Despăgubire. Decizia nr. 4023/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4023/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 70690/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 4023
Ședința publică din 10.10.2013
Curtea constituită din:
Președinte: S. D. G.
Judecător: U. D.
Judecător: V. A.
Grefier: T. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant B. G. împotriva sentinței civile nr.4015/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI prin Primar General, având ca obiect „obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurentul-reclamant B. G. a timbrat cererea de recurs cu taxă de timbru de 2 lei și timbru judiciar de 0,15 lei astfel cum i s-a pus în vedere prin citația emisă pentru acest termen de judecată potrivit rezoluției administrative aflate la fila 2 dosar și că la data de 27.08.2013 a depus prin registratură, înscrisuri în dublu exemplar, după care:
Față de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea cauzei pentru următoarea strigare.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul-reclamant B. G., personal, identificat cu CI . nr._ eliberată de SPCEP S4 biroul nr.2 la 28.01.2010, lipsind intimatul-pârât.
Recurentul-reclamant, personal, declară verbal în fața instanței că o mandatează pe fiica sa B. M. care are studii superioare juridice să-i reprezinte interesele în prezentul recurs. Depune în copie diploma de licență eliberată de Universitatea „S. Haret” București.
Curtea, în temeiul art.68 alin.2 din C.pr.civ. de la 1865, ia act de mandatul de reprezentare dat verbal în ședință publică de recurentul-reclamant B. G. fiicei sale B. M.. Constată de asemenea că mandatul de reprezentare este dat unei rude de grad I, licențiată în drept, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 68 alin.5 din C.proc.civ. de la 1865.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Mandatarul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal sub nr._ /CA/04.11.2011, reclamantul B. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, obligarea la atribuirea cu prioritate, fără licitație, din fondul de stat, a unui spațiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, cu o suprafață utilă de până la 100 mp, inclusiv în indiviziune ori concesionarea/ închirierea cu prioritate, fără licitație, a unei suprafețe de teren de 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestări servicii (urmând ca opțiunea cu privire la închirierea sau cumpărarea spațiului să o exprime la momentul atribuirii efective a acestuia), precum și obligarea pârâtului la plata unor penalități în cuantum de 200 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, până la executarea acesteia.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că beneficiar al Legii nr.341/2004, fiind posesor al certificatului .-B nr._ și al legitimației .-B nr._, eliberate de SSPR, calitate în baza căreia are dreptul prevăzut de art. 5 alin.(1) lit.c din Legea nr.341/2004, sens în care s-a adresat Primăriei Municipiului București cu numeroase cereri, la care a primit o . răspunsuri.
A apreciat reclamantul că în cazul persoanelor beneficiare ale acestor dispoziții legale, acestea nu trebuie să dovedească îndeplinirea unor condiții suplimentare în afara celei privind dovada calității de revoluționar, potrivit art.29 din HG nr.1412/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.341/2004, iar faptul că autoritatea publică locală nu i-a rezolvat cererea din anul 2002 determină o afectare evidentă a „bunului” de care se bucură reclamantul în baza dispoziției legale invocate, dreptul fiind echivalat de CuEDO cu un veritabil „bun” protejat prin prisma art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO. Culpa în neatribuirea unui spațiu revine debitorului legal al obligației stipulate ăn norma internă, ce trebuia să ia toate măsurile administrative pentru a permite valorificarea acestui drept.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr.27/2002, Legii nr.554/2004, raportat la Legea nr.341/2004 și HG n.1412/2004, art.93 și 112 Cod pr. civ.
Prin sentința civilă nr. 4015/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a fost respinsă acțiunea în cauza privind pe reclamantul B. G., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
I. În fapt, din analiza înscrisurilor probatorii prin prisma dispozițiilor legale invocate și susținerilor părților, Tribunalul a reținut că reclamantul pretinde în contradictoriu cu pârâtul două obligații principale alternative, respectiv atribuirea unui spațiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, cu o suprafață utilă de până la 100 mp din fondul de stat, prin cumpărare sau închiriere, fără licitație ori concesionarea/închirierea cu prioritate, fără licitație, a unei suprafețe de teren de 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestări servicii.
