Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3906/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3906/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-10-2013 în dosarul nr. 77428/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.3906
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 04.10.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: R. M. V.
JUDECĂTOR: I. F.
JUDECĂTOR: S. P.
GREFIER: R. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 856 din data de 15.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurentul – pârât M. București sector 2 – Direcția Venituri Buget Local Sector 2, în contradictoriu cu intimata – reclamantă Școala A. P..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, prin serviciul registratură, s-au depus la dosarul cauzei, cu data de 26.09.2013, de către intimata – reclamantă Școala A. P., întâmpinare, în două exemplare.
Curtea, verificând actele și lucrările dosarului, constată faptul că recurenta - pârâtă a solicitat judecarea în lipsă prin cererea de recurs și, nemaifiind cereri prealabile de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare pe cererea de recurs.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.12.2011 pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a de C. administrativ și fiscal, sub nr._, contestatoarea Școala A. P. a chemat în judecată pe intimata Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București, solicitând anularea Raportului de inspecție nr._/21.03.2011, anularea deciziei de impunere nr._/21.03.2011 și a deciziei de soluționare a contestației emisă sub nr._/20.06.2011 de M. București Sector 2 - D.V.B.L. Sector 2.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a învederat Școala A. P. desfășoară activități de învățământ și educație. In urma inspecției fiscale parțiale inopinate desfășurate având ca obiect impozitul și taxa pe clădiri precum și alte impozite și taxe locale datorate pe perioada 1.01._10 s-a întocmit Raportul de inspecție fiscală nr._/21.03.2011 care prevede la Cap. II: Constatări privind obligațiile fiscale că Școala A. P. datorează taxa pe clădiri reglementată de art. 249 alin. 3 Cod fiscal.
Pentru a stabili aceasta, inspecția fiscală a apreciat că spațiile deținute de Școala A. P. în baza contractului de închiriere nr. 229/03.12.2009 intră sub incidența art. 250 alin. 1 pct. 1 Cod fiscal, acestea fiind încăperi folosite pentru activități economice, astfel cum sunt definite la pct. 22 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG. 44/2004.
Reclamanta arată că în mod greșit inspecția fiscală a ajuns la concluzia că întrucât spațiile în care Școala A. P. își desfășoară activitățile sunt închiriate prin contractul de închiriere nr. 229/03.12.2009, aceste spații sunt folosite pentru activități economice. Reclamanta subliniază în acest sens că art. 3 din Codul comercial se referă strict la închirierea de produse sau mărfuri și nu la închirierea de imobile, astfel că interpretarea dată de inspectorul fiscal nu are niciun temei legal.
Școala A. P. nu a desfășurat și nu desfășoară decât activitățile prevăzute în statutul său, care nu cuprinde și desfășurarea de activități cu caracter economic sau comercial. Reclamanta consideră că, astfel, beneficiază de scutirea prevăzută de art. 250 Cod fiscal.
Totodată consideră reclamanta că nimeni nu poate profita de propria turpitudine și, în consecință, nu se poate invoca lipsa reevaluării clădirii închiriate pentru a fi obligată să plătească o taxă majorată întrucât reevaluarea este o operațiune contabilă ce revenea în sarcina Primăriei Sectorului 2, căreia îi aparține clădirea pe care a închiriat-o reclamantei prin intermediul Direcției generale pentru administrarea patrimoniului imobiliar - Direcția administrare unități învățământ.
În drept, disp. Codului fiscal și Codului de procedură fiscală.
În dovedirea contestației, a solicitat proba cu înscrisuri și expertiză, precum și orice altă probă a cărei pertinență și concludentă ar reieși din dezbateri.
Pârâta a depus întâmpinare solicitând instanței să respingă acțiunea introdusă ca nefondată și neîntemeiată.
Pârâta motivează că, în raport de situația de fapt, actul administrativ fiscal contestat, respectiv decizia impunere nr._/21.03.2011 privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției fiscale, a avut la bază raportul de inspecție fiscală întocmit, în urma inspecției fiscale desfășurate de organul fiscal.
