu cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA - S.A. – CENTRUL DE STUDII TEHNICE RUTIERE ȘI INFORMATICĂ - CESTRIN, având ca obiect plângere contravențională.
Fără citarea părților în cond. art. 22 alin. 5 C.pr.civ. (1865).
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:
- Prin încheierea din 07.05.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Cornetu a dispus în temeiul art. 23 alin. 4 raportat la art. 3 din Legea nr. 2/2013 scoaterea de pe rol și trimiterea pe cale administrativă a cauzei privind pe reclamantul E. M. M. în contradictoriu cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA - S.A. – CENTRUL DE STUDII TEHNICE RUTIERE ȘI INFORMATICĂ - CESTRIN în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
În motivarea încheierii, a reținut judecătoria că având în vedere . data de 15.02.2013, a Legii nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, lege publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.89 din 12.02.2013, instanța constată că, în raport de noile prevederi înscrise în actul normativ enunțat, respectiv cele ale art. III din cuprinsul Secțiunii 2 - Modificarea și completarea unor acte normative în materie contravențională și în materia contenciosului administrativ și fiscal -, coroborate cu cele ale art. XXIII alin.(1) din Capitolul III – Dispoziții tranzitorii și finale, Judecătoria Cornetu nu mai este competentă a judeca prezenta cauză întrucât domiciliul petentului din cauza dedusă judecății, respectiv E. M. M., se află în circumscripția Judecătoriei Sectorului 2 București. Pentru stabilirea competenței instanța a avut în vedere și dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 337 din 09 iulie 1993 pentru stabilirea circumscripțiilor judecătoriilor și parchetelor de pe lângă judecătorii, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, instanța apreciază că o interpretare contrară a prevederilor anterioare, interpretare ce poate deriva din distincția înscrisă în Secțiunea 2 a Legii nr.2/2013 - Modificarea și completarea unor acte normative în materie contravențională și în materia contenciosului administrativ și fiscal, potrivit căreia materia contravențională nu este inclusă în sfera contenciosului administrativ și fiscal, nu ar fi în concordanță cu scopul avut în vedere de legiuitor.
Astfel, în cazul dat, sunt incidente dispozițiile art. XXIII alin.(1) din Legea nr.2/2013, întrucât, prin interpretarea literală a textului normativ, se observă că acesta face trimitere, pe de o parte, la „procesele în primă instanță, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal investite”, iar, pe de altă parte, la „căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal investite”, ambele teze conformându-se, însă, regulii potrivit căreia ele „se judecă de instanțele devenite competente să le judece”, legiuitorul dorind astfel să asigure un mecanism prin care să se realizeze degrevarea instanțelor de judecată atât pe orizontală, cât și, implicit, pe verticală.
În acest sens, instanța apreciază că legiuitorul, în vederea realizării dezideratului propus, respectiv echilibrarea încărcăturii instanțelor în materie contravențională prin dispersarea la nivel național a plângerilor contravenționale având ca obiect plata tarifului de utilizare a rețelei drumurilor naționale din România(a se vedea mențiunile de la pct. 2.1. al Expunerii de motive la Legea nr.2/2013), a urmărit, prin folosirea sintagmei cu caracter general „procesele în primă instanță”, să circumscrie acestei noțiuni, alături de materia contenciosului administrativ și fiscal, inclusiv materia contravențională.
De altfel, acest aspect este elocvent și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, deoarece, în opinia instanței, folosirea în cuprinsul art. XXIII alin.(1), prima teză, Capitolului III - Dispoziții finale și tranzitorii – din Legea nr.2/2013, a ambelor noțiuni, materie contravențională și, respectiv, materia contencios administrativ și fiscal, ar fi fost redundantă, întrucât normele înscrise într-un astfel de capitol cuprind, potrivit art. 54 alin.(1) și art. 55 alin.(1) din Legea 24/2000, atât măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ, cât și măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ, astfel că, prin natura lor, normele ce se înscriu în capitolul - Dispoziții finale și tranzitorii - au atributul de a îngloba toate ipotezele regăsite în actul normativ la care se referă, o reiterare a ipotezelor din dispozițiile de fond ale actului normativ în cuprinsul dispozițiilor finale și tranzitorii ale aceluiași act normativ fiind superfluă. În acest context, este evident de ce legiuitorul a optat pentru folosirea unei sintagme cu caracter general, respectiv „procesele în primă instanță”.
