Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3653/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3653/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 66610/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 3653
Ședința publică din 26.09.2013
Curtea constituită din:
Președinte: A. Ș.
Judecător: M. B.
Judecător: G. D.
Grefier: M.-C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4290/02.11.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. B. S., cu intimata-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită și că intimatul-reclamant a depus, la data de 20.09.2013, întâmpinare, în două exemplare, prin care solicită și judecata în lipsă.
Curtea, văzând că părțile au solicitat și judecarea în lipsă, apreciind cauza în stare de judecată o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IX-a sub nr._ /CA/2011, reclamantul D. B. S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCUREȘTI și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a anularea actului administrativ nr._/13.07.2011 și nr.A558481/30.09.2011 emise de ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCUREȘTI și respectiv a actului administrativ nr._/06.09.2011 emis de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, precum și restituirea sumei de_ lei, reprezentând taxa pe poluare.
Prin sentința nr. 4290 din 02.11.2012, Tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâte cu privire la lipsa calității procesuale pasive, a admis excepția invocată din oficiu privind inadmisibilitatea capetelor de cerere având ca obiect anularea adreselor nr._/13.07.2011, nr.A558481/30.09.2011 emise de ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCUREȘTI și respectiv nr._/06.09.2011 emise de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și respinge ca inadmisibile aceste capete de cerere, a respins excepția inadmisibilității cererii de restituire a taxei pe poluare, invocată de pârâta AFP Sector 2 București, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCUREȘTI la restituirea către reclamant a sumei de_ lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme, achitată cu chitanța . A nr._/25.11.2008, emisă de Trezoreria Sectorului 2 București, a respins cererea pârâtei ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCUREȘTI de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU.
În considerente, instanța a reținut următoarele:
În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală pasivă reprezintă o reflectare în plan procesual a aptitudinii organului administrativ de a fi subiect în raporturile reclamate de realizarea competenței sale.
În cererea având ca obiect anularea unui act administrativ, se legitimează procesual pasiv autoritatea publică emitentă, iar cu privire la refuzul, pretins nejustificat, de soluționare a cererii privindrestituirea taxei pe poluare, încadratăîn prevederile art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18 din Legea nr.554/2004, se legitimează pasiv autoritatea publică căreia reclamantul i s-a adresat și care și-a exprimat refuzul de soluționare a cererii, or pârâta este autoritatea publică fiscală – în sensul art.2 alin.(1) lit.b din Legea nr.554/2004 – care a emis decizia de calcul al taxei și a colectat taxa, în calitate de organ fiscal, în stabilirea calității procesuale neavând relevanță modul de utilizare ulterioară a sumelor.
Pe de altă parte, Fondul pentru Mediu reprezintă un fond public, iar veniturile sale constituie venituri publice, incluse în bugetul general consolidat și constituite prin lege specială ce stabilește și destinația acestor venituri. Dispozițiile art.1 alin.(1) din OUG nr.50/2008 determină destinația taxei pe poluare, dar natura acesteia este de creanță bugetară aparținând statului, reprezentat de pârâtă.
În consecință, întrucât este probată existența raportului juridic între reclamant și pârâtele Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 București și resepctiv DGFPMB, Tribunalul respinge excepțiile invocate, reținând că pârâtele se legitimează procesual în cauză.
Referitor la excepția invocată din oficiu privind inadmisibilitatea capetelor de cerere având ca obiect anularea adreselor nr._/13.07.2011, nr.A558481/30.09.2011 emise de ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCUREȘTI și respectiv nr._/06.09.2011 emise de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, Tribunalul reține că prin adresele emise de pârâte, acestea au comunicat reclamantului refuzul de soluționare a cererii de restituire a taxei pe poluare achitate anterior.
Împotriva primului răspuns emis de organul fiscal AFP Sector 2, reclamantul a formulat plângere prealabilă pe care a adresat-o Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București, în calitate de autoritate publică ierarhic superioară (f.18-20), fundamentată pe dispozițiile art.7 din Legea nr.554/2004, prin care a solicitat revocarea respectivei adrese de răspuns și aprobarea cererii de restituire a taxei pe poluare.
