Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Sentința nr. 1008/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1008/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 1171/2/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
C. DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A - C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1008
Ședința publică de la 14 martie 2013
C. constituită din:
PREȘEDINTE - M. D.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul C. F. „T. V.” în contradictoriu cu pârâtele C. DE C. A ROMÂNIEI și C. DE C. G., având ca obiect litigii C. de C..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pârâtele C. de C. a României și C. de C. G. prin consilier juridic S. Ș., cu delegație de reprezentare pe care o depune la dosarul cauzei, lipsă fiind reclamanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că pârâta C. de C. a României a depus prin serviciul registratură, la data de 06.03.2013, cerere prin care solicită comunicarea cererii de chemare în judecată; la data de 07.03.2013 reclamantul a depus un set de înscrisuri reprezentând două exemplare acțiune și trei exemplare înscrisuri în vederea comunicării părților adverse, precum și dovada timbrării acțiunii conform dispozițiilor din rezoluție, respectiv taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 lei, conform chitanței nr._/07.03.2013, și timbru judiciar în cuantum de 0,30 lei, taxe pe care instanța le anulează; iar la datele de 11.03.2013 și 12.03.2013 reclamantul a depus cereri de amânare a judecării cauzei în vederea angajării unui apărător.
C. procedează la comunicarea către reprezentantul pârâtelor a copiilor de pe cererea de chemare în judecată și înscrisurilor depuse de reclamant.
Având cuvântul pe cererea de amânare formulată de reclamant, reprezentantul pârâtei arată că lasă la aprecierea instanței având în vedere că este primul termen de judecată.
Deliberând asupra cererii de amânare formulată de către reclamant, instanța observă faptul că acesta este promotorul acțiunii, având cunoștință de existența sau prefigurarea existenței litigiului încă de la data formulării cererii, acțiune care a fost comunicată prin poștă la data de 11 februarie 2013, iar în raport de timpul avut la dispoziție până la primul termen de judecată, se apreciază că cererea de amânare este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a indicat niciun motiv pentru care în perioada avută la dispoziție nu a reușit să-și angajeze apărător.
În raport de dispozițiile art. 1591 alin. 4 C.pr.civ., C. invocă din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și acordă cuvântul pe această excepție invocată din oficiu.
Având cuvântul, reprezentantul pârâților apreciază că litigiul este de competența Curții de Apel București, deși există Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție care stabilește că litigiile având ca obiect actele întocmite de Camerele de C. ar aparține tribunalelor teritoriale. Prin urmare, lasă la aprecierea instanței.
C. declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale invocată din oficiu.
C.
Deliberând asupra prezentei cauzei în contencios administrativ, cu prioritate prin prisma excepției necompetenței materiale invocate din oficiu, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 12.02.2013, reclamantul C. F. „T. V.”, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. de C. a României și C. de C. Teleorman, anularea încheierii nr. 4/17.01.2012 emisăd e Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de C. a României și anularea punctului I.5 din decizia nr. 57/2010 emisă de C. de C. G., a abaterii nr. 9 constatate și prezentate prin procesul-verbal de constatare nr. 637/16.10.2012.
În ședința publică din 14.03.2013, C. a invocat excepția necompetenței materiale, asupra căreia se va pronunța cu prioritate conform art. 137 alin. 1 C..
Analizând cauza sub aspectul competenței materiale, în conformitate cu dispozițiile art. 158, 159 pct. 2 și 1591 alin. 4 și 2 C., C. reține ca fiind relevantă în cauză împrejurarea că prin încheierea nr. 4/17.01.2013 emisă de C. de C. a României a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 57/15.11.2012 emisă de C. de C. G..
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 4 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de C., litigiile rezultate din activitatea Curții de C. se soluționează de instanțele judecătorești specializate. În acest sens, art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 stabilește că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Prin urmare, competența materială a instanței de contencios administrativ este dată de ierarhia autorității publice emitente a actului administrativ supus controlului de legalitate.
