Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3477/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3477/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2013 în dosarul nr. 50133/3/2011*
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3477
Ședința publică de la data de 16.09.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: P. O. D.
JUDECĂTOR: C. B.
JUDECĂTOR: H. V.
GREFIER: M. LUCREȚIA
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 reprezentată deDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 19.10.2012 în dosarul nr._ CA/2011*, în contradictoriu cu intimatul - reclamantul M. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-a depus la dosarul cauzei, prin Serviciul Registratură la data de 22.02.2013, din partea intimatului – reclamant M. M. întâmpinare la recursul ce face obiectul pricinii deduse judecății, comunicată recurentei, conform citativului atașat la fila 20 dosar și a dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, atașată la fila 21 dosar.
Curtea ia act de modificarea legislativă intervenită în ceea ce privește denumirea recurentei – pârâte ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 reprezentată deDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, care, prin . OUG nr. 74/2013, H.G. 520/2013 și Ordinului Președintelui ANAF nr. 2211/2013, a devenit prin reorganizare Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice, respectiv DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI. Pe cale de consecință dispune rectificarea citativului și menționarea acestor instituții cu actuala denumire. În ceea ce privește procedura de citare cu partea recurentă, apreciază că este legal îndeplinită, citația fiind primită de autoritate anterior intrării în vigoare a actelor normative mai sus menționate. Totodată, constatând că atât prin cererea de recurs, cât și prin întâmpinarea depusă la dosar, s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alin.2 C.pr.civ., nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, în conformitate cu dispozițiile art. 150 C.pr.civ., Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare pe fondul recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.4008/19.10.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București - Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal a dispus: respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 6 București; admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea chitanței . A nr._/18.05.2011 emisă de Trezoreria Sectorului 6, invocată din oficiu și respingerea ca inadmisibil a acestui capăt de cerere; admiterea în parte a acțiunii privind pe reclamantul M. M. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI SECTOR 6, anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare nr._/05.04.2011 emise de pârâtă și obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 8154 lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme, achitată cu chitanța . A nr._/18.05.2011, emisă de Trezoreria Sectorului 6 București.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că, prin cererea înregistrată sub nr. _, reclamantul M. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 6 BUCUREȘTI anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule nr._/05.04.2011 emise de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 6 BUCUREȘTI, anularea chitanței . nr._/14.10.2010 emise de Trezoreria Sectorului 6 București și restituirea sumei de 8154 lei, achitate pentru autoturismul marca Opel tip A-H/SW/FE11 Astra Station Wagon, . WOLOAHL_, fabricată în anul 2007, data primei înmatriculări 30.05.2007. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că a achiziționat autoturismul respectiv din Comunitatea Europeană, motiv pentru care este esențial ca taxa specială să nu fie percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, stat comunitar de la 01.01.2007, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară. A invocat reclamantul că diferența de aplicare a taxei introduce un regim fiscal discriminatoriu, invocând în acest sens art.110 din tratatul Constitutiv al Uniunii Europene, precum și jurisprudența Curții de Justiție Europene în cazul Wiegel (2004). Se apreciază că prioritatea prevederile tratatelor constitutive ale UE față de legislația internă, rezultă din dispozițiile art. 11 și 148 alin.(2) din Constituție și Legea nr.157/2005, iar instanțele au obligația de a ține seama de acestea și a le aplica prioritar față de normele interne contrare. În drept, reclamantul invocă art. 16, 148 alin.(2) din Constituție, art.25, 28 și 110 din Tratatul CE.
Pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 6 BUCUREȘTI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivând în esență în sensul că art.110 alin.(1) din TCE se referă la interzicerea taxelor vamale la import și la export și la alte taxe cu efect echivalent, or taxa pe poluare nu intră în această categorie, deoarece se aplică tuturor autovehiculelor înmatriculate în România, indiferent dacă provin din producția internă sau din spațiul comunitar. Cu privire la capătul de cerere privind restituirea taxei achitate, a arătat că este supusă dispozițiilor art.117 Cod pr. fiscală, or restituirea solicitată de reclamant nu se regăsește în nici unul din cazurile reglementate. În drept, a invocat art. 115-118 Cod pr. civ., Codul de procedură fiscală, Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, HG nr. 109/2009, Legea nr. 554/2004, HG nr. 34/2009, OMEF nr. 418/2007, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Prin sentința civilă nr. 3803/11.11.2011, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București și a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule nr._/05.04.2011 emise de pârâtă și privind restituirea către reclamant a sumei de 8154 lei, respingând ca inadmisibile aceste capete de cerere. Prin aceeași sentință a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea chitanței . A nr._/18.05.2011 emisă de Trezoreria Sector 6, invocată din oficiu și a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 2610/18.06.2012, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. a admis recursul și a casat sentința civilă recurată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în considerente reținând în esență că potrivit Deciziei ICCJ în interesul legii nr. 24/2011, procedura de contestare prevăzută la art. 7 din OUG nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul primei instanțe sub nr._ CA/2011*.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul constată față de excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP Sector 6 București, că este motivată în sensul că organului fiscal îi revine doar obligația calculării taxei pe poluare, în temeiul art. 3 alin.(1) din OUG nr.50/2008, iar taxa se face venit la bugetul Fondului pentru Mediu, conform art.1 alin.(1) din același act normativ, astfel că pârâta nu gestionează această taxă și deci nu are calitate procesuală în cauză.
În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală pasivă reprezintă o reflectare în plan procesual a aptitudinii organului administrativ de a fi subiect în raporturile reclamate de realizarea competenței sale. În cererea având ca obiect anularea unui act administrativ, se legitimează procesual pasiv autoritatea publică emitentă, iar cu privire la refuzul, pretins nejustificat, de soluționare a cererii privind restituirea taxei pe poluare, încadrată în prevederile art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18 din Legea nr.554/2004, se legitimează pasiv autoritatea publică căreia reclamantul i s-a adresat și care și-a exprimat refuzul de soluționare a cererii, or pârâta este autoritatea publică fiscală – în sensul art.2 alin.(1) lit.b din Legea nr.554/2004 – care a emis decizia de calcul al taxei și a colectat taxa, în calitate de organ fiscal, în stabilirea calității procesuale neavând relevanță modul de utilizare ulterioară a sumelor.
Pe de altă parte, Fondul pentru Mediu reprezintă un fond public, iar veniturile sale constituie venituri publice, incluse în bugetul general consolidat și constituite prin lege specială ce stabilește și destinația acestor venituri. Dispozițiile art.1 alin.(1) din OUG nr.50/2008 determină destinația taxei pe poluare, dar natura acesteia este de creanță bugetară aparținând statului, reprezentat de pârâtă.
În consecință, întrucât este probată existența raportului juridic între reclamant și pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București, Tribunalul respinge excepția invocată, reținând că pârâta se legitimează procesual în cauză, întrucât competențele privind restituirile de sume îi aparțin, potrivit art.117 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, raportat la Ordinul M.F.P. nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal și la Normele Metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, sens în care pârâta este cea care emite nota de restituire.
Cu privire la excepția invocată din oficiu a inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea chitanței . A nr._/18.05.2011 emise de Trezoreria Sector 6 București, se reține că actul contestat nu constituie un act administrativ în sensul dispozițiilor art.2 alin.(1) lit.c din Legea nr.554/2004, ci reprezintă un document doveditor al efectuării unei plăți, care nu poate face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, nefiind un act generator de efecte juridice, astfel că nici anularea lui nu poate produce vreun efect. În consecință, Tribunalul admite excepția invocată și respinge capătul de cerere privind anularea respectivei chitanțe, ca inadmisibil.
Pe fondul cauzei, ca situație de fapt, Tribunalul reține că reclamantul a dobândit autoturismul în cauză, înmatriculat prima dată la 30.05.2007 în Olanda, iar pentru a-l înmatricula în România, a fost obligat să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, stabilită prin decizia de calcul emisă de pârâtă, în sumă de 8154 lei, prin chitanța emisă de Trezoreria Sectorului 6 București.