În soluționarea plângerii prealabile, pârâta DGFPMB a emis adresa nr._/06.09.2011 (f.23-24), prin care a comunicat reclamantului incidența art. 85 lit. b, art.205 alin.(1), art.206 alin.(2) și art.209 Cod pr. fiscală, precum și a pct.5.1 din Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului IX din OG nr.92/2003, în sensul că adresa contestată de reclamant nu vizează o decizie de impunere sau un alt act administrativ fiscal asimilat deciziei de impunere, ce intră în competența de soluționare a Serviciului soluționare contestații, restituind adresa în cauză către pârâta AFP Sector 2, în vederea soluționării cererii de restituire a taxei.
Ulterior, reclamantul a adresat acestei din urmă pârâte o nouă plângere prealabilă întemeiată pe art.7 din Legea nr.554/2004, solicitând revocarea adresei nr._/13.07.2011 și restituirea taxei pe poluare (f.27-31), iar această din urmă pârâtă a emis adresa nr. A558481/30.09.2011 (f.33), prin care a comunicat că se menține punctul de vedere exprimat prin adresa nr._/13.07.2011.
Tribunalul amintește că adresele emise de pârâte în soluționarea cererii de restituire formulate de reclamant, nu constituie acte administrative unilaterale în sensul art.2 alin.(1) lit. c teza I din Legea nr.554/2004, neproducând efecte juridice în sensul nașterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice administrative, astfel că acțiunea nu se încadrează în dispozițiile art. 8 alin.(1) teza I din Legea nr. 554/2004, pentru ca instanța de contencios administrativ să poată anula respectivele adrese în condițiile art. 18 din aceeași lege.
În realitate, ceea ce a dedus reclamantul judecății este refuzul explicit al pârâtelor de a soluționa cererea acestuia de restituire a taxei pe poluare, refuz pe care acesta practic îl consideră nejustificat, acțiunea încadrându-se așadar în prevederile art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18 din Legea contenciosului administrativ, raportat la dispozițiile art.2 alin.(1) lit.i și art. 2 alin.(2) din Legea nr.554/2004, care asimilează actului administrativ unilateral refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, definit de lege ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, în referire la un drept sau la un interes legitim.
Reținând cele ce preced, Tribunalul admite așadar excepția invocată din oficiu privind inadmisibilitatea capetelor I-III de cerere, pe care le va respinge ca atare.
În ceea ce privește însă excepția inadmisibilității cererii de restituire a taxei pe poluare, invocată de pârâta AFP Sector 2 București, se constată că pârâta și-a fundamentat excepția pe neatacarea deciziei de calcul, iar în speță reclamantul nu a solicitat autorității publice revocarea acestui act în condițiile procedurii instituite de art.205-209 Cod pr. fiscală, ci a formulat doar cerere de restituire a taxei achitate.
Contrar opiniei susținute de pârâtă, Tribunalul reține că potrivit art.11 alin.(1) și (2) din Constituție, „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. (subl. n.) De asemenea, art.148 alin.(2) și (4) din Constituție statuează principiul priorității dreptului european, în conformitate cu care: „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”. (subl. n.)
Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr.157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român, iar dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Potrivit considerentelor CJUE, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice, „dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prevederile art. 10 din Tratat.
Analizând jurisprudența CJUE privind cererile de despăgubire în urma încălcării Dreptului Uniunii Europene, se constată că aceasta s-a pronunțat constant că răspunderea statului va fi angajată, în principiu, de fiecare dată când o obligație precisă de rezultat incumbă acestui stat în temeiul dreptului comunitar. Astfel, în Hotărârile din cauzele conexate C-46/93 si C-48/93 în cauza Brasserie du pêcheur SA împotriva Bundesrepublik Deutschland si The Queen împotriva Secretary of S. for Transport, ex parte: Factortame Ltd s.a., s-a consacrat principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile se aplică atunci când încălcarea imputată este atribuită legiuitorului național.