De asemenea pârâta învederează instanței faptul că emiterea Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției fiscale nr._/21.03.2011, prin care au fost stabilite obligații fiscale în sarcina Fundației Preasfânta Fecioara M., s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, respectiv în temeiul dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și H.G. Nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Pârâta consideră că emiterea actului administrativ fiscal atacat, nu excede cadrului legal pentru stabilirea impozitului datorat.
În drept, art. 115-118 C.pr.civ., Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările și completările ulterioare, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia contestatoarea a depus înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, iar pârâta a depus, la solicitarea instanței în baza art. 13 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, documentația care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat.
Pe baza probei cu înscrisuri administrată în cauză, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a pronunțat Sentința civilă nr. 856/15.02.2013 prin care a dispus admiterea cererii, anularea Raportului de inspecție fiscală nr._/21.03.2011, a deciziei de impunere nr._ din 21.03.2011 și a deciziei de soluționare a contestației nr._/20.06.2011.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Prin Raportul de inspecție fiscală nr._ din 21.03.2011 (f.82) întocmit în urma inspecției fiscale efectuate de Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București s-a stabilit de către organul fiscal faptul că Școala A. P. datorează bugetului local al Sectorului 2 suma de 33.801 lei cu titlu de taxă pe clădiri și suma de 6.608 lei majorări de întârziere.
În baza acestui Raport a fost emisă Decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției fiscale nr._ din 21.03.2011 (f. 80-81).
Decizia nr._ din 21.03.2011 a fost contestată la organul fiscal, potrivit art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală (f. 77-79). Prin Decizia de soluționare a contestației nr._ din 20.06.2011 (f.67-74) a fost respinsă ca neîntemeiată contestația.
În motivare s-a reținut în esență că incintele din cadrul clădirilor proprietate a unităților administrativ-teritoriale, care fac obiectul închirierii, nu sunt scutite de la impozitare, iar potrivit prevederilor art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, taxa pentru clădiri reprezintă sarcina fiscală a utilizatorilor acestor incinte. De asemenea, organul fiscal a considerat că scutirile prevăzute de art. 250 din Codul fiscal nu se aplică și în cazul taxei pentru clădiri, ci numai impozitului pe clădiri.
Tribunalul a reținut că în mod greșit contestația împotriva deciziei de impunere nr._ din 21.03.2011 a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia de soluționare a contestației nr. S.J._ din 20.06.2011.
Contractul de închiriere nr. 229/03.12.2009 a intrat în vigoare la data încheierii, fiind prelungit succesiv.
În primul rând, tribunalul a reținut că în mod greșit a reținut organul fiscal că închirierea spațiului în cauză constituie o faptă de comerț, din moment ce reclamanta reprezintă o persoană juridică fără scop lucrativ, căreia i s-a acordat autorizația de funcționare provizorie pentru unitatea de învățământ preuniversitar particular Școala „A. P.” prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 5943/14.11.2008. De asemenea, prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 5914/12.11.2009 s-a dispus comasarea prin absorbție a unităților de învățământ preuniversitar particular Grădinița „Arc-en-Ciel” din București, Școala „A. P. – Mama S.” din București de către unitatea de învățământ preuniversitar particular Școala „A. P.” din București.
Potrivit dispozițiilor pct. 22 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin sintagma „încăperilor care sunt folosite pentru activități economice" se înțeleg „spațiile utilizate pentru realizarea oricăror fapte de comerț, astfel cum sunt ele definite în codul comercial, altele decât destinațiile specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri".
Cum nici Școala A. P. și nici Direcția Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2, București nu sunt comercianți și nu realizează fapte de comerț, în sensul art. 3-7 din Codul Comercial, în vigoare la data emiterii actelor, contractul de închiriere încheiat între cele două entități nu este un contract comercial.
În plus, destinația specifică a clădirii, de unitate de învățământ preuniversitar particular, se încadrează în categoria celor care nu sunt supuse impozitului conform art. 250 alin. 1 pct. 4 din Codul fiscal.
Potrivit acestui text, clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt după cum urmează: 4. clădirile care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.