Reclamantul beneficiază de efectele Legii nr.341/2004, în condițiile art.3 alin.(1) lit. b pct.2, din certificatul emis de Secretariatul de Stat privind Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 (f.6), rezultând că acestuia i s-a confirmat titlul de Luptător pentru V. Revoluției din Decembrie 1989 – Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite.
În baza acestei calități, reclamantul a formulat începând din anul 2002 cereri succesive înregistrate la Primăria Municipiului București, prin care a solicitat atribuirea unui spațiu cu altă destinație decât aceea de locuință, în condițiile Legii nr.341/2004 (f.50, 41, 31, 27, 9), cele mai recente fiind cea înregistrate la sediul PMB sub nr. 5308/21.12.2009, 615/29.01.2010 și_/19.08.2010 (f.9), la care, prin adresa nr. SRSCAS/ami/4750/30.08.2010 (f.14-15), Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București din cadrul CGMB a comunicat reclamantului că pentru atribuirea spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință a fost adoptată HCGMB nr. 242/2005, prin care s-au aprobat documentele obligatorii pentru constituirea dosarelor persoanelor îndreptățite a solicita atribuirea de spații potrivit Legii nr.341/2004, precum și obligația prezentării acestor documente în original, în vederea verificării conformității copiilor xerox aflate la dosarul administrativ astfel constituit.
Anterior, prin adresa nr. SPFCMTPFCVD/fp/615/15.02.2010 (f.25), i se comunicase reclamantului de către aceeași structură a CGMB că pentru atribuirea spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință, a fost adoptată HCGMB nr. 242/2005, prin care s-au aprobat documentele obligatorii pentru constituirea dosarelor persoanelor îndreptățite, acordarea punctajelor aferente criteriilor prevăzute în anexa 2, de întocmire a listei și de atribuire a spațiilor, iar după analizarea documentelor, dosarul va fi înaintat Comisiei de analiză a dosarelor solicitanților, care în baza criteriilor, va acorda punctajele aferente acestora, pe fiecare raport de evaluare, pentru fiecare solicitant în parte.
De asemenea, prin adresa nr. SPPA/gt/2413/02.06.2010 emisă de Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București din cadru l CGMB (f.13), i se comunicase reclamantului că dosarul său a fost transmis Comisiei de analiză cu adresa nr. 1836/02.04.2010, iar în conformitate cu HCGMB nr. 242/2005, reclamantul va figura pe lista cuprinzând ordinea de prioritate pe anul 2010, listă a beneficiarilor Legii nr.341/2004, pentru atribuirea spațiilor cu altă destinație, ce va fi aprobată prin HCGMB în anul 2011.
II. Aprecierea Tribunalului:
În raport cu situația de fapt reținută, acțiunea se încadrează în prevederile art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18, raportat la dispozițiile art.2 alin.(1) lit. i și art. 2 alin.(2) din Legea nr.554/2004, care asimilează actului administrativ unilateral refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, definit de lege ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, în referire la un drept sau la un interes legitim.
Raportând așadar susținerile reclamantului la dispozițiile menționate în precedent, Tribunalul a analizat cu prioritate caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de soluționare a cererii, exprimat în cauză, constatarea vreunei vătămări din cele pretinse în cauza pendinte fiind circumscrisă analizării de către tribunal a caracterului justificat sau nejustificat al conduitei autorităților publice ale pârâtului, prin prisma interesului legitim al reclamantului de a-și valorifica dreptul conferit de Legea nr.341/2004.
În acest sens, Tribunalul a analizat modul de exercitare de către pârât a dreptului de apreciere cu privire la cererea reclamantului, prin raportare la limitele competențelor administrative, astfel cum sunt prevăzute de lege, precum și prin raportare la modul de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, stabilind așadar dacă refuzul explicit de a admite cererea reclamantului se încadrează în sfera excesului de putere definit de art. 2 alin.(1) lit. n din Legea nr.554/2004.