Potrivit jurisprudenței Curții, statele trebuie să ramburseze taxele percepute în mod nelegal (cauza 199/82 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. San Giorgio), iar condițiile procedurale pentru rambursare trebuie să se aplice la fel în cazul acțiunilor bazate pe dreptul european ca și în cazul celor întemeiate pe dreptul intern, dar ele să nu facă recuperarea imposibilă sau extrem de dificilă (cauza C-343/96 Dilexport).
După cum se stie, jurisprudența Curții în materia răspunderii extracontractuale s-a orientat ferm în sensul autonomiei acestei acțiuni, a cărei admisibilitate a fost considerată independentă de posibilitatea părții reclamante de a invoca alte mijloace de protecție judiciară.
Analizând argumentele invocate de părți, prin raportare la jurisprudența constantă a CJUE, Tribunalul reamintește că în stabilirea elementelor substanțiale ale răspunderii statelor membre UE pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dispozițiilor comunitare direct aplicabile, CJUE a confirmat două principii, și anume că condițiile de fond și de formă stabilite de diferitele legislații naționale în materie de reparare a prejudiciilor nu pot fi mai puțin favorabile decât cele care au în vedere reclamațiile interne asemănătoare (principiul echivalenței) și nu pot fi organizate astfel încât să facă practic imposibilă sau extrem de dificilă obținerea reparațiilor(principiul efectivității) (Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Cauza A. Francovich și D. Bonifaci și alții contra Republica Italiană ș.a.)
Caracterul adecvat al protecției judiciare este legat de motivarea actelor administrative, în sensul că persoanelor particulare trebuie, de asemenea, să li se recunoască posibilitatea de a decide dacă să inițieze procedurile judiciare pentru protejarea drepturilor lor, ceea ce explică faptul că alegerea presupune cunoașterea deplină a tuturor elementelor de apreciere(Hotărârea din 15 octombrie 1987, Cauza Heylens și alții, 222/86, R.., p. 4097, punctul 15).
Un stat membru nu poate supune dreptul la repararea prejudiciului care rezultă din încălcarea dreptului comunitar acelorași restricții precum cele prevăzute în cazul încălcării dispozițiilor constituționale naționale ale legiuitorului, dacă aceste restricții au ca efect imposibilitatea exercitării practice a dreptului la reparație.
Curtea de la Luxembourg a statuat că instanțele naționale pot verifica dacă persoana prejudiciată a arătat o diligență rezonabilă pentru a evita prejudiciul sau a limita amploarea acestuia și dacă, în special, a folosit în timp util toate căile judiciare aflate la dispoziția sa.(Cauzele C-46/93 și C-48/93, punctul 84, reluat în cauza 445/06, punctul 60). Curtea consideră, cu toate acestea, referindu-se la cauza Metallgesellschaft, că ar fi contrar principiului efectivității de a solicita persoanelor prejudiciate să apeleze în mod sistematic la toate căile judiciare aflate la dispoziția lor, deoarece acest lucru ar provoca dificultăți excesive sau nu ar putea să le fie cerut în mod rezonabil. Astfel, dreptul comunitar nu se opune aplicării unei reglementări naționale care prevede că o persoană de drept privat nu poate obține repararea unui prejudiciu a cărui apariție acesta a omis, intenționat sau din neglijență, să o prevină prin utilizarea unei căi judiciare, cu condiția ca utilizarea acestei căi legale să poată fi impusă în mod rezonabil persoanei prejudiciate, fapt care trebuie apreciat de instanța de trimitere având în vedere ansamblul împrejurărilor din acțiunea principală. (Cauza 445/06, punctul 69).
În raport cu această jurisprudență, față de obiectul acțiunii pendinte, prin care reclamantul solicită repararea unui prejudiciu pe care îl atribuie încălcării de către Statul Român a dreptului comunitar reprezentat de art. 110 din TFUE, Tribunalul apreciază că nu i se poate imputa părții reclamante ca persoană pretins prejudiciată, că nu ar fi manifestat o diligență rezonabilă pentru a evita sau limita prejudiciul pretins, care constă practic chiar în taxa pe poluare achitată, întrucât emiterea deciziei de calcul reprezintă conform dreptului național, unicul mijloc de a înmatricula autovehiculul importat în vederea punerii sale în circulație. Or, în aceste condiții, condiția efectuării de diligențe pentru evitarea prejudiciului sau pentru reducerea amplorii acestuia ar implica practic pasivitatea sine die a reclamantului în demersul de punere în circulație a autovehiculului.