Ulterior, reclamantul a formulat cererea înregistrată la pârâtă sub nr._/26.05.2011, iar din răspunsul emis de pârâtă a rezultat că incidența art.90 din TCE este inexistentă, nefiind încălcat dreptul comunitar prin obligarea la plata taxei pe poluare, iar restituirea de sume de la buget la cerere se face potrivit art.117 Cod pr. fiscală, or solicitarea reclamantului nu se încadrează în nici una din situațiile stabilite de textul legal.
În demersul său de a obține restituirea taxei pe poluare, reclamantul a invocat incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 110 alin. (1) TFUE. Prin urmare, fiind de competența judecătorului național să verifice dacă legislația națională incidentă în cauză este sau nu în concordanță cu normele comunitare care consacră principiul liberei circulații a mărfurilor în interiorul spațiului comunitar, tribunalul va analiza compatibilitatea normei interne cu cea comunitară.
În conformitate cu art. 110 TFUE, (fostul articol 90 TCE), „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”
Se cuvine a stabili cu prioritate locul pe care dispozițiile art. 90 alin. (1) TCE (actualmente art.110 TFUE) îl ocupă în sistemul prevăzut de Tratat, care, în opinia unanimă a literaturii de specialitate, este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. CJUE a statuat că articolul trebuie interpretat în sens larg, astfel încât să se permită includerea tuturor procedurilor fiscale care ar aduce atingere, în mod direct sau indirect, egalității de tratament între produsele naționale și cele importate. Interdicția pe care o stabilește acest articol trebuie aplicată, prin urmare, de fiecare dată când o prelevare fiscală este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând producția internă sau bunurile disponibile pe piața națională.
Obiectivul art. 110 TFUE nu este să impună statelor membre vreun sistem anume de impozitare internă, acestea păstrând un grad considerabil de libertate și autonomie în ceea ce privește uniformizarea taxelor și a impozitelor și cotele aplicate. Ceea ce face art. 110 TFUE este să interzică impozitarea internă care discriminează, direct sau indirect, produsele importate în favoarea produselor naționale.
Astfel, așa cum a arătat Curtea Europeană de Justiție în cauza C- 393/04 și C–41/05 Dir Liquide Industries Belgium, par.55 „art. 90 reglementează dispozițiile referitoare la stabilirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre”.
Ca atare, se constată că, în lumina acestei dispoziții nu rezultă că statele membre trebuie să adopte un anume regim fiscal, ci se impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, regimul fiscal ales să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Taxa pe poluare introdusă prin OUG nr. 50/2008 reprezentând o exprimare a suveranității statale sub forma dreptului de a stabili taxe și impozite, ceea ce constituie obiectul analizei în această cauză nu poate fi decât verificarea identității de tratament dintre diversele feluri de autoturisme supuse taxei pe poluare, mai exact, a neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe, pe de o parte, iar pe de altă parte, neutralitatea taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, care să probeze neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca C‑47/88, Hotărârea Weigel, C‑387/01).
Din analiza teleologică a OUG nr.50/2008, pentru a identifica intenția legiuitorului, rezultă că aplicarea acesteia are ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate, situație ce permite astfel Statului Român să eludeze interdicțiile prevăzute la art. 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE, prin instituirea acestui impozit intern al cărui regim este astfel stabilit, încât să aibă efectul de descurajare a importurilor de autovehicule în România.
Astfel, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România conform art.4 lit.a, fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele produse în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand.
Din analiza acelorași dispoziții rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE, nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa de poluare dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă se percepe aceasta taxă pe poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pe poluare descurajează sau este destinată să descurajeze introducerea în România a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, spre achiziționarea de autovehicule deja înmatriculate în România.
În plus, deși din preambulul OUG nr.50/2008 rezultă că obiectivul primordial urmărit este cel al protecției mediului, „prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene”, din analiza actului normativ rezultă că efectul concret al reglementării este că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
Astfel, principiul „poluatorul plătește” nu se aplică în mod uniform, impunându-se în realitate un regim discriminatoriu, ce leagă plata taxei pe poluare de faptul înmatriculării și nu de consecințele ce decurg din utilizarea respectivelor vehicule, în condițiile în care toți participanții la trafic sunt răspunzători, chiar dacă în proporții diferite, de poluarea mediului înconjurător.