În speță, C. constată că ceea ce reclamanta contestă este decizia nr. 57/15.11.2012 emisă de C. de C. G., structură fără personalitate juridică ce exercită, potrivit art. 1 alin. 5 din Legea nr. 94/1992, funcțiile Curții de C. în unitatea administrativ-teritorială a județului G.. Chiar dacă această structură nu are personalitate juridică, în sensul legii civile, ceea ce are importanță în dreptul administrativ este capacitatea ei de drept public sau capacitatea administrativă, respectiv aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea și executarea în concret a legii. Titularul unor competențe recunoscute de lege are libertatea de a stabili în ce fel își va exercita atribuțiile, litigiul în care particularul vătămat atacă un act administrativ în fața instanței trebuind să se poarte în contradictoriu cu emitentul actului. Cât timp Camerei de C. i s-a recunoscut competența și atribuția legată de posibilitatea de a emite acte administrative în regim de putere publică, entitatea care are recunoscută o astfel de capacitate administrativă are și legitimare procesuală pasivă în acțiunea având ca obiect cercetarea legalității acelui act. În raport de acest criteriu, trebuie tranșat și incidentul referitor la delimitarea pe verticală a competenței instanțelor de contencios administrativ.
Așadar, actul administrativ supus cenzurii instanței este, în fapt, decizia nr. 57/15.11.2012 emisă de C. de C. G., prin care au fost stabilite anumite măsuri în sarcina entității publice controlate, măsuri a căror legalitate este contestată de reclamantă și urmează a fi analizate de instanța competentă.
Împrejurarea că, prin Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C. s-a prevăzut dreptul conducătorului entității verificate de a sesiza instanța de contencios administrativ doar împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, nu este de natură a avea efecte asupra stabilirii competenței materiale, întrucât rațiunea acestor dispoziții regulamentare este aceea de introducere a unei proceduri prealabile obligatorii, prin care se poate reveni asupra măsurilor dispuse, situație în care accesul la instanță este deschis numai după epuizarea căii administrative de atac.
Pe de altă parte, competența materială nu se poate stabili în funcție de dispozițiile art. 228 din Regulamentul Curții de C., aprobat prin hotărârea Plenului Curții de C. nr. 130/2010, în vigoare începând cu 01.01.2011, întrucât aceste dispoziții regulamentare („competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ”) nu pot înfrânge dispozițiile art. 1 alin. 4 din Legea nr. 94/1992 din Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 2 pct. 1 lit d și art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă, urmând a fi înlăturate de la aplicare, întrucât, în caz contrar, s-ar nesocoti principiul ierarhiei actelor normative și forței lor juridice.
Astfel, prin extinderea competenței materiale a curții de apel la toate încheierile date în soluționarea contestațiilor, fără a distinge cu privire la emitentul actului contestat, se încalcă dispozițiile imperative ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, transformându-se curtea de apel într-o instanță de fond pentru toate litigiile rezultate din activitatea Curții de C., aspect nereglementat însă prin Legea nr. 94/1992. Or, ținând seama de ierarhia actelor normative și având în vedere că, prin atribuțiile conferite de lege, C. de C. nu are îndrituirea de a stabili o competență specială și derogatorie a instanțelor de judecată, C. va reține competența materială instituită de lege (art. 1 alin. 4 din Legea nr. 94/1992 din Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 2 pct. 1 lit d și art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă), iar nu pe cea stabilită de hotărârea Plenului Curții de C..
Prin urmare, Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C., aprobat prin hotărârea nr. 130/2010 a Plenului Curții de C., nu are aptitudinea de a conferi competență materială specială și derogatorie Curții de Apel București în soluționarea acestei pricini.
Pentru aceste considerente și având în vedere că reclamanta contestă măsurile dispuse prin decizia nr. 57/15.11.2012 a Camerei de C. G., litigiul privind, așadar, un act administrativ emis de o autoritate publică locală, C., în baza art. 158-159¹ Cod procedură civilă cu referire la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, va admite excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și va declina competența de soluționare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului G..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale invocată din oficiu.
Declină competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul C. F. „ T. V.”, cu sediul în G., . G. în contradictoriu cu pârâtele C. DE C. A ROMÂNIEI, cu sediul în București, .. 22-24, sector 1, și C. DE C. G., cu sediul în G., ., . G., în favoarea Tribunalului G. - Secția Civilă.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 martie 2013.
PREȘEDINTE GREFIER
M. D. E. S.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 2746/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 2379/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