În aceeași ordine de idei, instanța apreciază că dacă s-ar putea vorbi de o limitare a aplicării dispozițiilor art. XXIII alin.(1) din Legea 2/2013, în raport de distincția materie contravențională / materia contencios administrativ și fiscal, această limitare se poate referi exclusiv la teza a II-a a art. XXIII alin.(1) („ ,precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, „), în sensul că doar instanțele, astfel învestite, ce judecă în materia contenciosului administrativ și fiscal, și nu și cele care judecă, în căile de atac, în materie contravențională, pot dispune potrivit art. XXIII alin.(4) din Legea nr.2/2013. Însă, și sub acest aspect, instanța apreciază că dispozițiile art. 34 alin.(2) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, sunt lămuritoare.
Având în vedere cele ce preced și ținând cont de dispozițiile exprese ale art. XXIII alin.(4) din Legea nr.2/2013, potrivit cărora în cazul prevăzut la alin.(1), prima teză [ procesele în primă instanță, în curs de judecată la data schimbării (deci, evident, și cele aflate pe rolul instanțelor anterior datei de referință, respectiv 15.02.2013), potrivit dispozițiilor prezentei legi (art.III din Legea nr.2/2013), a competenței instanțelor legal investite se judecă de instanțele competente potrivit prezentei legi], dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanțele devenite competente să le judece, instanța urmează a dispune scoaterea de pe rol a prezentei cauze și trimiterea, pe cale administrativă la Judecătoria Sectorului 2 București, devenită competentă să soluționeze cauza.
II. Prin sentința civilă nr._/08.11.2013 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu, după care constatând conflict negativ de competență, a înaintat cauza Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului de competență.
În motivarea sentinței, a arătat judecătoria că potrivit art. 137 C.pr.civ. instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.
Excepția necompetenței teritoriale este o excepție de procedură întrucât prin intermediul acesteia se invocă neregularități procedurale, respectiv încălcarea normelor referitoare la aptitudinea unei instanțe de a judeca un anumit litigiu și dilatorie deoarece admiterea acesteia duce la întârzierea judecării cauzei pe fond prin declinarea acesteia în favoarea instanței competente.
De asemenea, potrivit art. 159 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ. necompetența teritorială este de ordine publică atunci când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
Potrivit art. 10 din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, contravențiilor prevăzute la art. 8 le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 32 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, plângerea contravențională se adresează judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.
Astfel, în materia plângerii contravenționale este consacrată o competență teritorială exclusivă în favoarea judecătoriei în raza căreia contravenientul a săvârșit fapta, ceea ce presupune că excepția necompetenței teritoriale are un caracter absolut, putând fi invocată de oricare dintre părți, de către procuror sau de instanță din oficiu.
Prezenta plângere contravențională a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 20.02.2012, iar această instanță a scos cauza de pe rol și a trimis cauza către Judecătoria Sector 2 la data de 07.05.2013, în temeiul art. XXIII alin. 4 raportat la art. III din Legea nr. 2/2013.
Art. 10¹ din O.G. nr. 15/2002 a fost introdus prin art. III din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, act care a intrat în vigoare la data de 15.02.2013.
Potrivit art. XXIII alin. 1 din Legea nr. 2/2013, procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi.