Este real că în prezenta cauză nu se solicită și anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare, iar reclamantul nu a parcurs procedura administrativă reglementată de art.209 și urm. Cod pr. fiscală, dar în raport cu obiectul cererii, Tribunalul apreciază în primul rând că obligația impusă de lege persoanei vătămate de a parcurge o procedură prealabilă în condițiile Codului de procedură fiscală pentru a determina autoritatea publică să-și retracteze actul administrativ fiscal emis, nu exclude dreptul la acțiune în fața instanței competente, în măsura în care a fost formulată plângere prealabilă în baza Legii nr.554/2004, prin care a invocat caracterul nelegal al taxei pe poluare.
Or, astfel cum s-a dispus pin Decizia nr. 24/2011 a ÎCCJ pronunțată în recursul în interesul legii ce formează obiectul dosarului nr.9/2011, „procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d din același cod.”
Pe fondul cauzei, ca situație de fapt, Tribunalul reține că reclamantul a dobândit autoturismul în cauză, înmatriculat prima dată la 15.03.1996 în Germania (f.36-37, 71), iar pentru a-l înmatricula în România, a fost obligat să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, stabilită prin decizia de calcul emisă de pârâtă (f.34), în sumă de_ lei, prin chitanța emisă de Trezoreria Sectorului 2 București (f.35).
În demersul său de a obține restituirea taxei pe poluare, reclamantul a invocat incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 110 alin. (1) TFUE. Prin urmare, fiind de competența judecătorului național să verifice dacă legislația națională incidentă în cauză este sau nu în concordanță cu normele comunitare care consacră principiul liberei circulații a mărfurilor în interiorul spațiului comunitar, tribunalul va analiza compatibilitatea normei interne cu cea comunitară.
În conformitate cu art. 110 TFUE, (fostul articol 90 TCE), „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”
Se cuvine a stabili cu prioritate locul pe care dispozițiile art. 90 alin. (1) TCE (actualmente art.110 TFUE) îl ocupă în sistemul prevăzut de Tratat, care, în opinia unanimă a literaturii de specialitate, este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. CJUE a statuat că articolul trebuie interpretat în sens larg, astfel încât să se permită includerea tuturor procedurilor fiscale care ar aduce atingere, în mod direct sau indirect, egalității de tratament între produsele naționale și cele importate. Interdicția pe care o stabilește acest articol trebuie aplicată, prin urmare, de fiecare dată când o prelevare fiscală este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând producția internă sau bunurile disponibile pe piața națională.
Obiectivul art. 110 TFUE nu este să impună statelor membre vreun sistem anume de impozitare internă, acestea păstrând un grad considerabil de libertate și autonomie în ceea ce privește uniformizarea taxelor și a impozitelor și cotele aplicate. Ceea ce face art. 110 TFUE este să interzică impozitarea internă care discriminează, direct sau indirect, produsele importate în favoarea produselor naționale.
Astfel, așa cum a arătat Curtea Europeană de Justiție în cauza C- 393/04 și C–41/05 Dir Liquide Industries Belgium, par.55 „art. 90 reglementează dispozițiile referitoare la stabilirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre”.
Ca atare, se constată că, în lumina acestei dispoziții nu rezultă că statele membre trebuie să adopte un anume regim fiscal, ci se impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, regimul fiscal ales să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Taxa pe poluare introdusă prin OUG nr. 50/2008 reprezentând o exprimare a suveranității statale sub forma dreptului de a stabili taxe și impozite, ceea ce constituie obiectul analizei în această cauză nu poate fi decât verificarea identității de tratament dintre diversele feluri de autoturisme supuse taxei pe poluare, mai exact, a neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe, pe de o parte, iar pe de altă parte, neutralitatea taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, care să probeze neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca C‑47/88, Hotărârea Weigel, C‑387/01).