Analizând documentația privind soluționarea cererii formulate de reclamant, prin raportare la obiectul cererii pendinte, s-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art.5 alin.(1) lit. c din Legea nr.341/2004, „persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) beneficiază de cumpărarea sau închirierea cu prioritate, fără licitație, din fondul de stat, a unui spațiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, cu o suprafață utilă de până la 100 m2, inclusiv în indiviziune, sau concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitație, a unei suprafețe de teren de până la 100 m2 din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestări servicii, cu o clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii.” (subl. n.)
Pe de altă parte, la nivelul Consiliului General al Municipiului București au fost emise și își produc efectele, nefiind înlăturate din ordinea juridică Hotărârea nr. 242/2005 privind aprobarea documentelor obligatorii, a procedurilor și a criteriilor de întocmire a listei privind atribuirea de spații cu altă destinație decât aceea de locuință beneficiarilor prevederilor Legii recunoștinței față de eroii – martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989 nr.341/2004 și Hotărârea nr. 161/19.07.2010, prin care s-au aprobat listele cu ordinea de atribuire a spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință beneficiarilor prevederilor Legii nr.341/2004, listă în care reclamantul nu se regăsește.
De altfel, adresa nr. SRSCAS/ami/4750/30.08.2010 (f.14-15) – prin care Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București din cadrul CGMB a comunicat reclamantului că pentru atribuirea spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință a fost adoptată HCGMB nr. 242/2005 și că există în sarcina solicitanților obligația prezentării documentelor doveditoare în original, în vederea verificării conformității copiilor xerox aflate la dosarul administrativ astfel constituit – este ulterioară emiterii HCGMB nr.161/2010, context în care reclamantul avea la dispoziție procedura reglementată de HCGMB nr.242/2005 în sensul contestării listei cu ordinea de atribuire, în termen de 10 zile de la data afișării listei sau de contestare a HCGMB nr.161/2010. Or, din probele administrate, nu rezultă că reclamantul ar fi exercitat orice formă de contestare a actelor administrative emise de CGMB în cadrul procedurii de atribuire a spațiilor cu altă destinație decât locuință.
Raportat la aceste împrejurări și la dispozițiile legale incidente, Tribunalul a constatat că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat din partea pârâtului, prin autoritățile publice locale cu competențe în acordarea drepturilor recunoscute prin Legea nr.341/2004, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i și n din Legea nr. 554/2004, întrucât cererea reclamantului nu îndeplinește exigențele unei vătămări prevăzute de art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, neputându-se reține încălcarea vreunui drept sau interes legitim al reclamantului prin refuzul de a emite un act administrativ.
Împrejurarea că reclamă aplicabilitatea dispozițiilor art.29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.341/2004 – conform cărora „La acordarea drepturilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. c din Legea nr. 341/2004 nu se solicită beneficiarilor îndeplinirea de condiții suplimentare, cu excepția celor referitoare la dovada, potrivit prezentelor norme metodologice, a calității deținute în baza Legii nr. 341/2004.” – nu poate primi semnificația pretinsă de acesta, întrucât emiterea de acte administrative de reglementare a procedurii concrete de executare a Legii nr.341/2004 constituie chiar o obligație a autorităților administrației publice locale, în măsura în care norma legală consacră un drept de prioritate la cumpărarea sau închirierea unui spațiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, ceea ce în mod logic implică preexistența unei liste cu cereri având același obiect, în raport cu care se stabilește prioritatea în atribuirea spațiilor disponibile către beneficiarii Legii nr.341/2004.
În același context, Tribunalul a considerat că sensul dispozițiilor art.29 din HG nr. 1412/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.341/2004 nu este cel de a restrânge autorităților administrative posibilitatea soluționării tuturor cererilor de atribuire în baza unei proceduri unitare și rezonabile, care include cu precădere criteriul vechimii cererii, ci protejează beneficiarii drepturilor conferite de Legea nr.341/2004 de orice restrângere a accesului acestora la procedura administrativă, fundamentată pe obligația de a dovedi altceva decât calitatea deținută în baza Legii nr. 341/2004.