Se impune a se face o distincție importantă între impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. 1-3 din Codul fiscal, forma în vigoare pe tot parcursul închirierii, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 343/2006:
(1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.
(2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum și taxa pe clădiri prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.
(3) Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.
Din lectura acestor dispoziții legale rezultă că impozitul pe clădiri este datorat de proprietar, cu excepția cazurilor în care se prevede expres scutirea de la plata acestuia.
Taxa pe clădiri este datorată de persoanele juridice care au calitatea de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință.
Acesta este și cazul Școlii A. P., care a dobândit prin închiriere un spațiu ce face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale.
În ceea ce privește regimul obligației fiscale, tribunalul constată că art. 249 alin. 3 din Codul fiscal prevede expres că taxa pe clădiri se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri. Prin urmare, nu doar modul de calcul este supus acestor condiții comune, ci și cazurile de exceptare de la plată.
Din interpretarea dispozițiilor art. 250 alin. 1 pct. 1 din Codul fiscal rezultă că pentru clădirea proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, nu se datorează impozit, prin efectul legii, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.
Însă, litigiul de față nu privește impozitul pe clădire, ci taxa pe clădire, titularul obligației fiscale fiind diferit.
În mod evident, art. 250 alin. 1 pct. 1 din Codul fiscal prevede un caz de exceptare de la plata impozitului pe clădire prin raportare la criteriul titularului dreptului de proprietate (criteriu exclusiv al subiectului fiscal). Prin urmare, dat fiind că taxa pe clădiri a fost instituită expres tocmai în cazul în care clădirile sunt proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, taxa va fi datorată, chiar dacă titularul dreptului de proprietate nu datorează impozitul.
Însă, reclamanta a invocat și dispozițiile art. 250 alin. 1 pct. 4 din Codul fiscal, potrivit cărora nu se datorează impozit, prin efectul legii, pentru clădirile care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.
S-a făcut dovada faptului că în spațiul închiriat din ., sector 2, București (în incinta Școlii nr. 85) se desfășoară începând cu data de 03.12.2009 activități de învățământ preuniversitar de către o unitate de învățământ particular, autorizată să funcționeze provizoriu prin Ordinul nr. 5943/14.11.2008, singura apărare a pârâtei vizând aspectul că reclamanta nu are în patrimoniu acest spațiu, ci deține un drept de folosință dobândit prin contractul de închiriere.
Interpretând sistematic dispozițiile art. 250 alin. 1 pct. 4 raportat la art. 249 alin. 1 și 3 din Codul fiscal, tribunalul a reținut că se instituie un caz de exceptare de la plata impozitului pe clădiri după un criteriu obiectiv, al activității desfășurate, aceea de învățământ.
Noțiunea de „patrimoniu” în dreptul civil nu cuprinde numai drepturile reale (drept de proprietate și dezmembrămintele acestuia), ci și drepturile de creanță, cum este dreptul de folosință dobândit printr-un contract de închiriere. Prin urmare, reclamanta se încadrează în acest caz de excepție.
Interpretând textul de lege prin reducere la absurd (reductio ad absurdum), chiar dacă s-ar interpreta noțiunea de „patrimoniu” ca fiind echivalentă cu proprietatea, reclamanta tot ar beneficia de scutirea legală de la plata taxei pe clădire, pentru considerentele ce vor urma.
D. fiind că taxa pe clădiri se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri, trebuie apreciat dacă în calitate de titular al dreptului de proprietate reclamanta ar fi datorat impozit, pentru a se trage concluzia dacă în calitate de locatar datorează taxa pe clădire.
Acest raționament se impune deoarece regula enunțată de art. 249 alin. 1 din Codul fiscal este că orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.
Nu s-ar putea opune reclamantei faptul că nu are în proprietate clădirea ce face obiectul contractului de închiriere, deoarece atunci ar fi trebuit să achite impozit pe clădire, nu și taxa pe clădire. Or, art. 250 alin. 1 pct. 4 din Codul fiscal reglementează o excepție de la regulă, excepție comună celor două tipuri de sarcini fiscale, circumstanțiată prin tipul de activitate desfășurată, iar nu exclusiv prin raportare la titularul dreptului de proprietate.