Din analiza teleologică a OUG nr.50/2008, pentru a identifica intenția legiuitorului, rezultă că aplicarea acesteia are ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate, situație ce permite astfel Statului Român să eludeze interdicțiile prevăzute la art. 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE, prin instituirea acestui impozit intern al cărui regim este astfel stabilit, încât să aibă efectul de descurajare a importurilor de autovehicule în România.
Astfel, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România conform art.4 lit.a, fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele produse în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand.
Din analiza acelorași dispoziții rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE, nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa de poluare dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă se percepe aceasta taxă pe poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pe poluare descurajează sau este destinată să descurajeze introducerea în România a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, spre achiziționarea de autovehicule deja înmatriculate în România.
În plus, deși din preambulul OUG nr.50/2008 rezultă că obiectivul primordial urmărit este cel al protecției mediului, „prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene”, din analiza actului normativrezultă că efectul concret al reglementării este că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
Astfel, principiul „poluatorul plătește” nu se aplică în mod uniform, impunându-se în realitate un regim discriminatoriu, ce leagă plata taxei pe poluare de faptul înmatriculării și nu de consecințele ce decurg din utilizarea respectivelor vehicule, în condițiile în care toți participanții la trafic sunt răspunzători, chiar dacă în proporții diferite, de poluarea mediului înconjurător.
Potrivit jurisprudenței CJUE, un produs devine național din momentul în care a fost importat și introdus pe piață. Autoturismele de ocazie importate și cele care sunt achiziționate pe plan local constituie produse similare sau concurente. Prin urmare, dispozițiile articolului 110 TFUE se aplică taxei de înmatriculare, denumită taxă pe poluare, la importul autoturismelor de ocazie. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv Petar DimitrovKalinchev (C-2/09).
Așadar, prin adoptarea sistemului fiscal reglementat de OUG nr. 50/2008, se produce un efect de discriminare în favoarea vânzării de autovehicule înmatriculate în România față de cele provenind din alte state membre, conducând astfel la limitarea importului de autovehicule de ocazie în România și favorizarea vânzării de autovehicule de ocazie cumpărate pe piața din România.
OUG nr.50/2008 este prin urmare contrară art. 110 TFUE, întrucât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea.
Totodată, se impune a menționa faptul că, prin Hotărârea din 07.04.2011 în cauza C-402/09 T. vs. România, CJUE a stabilit că „toate modificările succesive aduse OUG nr. 50/2008 prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și OUG nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii, având ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre”, concluzie reluată și în Hotărârea din 7 iulie 2011, în Cauza C-263/10, I. N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, Administrația Finanțelor Publice Târgu Cărbunești și Administrația F. pentru Mediu.
Pe cale de consecință, constatând că speța de față trebuie asimilată situației impunerii unei plăți de obligații fiscale fără a avea baza legală necesară, Tribunalul reține că sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin.(1) și 8 alin.(1) din Legea nr.554/2004, raportat la art.117 alin.(1) lit.d Cod pr. fiscală – conform căruia se restituie, la cerere, debitorului, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale – pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului la restituirea taxei și reparării pagubei, astfel că, văzând și prevederile art. 18 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul admite în parte acțiunea și obliga pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 București la restituirea către acesta a sumei reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme.
Cu referire la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, Tribunalul reține că nu sunt îndeplinite exigențele prevăzute de art. 60 alin.(1) Cod pr. civ., pârâta AFP Sector 2 București nedovedind existența față de aceasta a unei obligații legale sau convenționale de garanție ori despăgubire în sarcina Administrației F. pentru Mediu, fundamentată pe transmiterea cu titlu oneros a unui drept subiectiv, în condițiile în care instituția chemării în garanție este incidentă doar în cazul transmisiunii de bunuri cu titlul oneros.
Împrejurarea că gestionarea sumelor reprezentând taxe pe poluare revine Administrației F. pentru Mediu, potrivit art. 5 din OUG nr. 50/2008, nu poate schimba natura juridică a raporturilor dintre cele două autorități publice în sensul pretins de pârâtă, întrucât obligațiile prevăzute de cadrul normativ cu privire la gestionarea sumelor reprezentând taxă pe poluare nu implică existența unei obligații de garanție sau despăgubire între cele două autorități publice, o astfel de obligație excede raporturilor de drept administrativ dintre autoritățile publice.