Instanța constată că denumirea marginală a secțiunii a 2-a din Legea nr. 2/2013, în care, la art. III, este reglementată o normă de competență teritorială derogatorie de la dispozițiile O.G. nr. 2/2001 în cazul plângerilor în care sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 15/2002, este Modificarea și completarea unor acte normative în materie contravențională și în materia contenciosului administrativ și fiscal. Ori, art. XXIII se referă la procesele în primă instanță în materia contenciosului administrativ și fiscal, nu și în materie contravențională. Chiar dacă lato sensu se poate aprecia că materia contenciosului administrativ și fiscal ar cuprinde și materia contravențională, instanța apreciază că în accepțiunea art. XXIII alin. 1 nu este permisă o asemenea interpretare, din moment ce legiuitorul face distincția arătată.
Dispozițiile Legii nr. 2/2013 trebuie interpretate în mod unitar, iar nu individual, mai ales având în vedere că Legea nr. 2/2013 aduce modificări normelor de procedură penală (capitolul I secțiunea I), actelor normative în materie contravențională și în materia contenciosului administrativ și fiscal (capitolul I secțiunea a 2-a), actelor normative în materia conflictelor de muncă și în materie de asigurări sociale (capitolul II secțiunea a 3-a). Întrucât, prin Legea nr. 2/2013 se aduc modificări în mai multe materii și întrucât dispozițiile art. XXIII alin. 1 se referă doar la procesele în materia contenciosului administrativ și fiscal, instanța apreciază că nu se poate face o interpretare extensivă în sensul aplicării și proceselor în materie contravențională.
Prin urmare, dispozițiile art. III din Legea nr. 2/2013 se aplică doar proceselor începute după . Legii nr. 2/2013, iar nu și celor în curs de soluționare, având în vedere principiul neretroactivității legii civile. De asemenea, dispozițiile art. XXIII alin.1 si 4 din Legea nr. 2/2013 nu sunt aplicabile proceselor (plângerilor contravenționale) începute anterior intrării în vigoare a acestei legi, și, ca atare, nici în prezenta cauză nu sunt incidente.
Din procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/11.01.2012, rezultă că presupusa faptă contravențională a fost săvârșită pe Autostrada A2 km 12+450m, Glina, jud. Ilfov, care se găsește în raza teritorială a Judecătoriei Cornetu și nu în circumscripția Judecătoriei Sectorului 2 București.
Prin urmare, având în vedere și prevederile art. 32 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 care stabilesc o competență teritorială exclusivă, instanța constată că excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București este întemeiată și, în consecință, văzând și dispozițiile art. 159 pct. 3 C.proc.civ., o admite, declinând competența de soluționare a plângerii în favoarea Judecătoriei Cornetu.
Deși cauza nu a fost declinată cauza prin sentință civilă, ci a fost trimisă pe cale administrativă, textul art. 20 pct. 2 c. pr. civ. nu impune o astfel de cerință pentru a fi constatat conflictul negativ. Potrivit art. 20 pct. 2 c. pr. civ. există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe s-au declarat necompetente să judece aceeași cauză.
Prin încheierea din data de 07.05.2013 judecătorul cauzei din cadrul Judecătoriei Cornetu s-a declarat necompetent prin trimiterea pe cale administrativă a cauzei, și, pentru a evita situația în care cauza ar fi trimisă din nou cauza în temeiul art. XXIII alin. 4 și art. III din Legea nr. 2/2013, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a sesiza instanța superioară comună pentru soluționarea conflictului negativ de competență. În temeiul art. 22 alin. 3 C.pr.civ., va înainta dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestuia.
III. Primind dosarele înregistrate sub nr._ și_ și față de cele arătate în precedent, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal constată:
Potrivit disp. art. 20 pct. 2 C.pr.civ.(1865), există conflict de competență când două sau mai multe instanțe s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină.