D. fiind că reclamanta nu ar fi datorat impozit pe clădire în cazul în care ar fi avut în proprietate imobilul (condiție de stabilire a impozitului), rezultă că nici în calitate de locatar nu datorează taxa pe clădire (stabilită „în condiții similare impozitului”), fiind exceptată datorită activității de învățământ desfășurate.
Nu în ultimul rând, trebuie reiterată concluzia anterioară, în sensul că reclamanta nu desfășoară activități economice, ci activități nelucrative, de învățământ preuniversitar.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea Școala A. P. în contradictoriu cu intimata Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București și a dispus anularea Raportului de inspecție fiscală nr._/21.03.2011, a deciziei de impunere nr._ din 21.03.2011 și a deciziei de soluționare a contestației nr._/20.06.2011.
În temeiul art. 129 alin. 6 C.pr.civ., a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva Sentinței civile nr. 856/15.02.2013. pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a declarat recurs, în termen legal, pârâta M. București Sector 2 – Direcția Venituri Buget Local Sector 2, susținând că este nelegală și netemeinică. A invocat prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 C..
În motivare a arătat că emiterea actelor administrativ fiscale pe numele reclamantei s-a făcut în deplină concordanță cu prevederile legale în materie fiscală.
În mod cu totul nefondat și neîntemeiat instanța a apreciat că organul fiscal ar fi procedat în mod nelegal la emiterea prezentei decizii de impunere prin care i s-au stabilit obligații fiscale datorate bugetului local al sectorului 2 Scolii A. P., întrucât așa cum am arătat, la stabilirea obligațiilor fiscale datorate de către contestatoare s-au avut în vedere dispozițiile prevăzute de legislația fiscală în vigoare.
A recurat hotărârea instanței și din perspectiva aprecierii că în spațiul închiriat nu a desfășurat și nu desfășoară decât activitățile prevăzute de statutul său, care nu cuprinde și desfășurarea de activități cu caracter economic sau comercial, iar contractul încheiat cu Direcția Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 nu este un contract comercial.
Obiectul impozabil nu este cel pe care l-au avut în vedere dispozițiile legale invocate, prin scutirea prevăzută în temeiul dispozițiilor art. 250 alin. 1 pct. 4 din codul fiscal, legiuitorul a stabilit in mod clar și neechivoc ca aceasta scutire se aplică clădirilor care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice. După cum se susține de către Fundație, o parte din veniturile financiare sunt obținute din fonduri, fonduri alocate în vederea desfășurării de cursuri.
A precizat că în conformitate cu dispozițiile art.249 alin.3 din Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, „pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unități/or administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public - (de la 14 mai 2010, cf. Legii nr.76/2010), se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condițiile similare impozitului pe clădiri". Așadar, în cazul în care intervine transmiterea dreptului de folosință pentru clădirile din sfera de referință a art.249 alin. 3 din Codul Fiscal, titularul dreptului de folosință datorează taxa pe clădiri, cu excepția situațiilor în care afectațiunea clădirii ar face aplicabilă una din excepțiile prevăzute de art.250 pct.2-19. Analizând normele inserate la art.250 pct.2-19 Cod fiscal, organul fiscal reține că, potrivit pct.4, nu se datorează impozit pentru clădirile care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.
Astfel că, în mod cu totul neîntemeiat și nefondat instanța a constatat că SCOALĂ A. P., nu îi este aplicabilă ipoteza avută în vedere de legiuitor, deoarece spațiul respectiv îl deține cu titlu de folosință nefăcând parte, așadar, din patrimoniul contribuabilului, iar activitatea desfășurată este una producătoare de venituri.