Or, câtă vreme legea nu reglementează și modalitatea de soluționare a cererilor de cumpărare sau închiriere a respectivelor spații sau terenuri, este evident că revine autorității publice deliberative a unității administrativ-teritoriale sarcina adoptării actelor administrative apte să asigure funcționarea principiului autonomiei locale în gestionarea resurselor, întrucât CGMB este potrivit art. 36 alin.(5) lit.a și b, raportat la art. 82 din Legea nr.215/2001, autoritatea publică locală care administrează domeniul public și domeniul privat al municipiului București și care hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a municipiului București, în condițiile legii.
Ca atare, cerințele antrenate de procedura adoptată de CGMB nu se circumscriu condițiilor suplimentare la care se referă textul HG nr.1412/2004.
Ca atare, argumentul reclamantului apare drept excesiv, întrucât norma legală devine aplicabilă în cadrul raporturilor administrative concrete pe baza unor proceduri reglementate chiar în puterea legii, de acele organe ale administrației publice mandatate de lege cu organizarea executării și executarea în concret a normei legale, astfel că și reclamantul, ca orice alt beneficiar al unei vocații la dobândirea unui drept de proprietate sau de locațiune asupra imobilelor avute în vedere de Legea nr.341/2004, trebuie să se supună aceluiași tratament juridic din partea administrației publice, fără ca aceasta să reprezinte o ingerință nelegală în exercițiul vocației sale, ci din contră, fiind de natură să asigure aplicarea principiului nediscriminării și tratamentului egal al cetățenilor în relația cu administrația publică.
Totodată, supunerea cererii reclamantului unei proceduri administrative de soluționare comune tuturor cererilor depuse de persoane aflate în situații identice sau comparabile, nu poate fi nicicum asimilată interpretării avansate de reclamant, potrivit căreia aceasta ar constitui o condiție suplimentară față de cele prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului de a solicita cumpărarea sau închirierea unui spațiu comercial sau de prestări servicii.
În ceea ce privește pretinsa lipsire a reclamantului de protecția unui „bun” în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO, se impune a reaminti că CEDO a explicat că noțiunea de bun reglementată de art.1 al Protocolului are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active putând fi considerate drepturi de proprietate și deci bunuri în sensul acestei dispoziții (cauza Gasus - împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995).
Astfel cum a statuat CuEDO, noțiunea „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției (Cauza P. împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, cauza Prințul Hans-A. II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001-VIII).
De asemenea, s-a reținut că noțiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească (Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, Hotărârea din 7 noiembrie 2002), precum și că dreptul de creanță reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul protocol, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a îl vedea concretizat (Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, 6 martie 2003; Cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza M. și alții împotriva României.) „Speranța legitimă” cerută astfel de jurisprudența Curții Europene trebuie să rezulte din întemeierea rezonabilă și justificată pe un act juridic având o bază „solidă” în dretul intern și o incidență incontestabilă asupra dreptului de proprietate (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2004).
Art.1 din Protocolul nr.1 nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, ci se aplică doar cu privire la bunurile „actuale” ale reclamantului (Cauza L. împotriva României, Comisia EDO, 17 mai 1997), fără a garanta dreptul de a dobândi un anumit bun (Cauza Linde împotriva Suediei, Comisia CEDO 9 mai 1986, Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2004).
Or, Tribunalul a reținut că în cauză reclamantul nu deține un drept actual de proprietate imobiliară sau un drept de creanță împotriva autorității publice locale, în condițiile în care norma de drept intern îi conferă exclusiv un drept de prioritate la dobândirea unei astfel de creanțe, sens în care nu se poate vorbi despre o creanță exigibilă cu privire la imobilul supus închirierii, concesionării sau după caz, vânzării.