Deși în mod strict formal Judecătoria Cornetu nu și-a declinat competența de soluționare a cauzei, ci a recurs la o trimitere administrativă a dosarului, în realitate în cauza de față se poate admite existența unui conflict negativ de competentă între cele două instanțe, deoarece ele în esență și-au repudiat reciproc competența teritorială de judecare, putându-se accepta astfel incidența disp. art. 20 și urm. C.pr.civ. (1865) – aplicabil față de disp. art. 24 – 25 N.C.pr.civ. și art. 3 din Legea nr. 76/2012.
Asupra cauzei de față, Curtea apreciază că în determinarea instanței competente teritorial fondate sunt argumentele expuse de Judecătoria Sectorului 2 București.
Astfel, art. 32 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor stabilește, ca regulă de drept comun, o competență teritorială absolută/exclusivă de soluționare a plângerii împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii în favoarea judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârșită contravenția.
Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prin art. III alin. 2, a adus o completare OG nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, introducând art. 101, potrivit căruia „prin derogare de la dispozițiile OG nr. 2/2001, plângerea, însoțită de copia procesului-verbal de constatare a contravenției, se introduce la judecătoria în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul contravenientul”.
Această normă de competență teritorială absolută, derogatorie de la dispozițiile de drept comun ale OG nr. 2/2001, este cuprinsă în Secțiunea a 2-a din Legea nr. 2/2013, ce poartă denumirea de “Modificarea și completarea unor acte normative în materie contravențională și în materia contenciosului administrativ și fiscal”,legiuitorul înțelegând așadar, prin reglementarea respectivă și în vederea aplicării corecte a acesteia, să facă distincție între cele două materii.
O astfel de distincție apare, de altfel, ca fiind firească, întrucât procedura de contestare a procesului-verbal de contravenție este cea prevăzută de O.G. nr. 2/2001, iar nu cea prevăzută de Legea nr. 554/2004. În acest sens, art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 prevede un fine de neprimire pentru instanțele de contencios administrativ, în sensul art. 2 alin. 1 lit. f) din lege, determinat de existența unui recurs paralel, legiuitorul prevăzând expres că “nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora legea prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
Reținând distincția dintre materia contravențională și cea a contenciosului administrativ-fiscal sub aspectul regulilor de procedură aplicabile, Curtea constată în continuare că, potrivit dispozițiilor art. XXIII alin. l din Legea nr. 2/2013, cuprinse în capitolul “Dispoziții tranzitorii și finale”, „procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi”. A.. 2 și 3 din art. XXIII precizează în mod expres la ce instanțe și la ce tipuri de cauze se referă alin. 1: „recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-secția de contencios administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel, se trimit la curțile de apel”, iar „procesele în curs de judecată în primă instanță în materia contenciosului administrativ și fiscal aflate, la data intrării în vigoare a prezentei legi, pe rolul curților de apel și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalelor se trimit la tribunale”.
Analizând sistematic aceste dispoziții legale, Curtea constată că art. XXIII din Legea nr. 2/2013 se referă doar la procesele în materia contenciosului administrativ și fiscal, nu și în materie contravențională.
Prin urmare, din moment ce art. XXIII nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la materia contravențională, prevederile Legii nr. 2/2013 nu sunt aplicabile în această materie, chiar dacă procesul-verbal de contravenție este tot un act administrativ, supus însă unui recurs paralel, motiv pentru care controlul legalității sale nu este în competența instanțelor de contencios administrative, ci a judecătoriei.