Mai mult, a arătat instanței că dispozițiile art.250 din Codul Fiscal stabilește excepții de la plata impozitului pe clădire și nu de la plata taxei datorate de către locatar, concesionar, titular al dreptului de administrare etc, astfel că devine incidență regula de drept potrivit căreia excepțio est strictissimae interpretationis. Având în vedere că Scoală A. P. datorează taxă și nu impozit, iar art.250 reglementează scutirea de la plata impozitului, nu se poate extinde prin analogie, aria de aplicare a acestui text de lege, în virtutea principiului mai sus exprimat. În condițiile în care voința legiuitorului ar fi fost în sensul acordării de facilități fiscale și pentru clădirile care sunt deținute cu titlu de folosință de către unitățile și instituțiile de învățământ, acest aspect ar fi trebuit să fie prevăzut în mod expres.
Așadar, întrucât clădirea de la adresa poștală situată în .. 47B, sector 2, București în care își desfășoară activitatea contribuabilul nu se află în patrimoniul Fundației fiind proprietate a municipiului București și în administrarea Direcției Generale pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 București, această clădire nu intră sub incidența prevederilor pct. 4 al alin. (1) al art. 250 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Privitor la îndeplinirea condiției prevăzută de lege și anume, desfășurarea de activitate economică organul fiscal reține că Scoală A. P. a prestat activitatea de învățământ în schimbul taxelor aferente datorate de către cursanți.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus menționate a învederat instanței că stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina Scolii A. P., nu excede cadrului legal stabilit prin actul normativ mai sus menționat, în temeiul căruia s-a efectuat impunerea, iar instanța investită cu soluționarea cauzei nu a apreciat în mod corect și în ansamblu voința legiuitorului în privința stabilirii și datorării taxei pe clădirea deținută în folosință.
- În raport de anularea dispusă de instanță a raportului de inspecției fiscală, a învederat că este lipsită de orice temei legal, întrucât acest raport nu este un act administrativ fiscal. În acest sens a invocat prevederile statuate de legiuitor prin art. 90 din Codul de Procedură Fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Actul administrativ fiscal este numai decizia de impunere, deoarece numai aceasta creează o situație juridică nouă prin stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina reclamantei, raportul de inspecție fiscală nu are natura juridică de act administrativ fiscal și prin urmare nu este susceptibil de a fi contestat.
A arătat că izvorul obligației fiscale îl reprezintă întodeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege care instituie sau reglementează un venit al bugetului general consolidat (impozit sau taxă); prin urmare, prin stabilirea obligațiilor fiscale datorate conform dispozițiilor legii fiscale, nu există o neclaritate a obiectului impozabil, leguitorul prevăzând în mod clar si fără echivoc stabilirea obligației fiscale în temeiul dispozițiilor art. 249 alin. 3 coroborat cu art. 250 alin. 1, pct.l din Codul Fiscal cu modificările și completările ulterioare.
Netemeinicia celor reținute de instanță prin considerentele sentinței prin constatarea că organul fiscal ar fi interpretat în mod nelegal dispozițiile fiscale în sensul că a dispus stabilirea impozitului/taxei datorate(clădire și teren), rezultă din dispozițiile legale mai sus menționate, dispoziții prin care legiuitorul a prevăzut în mod clar categoriile de contribuabili care sunt subiecte ale raportului juridic fiscal.
De altfel, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, scopul societății comerciale indiferent de obiectul de activitate este desfășurarea de activitate economică, realizând profit.
Față de cele arătate, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate împotriva Deciziei de soluționare a contestației nr._/20.06.2011, a deciziei de impunere nr._/21.03.2011 prin care au fost stabilite obligații fiscale și implicit raportul de inspecție fiscală emise de D.V.B.L. Sector 2. Pe cale de consecință a solicitat menținerea în totalitate a actelor administrativ fiscale emise de D.V.B.L. Sector 2, ca temeinice și legale.
v
În drept, a invocat dispozițiile art. 299 alin. 1 și a prevederilor 304 pct. 9 și a art. 3041 din Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare și a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicat, cu modificările și completările.
La Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal cauza a fost înregistrată la data de 01.08.2013, sub nr._ .
La data de 26.09.2013 prin serviciul registratură, intimata reclamantă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Cu referire la primul motiv arată că sentința a fost motivată numai cu referire la Codul Fiscal, critica fiind neîntemeiată.