Împotriva sentinței Tribunalului București pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 București reprezentată de DGFPMB a formulat recurs, înregistrat pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a la data de 12.02.2013, solicitând modificarea sentinței, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.
Apreciază recurenta-pârâtă că în mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 2.
În conformitate cu dispozițiile art.1 din O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare si H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că această taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului si finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului.
De asemenea prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui bugetului in calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu: „Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu si se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului”, organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei de poluare (art. 3 alin. 1 lit. a) si b) din HG 686/2008) si încasării acestei taxe prin Trezoreria Statului in cuprinsul dispozițiilor art.5 alîn.4 din O.U.G nr.50/2008 arătându-se încă o dată destinatarul acestor sume de bani provenite din încasarea taxei de poluare: „Taxa se plătește de către contribuabil . deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu.
Actul normativ in baza căruia a fost achitata taxa de poluare de către petent (respectiv O.U.G nr. 50/2009, prin normele sale de aplicare H.G. nr.686/2008) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin.5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu respectiv:
„(5) Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice.
(6) În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 "Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6, sumele colectate în contul prevăzut la alin. (4).
(7) Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului.
(8) Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. (6), unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule".”
Având in vedere faptul ca taxa de poluare achitata de către intimata-reclamantă, nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 3, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către aceasta, intre AFPS3 si intimata-reclamanta nu exista niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe de poluare, motiv pentru care se impune modificarea sentinței recurate in sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerea acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
De asemenea, instanța de fond în mod neelgal a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu. Citează art. 60 și 61 C.p.civ., precizând că AFM este beneficiarul real al taxei pe poluare achitată de reclamant, AFPS2 având numai atribuția legală de stabilire a cuantumului taxei de poluare.
Întrucât prin plata taxei de poluare de către petent în temeiul OUG 50/2008 către Fondul pentru Mediu, s-a născut un raport juridic între cele două părți, reclamantul putând solicita, în cazul în care s-ar constata nelegalitatea plății acestei taxe de poluare, restituirea acestei taxe numai de la destinatarul legal, Administrația F. pentru Mediu.
Pe fondul cauzei, arată recurenta că taxa de poluare a intrat in vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, la data intrării ei in vigoare abrogându-se art.2141- 2143 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
In condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii si introducerea ei in Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, prin art. I pct. 202 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau in România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. In aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii in România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare in acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România, tara noastră urmând sa suporte costurile aferente reciclărilor, in locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
În ce privește aplicabilitatea prevederilor constituționale ale art. 148, invocate de instanța de fond, arată recurenta că, potrivit art. 1-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: „Legea-cadru europeana este un act legislativ care obliga orice stat membru destinatar in ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând in același timp autorităților naționale competenta in ceea ce privește alegerea formei si a mijloacelor”.
Totodată, art. 148 alin. (2) din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, fata de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezulta faptul ca legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre in privința rezultatului, insa autoritățile naționale au competenta de a alege forma si mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru in parte.
Cu privire la prevederile Tratatului de instituire a Comunității Europene, la care face referire instanța de fond si pe care si-a motivat hotărârea, incidența in cauza a prevederilor art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, este inexistenta întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art.4 din OUG nr.50/2008, cu modificările si completările ulterioare, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul in România si la repunerea in circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art.3 si art.9.
Totodată, in speța de fata, reclamantul nu se încadrează nici in situațiile de excepție prevăzute de art.3 alin.2 din OUG nr.50/2008, si, ca atare, obligația de plata a taxei de poluare ii revine ca fiind legal datorata.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene devenit art.110 după consolidarea tratatului au in vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
In același sens, potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene la care se face referire, este încălcat atunci când taxa aplicata produselor importate si taxa aplicata produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atât tratatul menționat mai sus, cat si alte acte adoptate de instituții si organe ale Uniunii Europene, cum ar fi Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe.