În plus, nu se poate susține că sintagma „procesele în primă instanță” cu care debutează primul alineat al art. XXIII nu s-ar referi doar la materia contenciosului administrativ, ci la toate cauzele vizate de Legea nr. 2/2013, deoarece nu rezultă din text niciun argument gramatical și logic prin care să se susține o asemenea interpretare. În al doilea rând, rolul alin. 2 și 3 ale art. XXIII este tocmai acela de a lămuri cauzele aflate în primă instanță și recursurile vizate de alin. 1 de la art. XXIII, adică acelea din materia contenciosului administrativ și fiscal de la nivelul Înaltei Curți și al curților de apel. D. prezumându-se că legiuitorul nu ar fi respectat normele de redactare a textelor de lege, s-ar ajunge la concluzia că, deși nu a folosit o terminologie unitară - în materie contravențională și în materia contenciosului administrativ și fiscal (denumireaSecțiunii a 2-a din Legea nr. 2/2013), respectiv în materia contenciosului administrativ și fiscal (art. XXIII alin. 1 din Legea nr. 2/2013) -, legiuitorul a vizat de fapt același aspect; or, prima premisă nu rezultă a avea fundamentare, căci în interpretarea normei legale nu se pleacă de ideea reglementării eronate, ci a celei corecte și uniforme. Totodată, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere și plângerile contravenționale în discuție, în logica alin. 2 și 3 de la art. XXIII ar fi trebuit să existe o normă expresă, un nou alineat, prin care să arate cum se trimit asemenea cauze de la instanța inițial competentă la cea pretins devenită competentă.
Față de aceste considerente și având în vedere că, în speță, plângerea contravențională a fost introdusă anterior completării OG nr. 15/2002 prin art. III din Legea nr. 2/2013, Curtea constată că sunt aplicabile dispozițiile de drept comun ale art. 32 alin. 1 din OG nr. 2/2001, iar nu cele art. 10¹ din OG nr. 15/2002.
Așadar, având în vedere că locul săvârșirii contravențiilor reținute în sarcina petentului se află în mod necontestat în circumscripția teritorială a Judecătoriei Cornetu, Curtea constată că această instanță este competentă să soluționeze plângerea, potrivit art. 32 alin. l din OG nr. 2/2001, având în vedere caracterul absolut al competenței teritoriale reglementate în materie contravențională.
Mai reține Curtea de apel jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă, în sensul celor arătate mai sus, rezultată din deciziile pronunțate începând cu luna iunie 2013 în dosarele privind regulator de competență, respectiv deciziile pronunțate în dosarele nr._/1748/2012,_/1748/2012,_/1748/2012,_/1748/2012,_/1748/2012,_ ,_ și_ (identificate în sistemul informatic ECRIS).
În plus, prin soluția de principiu adoptată la data de 30.09.2013 la nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a convenit în sensul că instanța competentă să soluționeze plângerea împotriva procesului – verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzută de art. 8 alin. 1 din OG nr. 15/2002 se stabilește potrivit normei de competență (art. 32 alin. 2 din OG nr. 2/2001 sau, după caz, art. 101 din OG nr. 15/2002, introdus prin Legea nr. 2/2013) aplicabilă în raport cu data introducerii plângerii; în cauzele având ca obiect plângere împotriva procesului – verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzută de art. 8 alin. 1 din OG nr. 15/2002 nu sunt aplicabile disp. art. XXIII din Legea nr. 2/2013.
În cauza de față, plângerea contravențională a fost introdusă anterior modificării normelor de competență teritorială intervenită prin Legea nr. 2/2013 cu privire la contravenția prev. de art. 8 alin. 1 din OG nr. 15/2002.
Totodată, nefiind incident art. XXIII din Legea nr. 2/2013, rămâne aplicabil art. 725 alin. 2 C.pr.civ. (1865), text potrivit căruia „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile.”.
Față de aceste considerente, în baza art. 22 alin. 5 din codul de procedură civilă (1865) cu referire la art. 32 alin. 1 din OG nr. 2/2001, Curtea stabilește că instanța competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Cornetu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE
În temeiul art.22 alin.5 C.pr.civ. (1865) stabilește competența de soluționare a cauzei privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul E. M. M. cu domiciliul în București, ., nr. 50A, sector 2, în contradictoriu cu pârâta CNADNR SA – CESTRIN cu sediul în București, ..401 A, sector 6, în favoarea Judecătoriei Cornetu.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.12.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. C. C. M.
Red.tehnored.jud.BC/4ex./13.12.2013
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 2342/2013.... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 3282/2013.... → |
|---|