Cu referire la al doilea motiv de recurs arată că Școala A. P. nu a organizat decât activități educaționale și de învățământ, nu a organizat vreun bufet, xerox sau alte activități cu caracter economic în spațiul deținut.
Inspecția fiscală a arătat că potrivit prevederilor art. 3 din Codul comercial activitatea de închiriere este considerată a fi faptă de comerț. Subliniem însă că art. 3 din Codul comercial se referă strict la închirierea de produse sau mărfuri și nu la închirierea de imobile, astfel că interpretarea dată de inspectorul fiscal nu are niciun temei legal.
Mai contestă recurenta și faptul că s-a apreciat că Școala A. P. beneficiază de scutire de taxă pentru spațiile închiriate, susținând că aceste spații nu s-ar afla în patrimoniul școlii.
Consideră că în mod temeinic și legal instanța a arătat că patrimoniul nu cuprinde numai drepturile reale, ci și drepturile de creanță cum este și dreptul de folosință al imobilului, dobândit prin contractul de închiriere.
Regimul obligației fiscale este stabilit în art. 249 alin. 3 Cod fiscal, care prevede expres că taxa pe clădiri se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri, astfel că instanța în mod corect a apreciat că devin aplicabile prevederile art. 250 alin. 1 pct. 4 Cod fiscal.
Raportul de inspecție nr._/21.03.2011, contrar afirmațiilor recurentei, a creat o situație juridică nouă, cuprinzând constatările și aprecierile organului de inspecție fiscală - pe baza cărora s-a emis decizia de impunere. Anularea deciziei ar fi lipsită de eficiență practică în lipsa anulării Raportului de inspecție deoarece ar pune recurenta în situația de a emite o nouă decizie pe baza acelorași aprecieri ale organului de inspecție și ar da naștere unui nou litigiu.
In subsidiar, arată că a solicitat și luarea în considerare a amortizării clădirii închiriate și calcularea taxei potrivit art. 252 alin. 6 Cod fiscal urmând să nu se aplice procentul de 10% ci procentul prevăzut de alin. 2 deoarece clădirea închiriată a fost amortizată.
In concluzie, a solicitat în subsidiar anularea parțială a Raportului de inspecție nr._/21.03.2011, precum și a deciziei de impunere nr._/21.03.2011 emisă în urma Raportului de inspecție nr._/21.03.2011 și a deciziei de soluționare a contestației emisă sub nr._/22.06.2011 de M. București Sector 2 - D.V.B.L. Sector 2, urmând a se recalcula cuantumul taxei și al penalităților.
Totodată considerăm că nimeni nu poate profita de propria tuipitudine și, în consecință, nu se poate invoca lipsa reevaluării clădirii închiriate pentru a fi obligată să plătească o taxă majorată întrucât reevaluarea este o operațiune contabilă ce revenea în sarcina PRIMĂRIEI SECTORULUI 2, căreia îi aparține clădirea pe care a închiriat-o prin intermediul Direcției generale pentru administrarea patrimoniului imobiliar - Direcția administrare unități învățământ.
Nu numai că intimata a profitat de neregulile contabile întreținute de PRIMĂRIA SECTOR 2, dar a și aplicat o sancțiune maximă, respectiv taxa de 10% și nu de 5% în condițiile în care legea permite aplicarea procentului de 5% la calcularea taxei.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art.3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 250 alin. 1 pct. 4 din Codul Fiscal clădirile pentru care nu se datorează impozit prin efectul legii, sunt clădirile care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.
Potrivit art. 249 alin. 3 Cod fiscal „pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.”
Din analiza coroborată a acestor texte legale rezultă că concesionarii, locatarii, titularii unui drept de administrare sau de folosință datorează taxa pe clădire pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, doar dacă ar fi datorat și impozitul pe clădiri ca și proprietari ai clădirilor respective.
Cu alte cuvinte, dacă o persoană nu ar datora impozit pe clădire în considerarea obiectului său de activitate, atunci nu i se poate percepe nici taxa pe clădirea închiriată sau concesionată, întrucât această taxă se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri.