Prevederile art. 33 din Directiva a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri -sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată- baza unitară de stabilire, reglementează: „Fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, dispozițiile prezentei directive nu împiedică nici un stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și, în general, orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri”. Aceasta directiva a fost adoptata de Consiliul Comunităților Europene având in vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, precum si avizele Parlamentului European si Comitetului Economic si Social.
De asemenea, principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează si instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. 16 state membre ale Uniunii Europene practica o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor ( intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru).
Mai mult decât atât, continuă recurenta-pârâtă, se are in vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de poluare, in prezent, fiind in discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directive in acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
In ceea ce privește susținerea reclamantului că taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu, precizează recurenta că în literatura de specialitate s-a arătat ca, in conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, taxele vamale asupra importurilor sau exporturilor si orice taxe cu efect echivalent cuprind „orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea lor si de denumirea sau de modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine pentru ca ele trec o frontiera si care nu sunt taxe vamale in sens strict”. (O. M. - D. comunitar, E.. ALL ediția a 3-a, pag. 212).
Rezulta din aceasta interpretare a Curții ca de esența taxelor cu efect echivalent taxelor vamale este discriminarea sau nu a unor mărfuri naționale sau străine pentru ca acestea trec o frontiera, in cazul taxei speciale pentru prima înmatriculare a autovehiculului in România aceasta discriminare nefiind fundamentata prin nici un argument de către reclamanta.
Așadar, taxa se aplica tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate in România, fie romanești, fie străine. Prin modificările aduse Codului fiscal de către Legea nr. 343/2006 s-a respectat principiul neretroactiovitatii legii, întrucât aceste acte normative nu puteau dispune referitor la autovehiculele anterior înmatriculate in România. In acest caz, legislația arătata se aplica, iar taxa este perceputa, pentru o prima înregistrare a autovehiculului in tara si pentru utilizarea pe teritoriul statului si nu pentru ca acesta tranzitează o frontiera.
In aceeași ordine de idei, la data de 26.06.2009, Comisia Europeana a emis o scrisoare de punere in întârziere prin care insista ca România sa modifice aceste prevederi controversate.
La data de 28.09.2009, autoritățile romane au răspuns printr-o scrisoare in care își exprimau poziția fata de chestiunea in discuții si, la data de 12.01.2010, au informat comisia cu privire la existenta OUG nr.117/2009 de abrogare, cu începere de la 01.01.2010, a scutirii acordate in temeiul OUG nr.218/2008.
In acest context, departamentul responsabil al Comisiei Europene este de parare ca autoritățile romane au luat masurile necesare pentru a asigura respectarea legislației comunitare si, in momentul de fata, legislația romana privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conforma cu art.110 din TFUE.
Acesta a fost motivul pentru care departamentul responsabil va propune comisiei clasarea cazului, ceea ce s-a publicat in Jurnalul Oficial al U.E. nr.C29/8 din 05.02.2010.
Prin urmare, existenta unei taxe de poluare nu este contrara dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune anularea deciziilor contestate si restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, cu dobânda legala, așa cum a dispus instanța de fond.
In ceea ce privește restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, arată recurenta că restituirea de sume de la buget la cerere se realizează in condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare. Ori, restituirea solicitata nu poate fi încadrata in niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite in temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
Din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se retine ca este vorba de restituirea taxei de poluare numai in anumite condiții, condiții reglementate in art.8 din OUG nr.50/2008, astfel:
„(1) Atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este ulterior scos din parcul auto național se restituie valoarea reziduală a taxei, calculată în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul înmatriculării autovehiculului în România, potrivit prevederilor alin. (2).
(2) Valoarea reziduală a taxei reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național.
(3) Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în baza următoarelor documente:
a) documentul care atestă că solicitantul a fost ultimul proprietar al autovehiculului scos din parcul auto național;
b) dovada radierii din circulație a autovehiculului;
c) documentul care atestă faptul că autovehiculul a fost transferat în alt stat membru sau declarația vamală de export, după caz;
d) certificatul de distrugere a vehiculului, după caz.
(4) Cererea de restituire se depune la autoritatea fiscală competentă.”