Față de aceste considerente, având în vedere că nu se poate reține refuz nejustificat din partea pârâtului, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i și n din Legea nr. 554/2004, s-a reținut că acțiunea nu îndeplinește cerințele art.1 alin.(1) și art.8 alin.(1) Legea nr.554/2004 pentru ca Tribunalul să oblige pârâtul, în baza art.18 alin.(1) și (5) din lege, la admiterea cererii formulate în condițiile art. 5 alin. (1) lit. c din Legea nr. 341/2004, sens în care urmează a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești în termen legal a formulat recurs recurentul-reclamant B. G. criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei.
În motivare, recurentul reclamant arată în esență faptul că, în cazul persoanelor beneficiare ale prevederilor art.5 alin (1) lit. c din Legea 341/2004, acestea nu trebuie sa dovedeasca îndeplinirea unor condiții suplimentare, in afara de cele referitoare la dovada calitatii de revolutionar pentru ca in acest sens stipuleaza dispozitiile art.29 din H.G. nr.l412/02.09.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicarea a Legii Recunoștinței fata de Eroii-Martiri si Luptătorii care au contribuit la V. la Revolutiei Romane din decembrie 1989 - nr.341/2004, publicata in M.Of. nr. 836/10.09.2004.
Eventuala obligarea a reclamantului la a depune oricare alt inscris cu excepția celui prevăzut la art. 29 din H.G. nr. 1412/2004, privind dovedirea calitatii de luptător este nelegala, avand in vedere ca printr-un act normativ de nivel inferior, respectiv H.C.G.M.B. nr.242/2005 nu se pot stabili obligații suplimentare celor prevăzute in actele normative superioare.
De asemenea menționează că figurează la poziția nr. 498 din Lista nr. 423/30.01.2012, emisa de Consiliul General al Municipiului București, avand ca obiect ordinea cu prioritate pentru anul 2011, aparuta in anul 2012, a beneficiarilor Legii 341/2004, pentru atribuirea spatiilor cu alta destinatie, conform H.C.G.M.B. nr.242/2005.
Totodata persoanele care se incadreaza in prevederile Legii 341/2004 beneficiaza de „interalia" dreptul la cumpararea si închirierea cu prioritate fara licitatie, din fondul de stat, a unui spațiu comercial sau de prestării servicii corespunzător cu o suprafața utila de pana la 100 m.p. inclusiv in indiviziune sau concensionarea sau inchirierea cu prioritate, fara licitatie a unei suprafețe de pana la 100 m.p. din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestării servicii cu o alta clauza de neinstarinare timp de 10 ani de la data dobândirii.
In cazul cererii privind atribuirea spațiului comercial, care se incadreaza in dispozițiile art.5, alin 1, lit.c din Legea 341/2004, legiuitorul nu a lasat autoritatii (administrației) nici o opțiune, indiferent de existenta sau inexistenta unor asemenea spatii. In acest caz nu exista o soluționare condiționata de „posibilitati", ceea ce atesta ca legiuitorul a dorit instituirea unei obligații născută „ope legis", corelativa dreptului reclamantului de a-i fi atribuit un asemenea spațiu.
Posibila incercare a paratului de tergiversare a soluționării prezentei cereri, inclusiv prin motivatia ca nu a fost epuizata procedura administrativa, care implica stabilirea unei liste cuprinzând ordinea de atribuirea a spatiilor, este nefondata, deoarece autoritatea debitoarei trebuia sa asigure cadrul administrativ pentru ca beneficiarii art.5 alin.l, lit.c) din Legea 341/2004 sa beneficieze de dreptul lor.
Pentru motivele arătate solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
In drept: art.304 pct.9 Cod proc.Civila, art.l3 alin (1), (2) si (3) din Legea 341/2004.
Deși a fost legal citat intimatul pârât M. BUCUREȘTI prin Primar General nu a formulat întâmpinare în cauză.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art. 3041 C.pr.civ., Curtea apreciază că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:
Recurentul reclamant critică ca nelegală și netemeinică sentința pronunțată de instanța de fond considerând că instanța a aplicat eronat dispozițiile legale incidente în cauză.