Potrivit jurisprudenței CJUE, un produs devine național din momentul în care a fost importat și introdus pe piață. Autoturismele de ocazie importate și cele care sunt achiziționate pe plan local constituie produse similare sau concurente. Prin urmare, dispozițiile articolului 110 TFUE se aplică taxei de înmatriculare, denumită taxă pe poluare, la importul autoturismelor de ocazie. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv Petar Dimitrov Kalinchev (C-2/09).
Așadar, prin adoptarea sistemului fiscal reglementat de OUG nr. 50/2008, se produce un efect de discriminare în favoarea vânzării de autovehicule înmatriculate în România față de cele provenind din alte state membre, conducând astfel la limitarea importului de autovehicule de ocazie în România și favorizarea vânzării de autovehicule de ocazie cumpărate pe piața din România.
OUG nr.50/2008 este prin urmare contrară art. 110 TFUE, întrucât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea.
Totodată, se impune a menționa faptul că, prin Hotărârea din 07.04.2011 în cauza C-402/09 T. vs. România, CJUE a stabilit că „toate modificările succesive aduse OUG nr. 50/2008 prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și OUG nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii, având ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre”, concluzie reluată și în Hotărârea din 7 iulie 2011, în Cauza C-263/10, I. N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, Administrația Finanțelor Publice Târgu Cărbunești și Administrația Fondului pentru Mediu.
Analizând jurisprudența CJUE privind cererile de despăgubire în urma încălcării Dreptului Uniunii Europene, se constată că aceasta s-a pronunțat constant că răspunderea statului va fi angajată, în principiu, de fiecare dată când o obligație precisă de rezultat incumbă acestui stat în temeiul dreptului comunitar.
Astfel, în Hotărârile din cauzele conexate C-46/93 si C-48/93 în cauza Brasserie du Pêcheur SA împotriva Bundesrepublik Deutschland și The Queen împotriva Secretary of S. for Transport, ex parte: Factortame Ltd s.a., s-a consacrat principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile se aplică atunci când încălcarea imputată este atribuită legiuitorului național.
Potrivit jurisprudenței Curții, statele trebuie să ramburseze taxele percepute în mod nelegal (cauza 199/82 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. San Giorgio), iar condițiile procedurale pentru rambursare trebuie să se aplice la fel în cazul acțiunilor bazate pe dreptul european ca și în cazul celor întemeiate pe dreptul intern, dar ele să nu facă recuperarea imposibilă sau extrem de dificilă (cauza C-343/96 Dilexport).
Pe cale de consecință, constatând că speța de față trebuie asimilată situației impunerii unei plăți de obligații fiscale fără a avea baza legală necesară, Tribunalul reține că sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin.(1) și 8 alin.(1) din Legea nr.554/2004, raportat la art.117 alin.(1) lit.d Cod pr. fiscală – conform căruia se restituie, la cerere, debitorului, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale – pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea anulării actului administrativ vătămător, recunoașterii dreptului la restituirea taxei și reparării pagubei, astfel că, văzând și prevederile art. 18 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul admite în parte acțiunea, anulează decizia de calcul și obliga pârâta la restituirea către reclamant a sumei reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 17.01.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 21.01.2013, partea pârâtă A. F. PUBLICE SECTOR 6 BUCURESTI prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, a susținut pârâta – recurentă că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În primul rând, recurenta a arătat că înțeleg să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6 București.
În acest sens, a învederat că în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este Administrația Fondului pentru Mediu. A mai arătat și că actul normativ in baza căruia a fost achitată taxa de poluare de către reclamanta (respectiv O.U.G nr.50/2008, prin normele sale de aplicare H.G. nr. 686/2008) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin. 5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația Fondului Pentru Mediu.
Astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice Sector 6, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, intre instituția recurentă si reclamant nu exista niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pe poluare.
Cu privire la netemeinicia sentinței privind obligarea AFP Sector 6 la restituirea către petentă a sumei achitata de către aceasta cu titlu taxă pe poluare, recurenta – pârâtă arată că instanța de fond și-a format o convingere greșita ținându-se cont că dispozițiile O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule sunt in vigoare, iar reclamantul nu le-a contestat, considerând ca aceasta taxa este datorata la bugetul de stat.