După cum în mod corect a arătat Tribunalul, nu doar modul de calcul este supus acelorași condiții, ci și cazurile de exceptare de la plată. Dacă s-ar da o altă interpretare, ar însemna ca sarcina unui locator/chiriaș/concedent să fie mai mare decât sarcina proprietarului însuși. Astfel, dacă reclamanta ar fi fost titular al dreptului de proprietate asupra clădirii nu ar fi datorat impozit în considerarea obiectului său de activitate, în schimb, ca și locatar i se impune o taxă echivalentă impozitului, ceea ce este contrar spiritului legii în materie fiscală.
Singura exceptare de la scutirea de impozit/taxă pe clădire o reprezintă încăperile care sunt folosite pentru activități economice.
După cum în mod judicios a apreciat judecătorul fondului, în spațiul închiriat din ., sector 2, București se desfășoară începând cu data de 03.12.2009 activități de învățământ preuniversitar de către o unitate de învățământ particular, activitatea de învățământ fiind esențialmente nelucrativă, indiferent de felul unității – de stat sau particulară. De asemenea nici prin raportare la calitatea părților contractul de închiriere nu are caracter comercial, niciuna dintre părți nefiind comerciant; intimata este o persoana juridica de drept privat si de utilitate publica, parte a sistemului național de învățământ.
În concluzie, Curtea constată că în mod legal s-a apreciat de către Tribunal că intimata-reclamantă nu datorează taxa pe clădire, iar actele fiscale atacate sunt emise cu încălcarea dispozițiilor Codului fiscal.
Cu referire la anularea raportului fiscal, Curtea reține că acesta reprezintă actul în baza căruia este emisă decizia de impunere, conform art. 109 alin. 2 Cod de procedură fiscală, în forma în vigoare la emiterea actelor contestate.
Tot ce ține de legalitatea măsurilor fiscale, poate fi cenzurat de instanța de contencios-fiscal doar în condițiile în care măsurile sunt transpuse în acte administrativ fiscale cenzurabile în justiție. Cum un astfel de act administrativ fiscal cenzurabil în justiție este decizia de impunere rezultă că atunci când decizia de impunere este anulată pentru motive de fond, raportul de inspecție fiscală, constatările și măsurile propuse prin acesta vor fi deopotrivă analizate de instanță.
In determinarea posibilitatii contestarii raportului de inspectie fiscala, instanta aminteste ca, potrivit art. 205 alin. 1 Cod de Procedura Fiscala, "impotriva titlului de creanta, precum si impotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestatie potrivit legii. Contestatia este o cale administrativa de atac si nu inlatura dreptul la actiune al celui care se considera lezat in drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, in conditiile legii". Conform art. 205 al. 1 Cod de Procedura Fiscala, contestatia poate fi formulata atat impotriva titlului de creanta fiscala, cat si impotriva "altor acte administrative fiscale". Asadar, simplul fapt ca raportul de inspectie fiscala nu este un titlu de creanta fiscala nu constituie un motiv de inadmisibilitate a contestatie, in masura in care acest raport este un act administrativ fiscal. In ceea ce priveste natura juridica a raportului de inspectie fiscala, instanta precizeaza ca, potrivit art. 41 Cod de Procedura Fiscala, "in intelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent in aplicarea legislatiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor si obligatiilor fiscale".
In acest sens, potrivit art. 105 alin. 9 Cod de Procedura Fiscala, "contribuabilul are obligatia sa indeplineasca masurile prevazute in actul intocmit cu ocazia inspectiei fiscale, in termenele si conditiile stabilite de organele de inspectie fiscala”.
În aceste condiții, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 312 alin. (1) C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 856 din data de 15.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurentul – pârât M. București sector 2 – Direcția Venituri Buget Local Sector 2, în contradictoriu cu intimata – reclamantă Școala A. P., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. M. V. I. F. S. P.
GREFIER
R. B.
Red./Tehnored. S.P. /2 ex./04.11.2013
T.B. – S.9 – jud. fond I. M.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1277/2013. Curtea de... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 2829/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