Recurentul a apreciat că autoritatea publică locală intimată pârâtă în cauză Primăria Municipiului București nu și-a îndeplinit obligațiile față de recurent, beneficiar al Legii nr. 341/2004 pentru atribuirea unui spațiu comercial.
Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant, recurent în prezenta cauză, tribunalul reținând că acesta nu deține un drept actul de proprietate imobiliară sau un drept de creanță împotriva autorității publice locale, norma de drept intern îi conferă acestuia exclusiv un drept de prioritate la dobândirea unei creanțe, astfel încât nu se poate reține un refuz nejustificat din partea pârâtului în sensul dispozițiilor art. 2 alin.1 lit.i și n din Legea nr. 554/2004, iar cererea nu îndeplinește cerințele art.1 alin.1 și art.8 alin.1 din același act normativ.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate se reține că Legea 341/2004 nu reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de cumpărare sau închiriere a unor spații sau terenuri către beneficiarii drepturilor conferite de acest act normativ, astfel încât autoritatea publică administrativ teritorială are sarcina adoptării actelor administrative care să asigure funcționarea principiului autonomiei locale prin gestionarea resurselor.
La nivelul CGMB au fost emise Hotărârea nr. 242/2005 privind aprobarea documentelor obligatorii a procedurilor și a criteriilor de întocmire a listei privind atribuirea de spații cu altă destinație decât aceea de locuință beneficiarilor prevederilor Legii nr. 341/2004 și Hotărârea nr. 161/19.07.2010 prin care s-au aprobat listele cu ordinea de atribuire a spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință beneficiarilor prevederilor actului normativ citat în care nu se regăsește recurentul.
Recurentul reclamant avea dreptul să conteste lista cu ordinea de atribuire care se regăsește în HCGMB nr. 272/2005 sau să conteste HCGMB nr. 161/2010, astfel încât instanța de fond a reținut corect că reclamantul recurent nu a contestat actele emise de intimatul pârât în cadrul procedurii de atribuire a spațiilor cu altă destinație decât locuință.
Norma legală consacră dreptul de prioritate la cumpărarea sau închirierea unui spațiu comercial sau de prestări servicii în situația existenței unei liste cu cereri având același obiect și în raport de care se stabilește prioritatea în atribuirea spațiilor disponibile către beneficiarii Legii nr. 341/2004.
Nu pot fi reținute susținerile recurentului reclamant referitoare la încălcarea de către instanță a dispozițiilor legale cât și referitor la încălcarea de către instanță a dreptului său legal echivalat de CEDO ca un veritabil bun în sensul alin.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Astfel, CEDO a statuat că noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunurile actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în virtutea cărora recurentul reclamant putea pretinde că are o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Noțiunea de „bun” se referă potrivit jurisprudenței CEDO la orice valoare ca ansamblu de interese ce decurg din raporturile cu conținut economic pe care o persoană ar fi putut efectiv să le dobândească și că dreptul de creanță reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2004, Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, 6 martie 2003; Cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza M. și alții împotriva României, Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, Hotărârea din 7 noiembrie 2002, Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2004).
Astfel, în mod corect instanța a reținut că reclamantul recurent nu deține un drept actual de proprietate sau un drept de creanță împotriva autorității publice locale, iar norma de drept intern îi conferă exclusiv un drept de prioritate la dobândirea unei astfel de creanțe și în consecință nu poate fi vorba de o creanță exigibilă cu privire la imobilul supus închirierii sau vânzării.
În consecință, pentru considerentele expuse, se constată că recursul formulat nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile de modificare sau casare a hotărârii prevăzute de art.304 Cod de procedură civilă, astfel încât în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant B. G. împotriva sentinței civile nr.4015/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI prin Primar General, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 10.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
S. D. G. U. D. V. A.
GREFIER,
T. M.
Red. Jud. UD/26.11.2013
Tehnored. TM/2 ex.
Tribunalul București, Secția a IX-a C.
Jud. fond, B. L. M.
| ← Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului.... | Despăgubire. Sentința nr. 454/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