Regimul taxei de poluare pentru autovehicule, care a intrat in vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, a înlocuit in fapt regimul accizelor prevăzut in Codul Fiscal pentru autoturismele si automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat pana la data de 31 decembrie 2006. În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana pana la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau in Romania autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. In aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii in România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare in acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România, țara urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, in locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Potrivit art.I-33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza, Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finalanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord ( state membre ale Uniunii Europene) si Republica Bulgaria si Romania privind aderarea Republicii Bulgaria si a Romaniei la Uniunea Europeana, semnat de Romania la Luxemburg la 25 aprilie 2005: " Legea-cadru europeana este un act legislativ care obliga orice stat membru destinatar in ceea ce priveste rezultatul care trebuie obtinut, lasand in acelasi timp autoritatilor nationale competenta in ceea ce priveste alegerea formei si a mijloacelor."
Totodată, alin.2 al art.148 din Constitutia Romaniei instituie suprematia tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate, rezulta că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre in privința rezultatului, insa autoritățile naționale au competenta de a alege forma si mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru in parte. Cu privire la prevederile art.9 alin.1 din Tratatul Comunitatii Europene, acestea se refera la „interzicerea taxelor vamale la import si la export si la alte taxe cu efect echivalent”, or, taxa de prima înmatriculare nu intra in aceasta categorie nefiind o taxa vamala care se percepe numai in cadrul relațiilor comerciale dintre tarile membre ale Uniunii Europene, ci se aplica, tuturor autoturismelor /autovehiculelor înmatriculate in România indiferent daca provin din producția interna sau din spațiul comunitar.
Față de susținerea reclamantei că taxa de prima înmatriculare auto din România este discriminatorie, argumentele care stau la baza acestei afirmații nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule in România.
De asemenea, în cazul acelorași specificații tehnice, legislația prevede plata unei taxe de înmatriculare in România in același cuantum indiferent daca este vorba de autoturismele/autovehiculele din producția interna sau din cele produse in spațiul comunitar. Astfel, legislația europeana nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia sa nu fie mai mare decât al taxelor care se aplica, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, ar trebui să se stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de reclamant este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
In acest context trebuie menționat si faptul ca nici Comisia Europeana nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. De asemenea, principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează si instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene, 16 state membre ale Uniunii Europene practicând o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru). Prin urmare, existența unei taxe de prima înmatriculare nu este contrara dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.
Obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeana, instituita prin art. 148 alin.2 din Constituție, si cea speciala, prevazuta de art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunitatii Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu si instanțelor judecătorești. Mai mult, potrivit art.126 alin.2 din Constituția României „Competenta instanțelor judecătorești si procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege”.
Astfel, nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția si cu tratatele internaționale. Aceasta atribuție revine exclusiv Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale, singurele instituții in măsura sa aprecieze daca legislația referitoare la taxa de prima înmatriculare contravine Constituției sau reglementarilor Uniunii Europene si sa adopte hotărâri in consecința. Având in vedere ca taxa de prima înmatriculare a fost achitata de reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare la data plătii, respectiv art.2141 Cod fiscal, suma nu poate fi restituita.
A mai arătat recurenta că pentru contestarea actelor administrativ fiscale există doua cai: fie petentul se adresează cu o contestație organelor administrativ - fiscale, in condițiile arătate de art. 205-209 Cod procedura fiscala, iar daca este nemulțumit de modalitatea de soluționare a contestației poate ataca in fata instanței de contencios administrativ competente decizia de soluționare a contestației; fie, daca nu optează pentru formularea unei contestații in fata organului fiscal, atacata in fata instanței de contencios administrativ actul administrativ fiscal considerat nelegal sau netemeinic, cu respectarea insa a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, inclusiv in ceea ce privește dispozițiile art. 7 care impun efectuarea procedurii prealabile.