Din cele de mai sus expuse, coroborate cu prevederile art.9 din OUG nr.50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările si completările ulterioare, rezulta fără dubii ca reclamantul nu se regăsește in niciuna din aceste prevederi.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9 C.p.civ.
Intimatul-reclamant D. B.-S. a formulat întâmpinare, la data de 20.09.2013, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând motivele de recurs, Curtea constată că nu sunt fondate.
Excepția lipsei calității procesuale pasive nu este întemeiată în condițiile în care Administrația Finanțelor Publice Sector 2 este autoritatea emitentă a actului juridic prin care se individualizează obligația concretă ce revine proprietarului autovehiculului supus înmatriculării- decizia de calcul al taxei de poluare.
Potrivit art.5 din OUG nr.50/2008, taxa se calculează de către autoritatea fiscală competentă și se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile trezoreriei statului pe numele Administrației F. pentru Mediu.
Pârâta are competențe în ce privește restituirea sumelor conform art.117 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, raportat la Ordinul M.F.P. nr.1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și acordarea dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal și la Normele Metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, aceasta fiind cea care emite nota de restituire.
Curtea constată că nu sunt fondate criticile recurentului cu privire la neîndeplinirea obligației de contestare a actului administrativ pe calea recursului administrativ prealabil. Prin decizia nr. 24/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că procedura de contestare reglementată de art. 7 din OUG nr. 50/2008 aprobată prin legea nr. 140/2011, raportat la art. 205- 218 C.p.fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod.
Pe fond, Curtea constată că în mod corect prima instanță a procedat la admiterea acțiunii introductive, față de constatarea încălcării dispozițiilor tratatelor europene de către legislația internă, în speță a obligației plății taxei de poluare, prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008.
Această soluție este confirmată de Hotărârea pronunțată de CJUE la data de 07.07.2011 în cauza N. împotriva României în care s-au reținut următoarele:
„Este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare în cauză în acțiunea principală nu face deosebire nici între autovehicule, în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale”. (Hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi și Németh, C 290/05 și C 333/05, R.., p. I_, punctul 47).
În ceea ce privește o taxă precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, este necesar, astfel cum Curtea a arătat deja la punctul 38 din Hotărârea din 7 aprilie 2010, T. (C 402/09, nepublicată încă în Repertoriu), să se examineze neutralitatea taxei în cauză, în special între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a acestei taxe.
Desigur, astfel cum a subliniat guvernul român, articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente (Hotărârile Nádasdi și Németh, punctul 49, și T., punctul 50, citate anterior).
În plus și cu siguranță, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabilește aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată după . acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Această din urmă împrejurare nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme (Hotărârea T., citată anterior, punctul 51).
Cu toate acestea, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea T., citată anterior, punctul 52 și jurisprudența citată).
În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele prezente pe piață într un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea T., citată anterior, punctul 55 și jurisprudența citată).
Rezultă că, în pofida constatărilor efectuate la punctele 21 și 22 din prezenta hotărâre, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, O.U.G. nr. 50/2008 cu modificările ulterioare menține un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (Hotărârea T., citată anterior, punctul 60).
Având în vedere considerațiile care precedă, se reține că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În ce privește cererea de chemare în garanție, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a constatat inexistența unei obligații de despăgubire în sarcina intervenientei forțate în condițiile în care pârâta este obligată la plata către reclamant a unei sume de bani care a fost plătită din dispoziția sa, dar în contul chematului în garanție. Acesta din urmă este ținut la restituirea către AFP S2 a sumei de bani pe care aceasta, la rândul său, o plătește reclamantului (art. 60 alin. 1 C.p.civ.: „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”).
.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4290/02.11.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. B. S., cu intimata-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Admite cererea de chemare în garanție formulată de Administrația Finanțelor Publice Sector 2.
Obligă chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu la plata către AFPS2 a sumei de 10.804 lei, taxă de poluare.
Menține celelalte dispoziții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.09.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. Ș. M. B. G. D.
Grefier,
M.-C. O.
Red. A.Ș.
2 ex./25.10.2013
Jud. fond T.B.: D. S.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 3832/2013. Curtea de Apel... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1473/2013.... → |
|---|
