Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3992/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3992/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 75644/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3992
Ședința publică de la 07.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe rol se află soluționarea recursului de contencios administrativ formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 4579 din data de 16.11.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. C. B. și intimata – pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cauza având ca obiect – „contestație act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că recurenta - pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă, după care:
Curtea ia act că în prezent, conform OUG nr. 74/2013, HG nr. 520/2013 și OPANAF nr. 1104/2013 și nr. 2211/2013, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București s-a reorganizat, fiind absorbită de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, motiv pentru care dispune rectificarea citativului, în sensul menționării denumirii actuale a recurentei.
Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4579/16.11.2011, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației F. pentru Mediu, invocată din oficiu, și a respins acțiunea împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S. C. B. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București, a anulat decizia de calcul al taxei pe poluare nr._/03.10.2008, emisă de pârâtă, și a obligat-o pe aceasta la restituirea către reclamant a sumei de 6.129 lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme, cu dobânda fiscală de la data de 22.08.2011 până la data restituirii efective, și cheltuieli de judecată în sumă de 43,6 lei.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut, în fapt, că reclamantul a achiziționat un autoturism second-hand importat dintr-un stat membru UE, pentru a cărui înmatriculare în România a fost obligat să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, în cuantum de 6.129 lei, a cărei restituire, solicitată ulterior organului fiscal, i-a fost refuzată.
Cât privește exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Administrației F. pentru Mediu,a reținut că se impune admiterea acesteia, având în vedere că, față de obiectul acțiunii, se legitimează pasiv doar organul fiscal emitent al actului administrativ a cărui anulare se solicită și care a colectat taxa, iar ulterior a refuzat restituirea acesteia la cererea adresată de reclamant, apreciind că nu prezintă relevanță modul de utilizare a sumelor. Totodată, a reținut că Fondul pentru Mediu reprezintă un fond public, iar veniturile sale constituie venituri publice, incluse în bugetul general consolidat, dispozițiile art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008 determinând destinația taxei pe poluare, natura acesteia rămânând însă aceea de creanță bugetară ce aparține statului, reprezentat de organul fiscal pârât, care are, potrivit art. 117 C.pr.fiscală rap. la Ordinul MFP nr. 1899/2004, competența restituirii sumelor de la buget.
Pe fondul cauzei, a reținut că refuzul organelor fiscale de restituire a taxei pe poluare către reclamant este nejustificat, arătând în esență ea urmărește un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi și este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 110 par. 1 din Tratatul UE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, lăsând neaplicate normele interne contrare, fără a solicita sau a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau pe calea unei alte proceduri constituționale, Tribunalul a concluzionat că taxa a fost percepută reclamantului cu încălcarea dreptului Uniunii, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc., astfel că se impune restituirea sa, cu dobânda fiscală calculată potrivit art. 124 C.pr.fiscală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ.
În motivare, recurenta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de împrejurarea că taxa pe poluare achitată de intimat nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal, între acesta și contribuabil neexistând niciun raport juridic fiscal. A solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, a arătat că, atâta vreme cât legislația fiscală prevede în mod expres plata taxei pe poluare cu ocazia primei înmatriculări, aceasta este în mod legal datorată.
În ce privește principiul supremației dreptului comunitar, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 148 din Constituție și cu cele ale Legii de ratificare a Tratatului de aderare, legile cadru europene sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
A susținut totodată că OUG nr. 50/2008 nu contravine art. 110 TFUE, având în vedere faptul că taxa este datorată de toți proprietarii de autoturisme, cu ocazia primei înmatriculări, indiferent de proveniență, reprezentând reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește”. A subliniat că legislația europeană nu interzice instituirea taxei, taxe similare fiind practicate și în alte state membre, ci doar prevede ca taxa aplicată produselor importate și cea aplicată produselor naționale similare să nu fie calculate pe baza unor criterii diferite, aceasta fiind și poziția Comisiei Europene.
A mai menționat că în speță nu este incidentă niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 117 C.pr.fiscală, subliniind că restituirea taxei pe poluare este posibilă doar în condițiile art. 8 din OUG nr. 50/2008.
Recurenta a criticat și obligarea sa la plata dobânzii fiscale și a cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea acestora.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6 București în litigiul de fond, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de a i se restitui taxa pe poluare încasată de acest organ fiscal, căruia i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile art. 7 din OUG nr. 50/2008, potrivit cărora„stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa (de poluare) datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel că excepția invocată nu poate fi primită, Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București fiind cea care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare nu au calitate procesuală pasivă, reclamantului neputînd să-i fie opusă relația subsecventă dintre pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București și Administrația F. pentru Mediu, căci reclamantul are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia.
În ce privește criticile aduse de recurentă soluției pronunțate pe fondul cauzei, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE, al cărui scop este acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deorece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al taxei plătite de intimat, de 6.129 lei, raportat la prețul tranzacției intracomunitare, de 12.260 euro, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa de poluare instituită de OUG nr. 50/2008 reprezintă opțiunea legiuitorului național.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
În ce privește referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene față de reglementarea internă a taxei pe poluare, acestea sunt neconcludente prin prisma jurisprudenței recente a CJUE, invocată în prezenta decizie, CJUE fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimat contravine dreptului Uniunii, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Recurenta a criticat și obligația accesorie instituită în sarcina sa, de plată a dobânzii aferente taxei prelevate cu încălcarea dreptului european, dobândă calculată potrivit art. 124 C.pr.fisc., susținând că nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea acesteia.
Sub acest aspect, Curtea reține că, întrucât în speță recurenta a refuzat restituirea taxei, refuz contestat de intimat în contencios administrativ, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, chiar dacă cererea a fost adresată direct instanței, criticile recurentei în acest sens fiind neîntemeiate.
În același sens Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului.
Deși în speță nu se poate face aplicarea acestei jurisprudențe întrucât ar contraveni principiului non reformatio in pejus, interpretarea CJUE se impune ca un argument suplimentar al admisibilității solicitării de acordare a dobânzii adresată instanței.
Soluția de admitere a acțiunii fiind corectă, și obligarea recurentei căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță de intimat este pe deplin justificată, față de dispozițiile art. 274 C.pr.civ.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, cu sediul în București, .. 13, sector 2, împotriva Sentinței civile nr. 4579 din data de 16.11.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. C. B., domiciliat în București, ., .. 3, ., și intimata – pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, Corp A, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. M. D. M. B. C. P.
GREFIER,
M. G.
Red.MB/06.11.2013
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 407/2013. Curtea de... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 613/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