Or, reclamantul nu a urmat nici una dintre cele doua cai arătate anterior. Acesta a solicitat doar restituirea taxei de poluare, fara a ataca insa actul administrativ - fiscal prin care a fost stabilita aceasta taxa, respectiv Decizia de calcul a taxei de poluare.
În situația in care instituția nu ar fi emis decizia de calcul a taxei de poluare si ar fi încasat taxa de poluare fara existenta unui act administrativ fiscal care sa o stabilească se putea ataca in fata instanței de contencios refuzul de restituire a sumei.
In prezenta speța exista un act administrativ fiscal, reclamantul neputând primi suma decât daca anulează actul de impunere.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, restituirea de sume de la buget la cerere se realizează in condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003. Or, restituirea solicitată nu poate fi încadrata in niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite in temeiul unui text prevăzut de lege.
Totodată, din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se retine ca este vorba de restituirea taxei de poluare numai in anumite condiții reglementate în art.8 din OUG nr.50/2008.
Din cele expuse mai sus, coroborat cu prevederile art.9 din OUG nr.50/2008 rezulta fara dubii ca reclamantul nu se regăsește in niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitată de reclamant este legal datorata, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiata.
Față de argumentele prezentate, s-a solicitat instanței admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate, in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
In drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 si 3041 C.pr.civ., O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 554/2004, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzi lor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, O.M.E.F. nr. 418/2007 pentru aprobarea Procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, Legea nr. 157/2005, Constituția României. A solicitat recurenta judecata în lipsă potrivit art.242 alin.(2) C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
La data de 22.02.2013, intimatul – reclamant M. M. a depus la dosar întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. În motivare, în esență intimatul – reclamant a arătat că în mod corect prima instanță a aplicat prevederile art. 110 TFUE, sens în care se invocă și jurisprudența CJUE în materie. Totodată, a făcut referire la decizia ÎCCJ nr. 24/2011. În drept, s-au invocat disp. art. art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, Legea nr. 157/2005 și art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunităților Europene.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ.(1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate la dosar (filele 11 și 36 din dosarul tribunalului), Curtea constată că taxa litigioasă a fost stabilită la data de 05.04.2011 și percepută la data de 18.05.2011, fiind achitată cu ordin de plată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2007 într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Curtea arată astfel că perceperea taxei pe poluare s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.08.2008, fiind astfel fără legătură cu problema litigioasă din cauză referirile părții recurente – pârâte la pretinsa conformitate cu dreptul Uniunii Europene a taxei de primă înmatriculare prevăzută anterior de art. 2141 și urm. C.fiscal.
Astfel, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei A.F.P. Sector 6 București obligația de restituire, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Arată Curtea că, în plus, unele dintre apărările expuse de partea recurentă au caracter generic și lipsit de substanță, fiind limitate la afirmații cu caracter general, pretextându-se că prima instanță nu ar fi circumstanțiat corect și legal cadrul legislativ, fără a se detalia în concret ce a avut recurenta – pârâtă în vedere în acest sens, cu atât mai mult cu cât AFP Sector 6 prin DGFPMB este cea care ignoră principii esențiale și elementare rezultate din dreptul Uniunii Europene și jurisprudența CJUE în materie.
Cât despre calitatea procesuală pasivă a pârâtei AFP Sector 6 București, Curtea arată, în esență, că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale. Pe cale de consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul AFM implică un raport juridic distinct stabilit între AFP și AFM, indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
Față de cele arătate în precedent, în raport de disp. art. 312 alin. 1 C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat, fiind lipsite de temei motivele de recurs invocate de recurenta – pârâtă, astfel cum a rezultat din cele arătate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 6 a FINANȚELOR PUBLICE reprezentată deDIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI (prin reorganizarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 reprezentată deDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI) împotriva sentinței civile nr. 4008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 19.10.2012 în dosarul nr._ , în contradictoriu cu reclamantul M. M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, P. O. C. B. H. V.
D.
GREFIER
M. LUCREȚIA
Red.tehnored.jud.BC/2ex./oct 2013
Jud.fond: L.M.B., TB-S9CAF.
| ← Obligaţia de a face. Sentința nr. 2442/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 3385/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
