Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Sentința nr. 2186/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2186/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-06-2013 în dosarul nr. 2479/2/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2186
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 28.06.2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
GREFIER – A. M. G.
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. I. S.A. în contradictoriu cu pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI, având ca obiect litigii C. de C. (Legea nr. 94/1992).
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 10.06.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când C. având nevoie de timp pentru a delibera, dar și pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la datele de 17.06.2013, de 21.06.2013 și la data de azi, 28.06.2013, când în aceeași compunere a pronunțat următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 01.04.2013, reclamanta S.C. I. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. de C. a ROMÂNIEI:
I.- anularea încheierii nr. 30/14.03.2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor constituită în cadrul Curții de C. a României, Departamentul IV, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva constatărilor și măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3/18.01.2013 a Curții de C. a României, Departamentul IV și, pe cale de consecință,
1.- anularea în parte a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaților (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.1. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.1. din raportul de control),
2.- anularea în parte a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în parte a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.2. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.2. din raportul de control),
3.- anularea în parte a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),
4.- anularea în parte a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor (reprezentanți ai statului) numiți în comisii (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),
5.- anularea în parte a Deciziei nr. 3 /18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),
6.- anularea în parte a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 6 din decizie cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 3 din considerentele deciziei și la pct. 2.3. din raportul de control),
II.- suspendarea executării obligațiilor (măsurilor) stabilite la art. II pct. 5 și 6 din Decizia nr. 3/18.01.2013 a Curții de C. a României, Departamentul IV, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 94/1992, privind organizarea și funcționarea Curții de C., pct. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specific Curții de C., precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități (aprobat prin Hotărârea nr. 130 / 2010 a plenului Curții de C.), și art. 1 -15 din Legea nr. 554 / 2004.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Prin întâmpinare formulată la data de 25.04.2013 pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI a solicitat respingerea ca neîntemeiată atât a cererii de anulare a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a încheierii nr. 30/14.03.2013, cât și a cererii de suspendare a executării măsurilor dispuse la pct.II.5 și II.6 din Decizia nr. 3/18.01.2013, acte administrative emise de C. de C. a României.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 din C.pr.civ., art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de C. a României, republicată, art. 204 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C., precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 a Plenului Curții de C. a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010,, pct. 187, pct. 189 (1) și (2) din Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr.3055/2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, art. 2.517 și art. 2.537 din Codul Civil, precum și pe celelalte prevederi legale invocate.
În apărare, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și orice alte probe pertinente și utile cauzei.
La data de 10.05.2013 reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a învederat că își menține cererea de chemare în judecată formulată și motivele care stau la baza acesteia, prezentate pe larg în cuprinsul cererii, apreciind, de asemenea, ca fiind nefondate apărările formulate prin întâmpinare.
La primul termen de judecată fixat în cauză, 27.05.2013, a fost respinsă cererea de suspendare ca neîntemeiată pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, iar la următorul termen de judecată, 10.06.2013, a fost încuviințată în cauză proba cu înscrisuri în temeiul disp. art. 258 din N. C.pr.civ., fiind respinsă proba cu expertiză contabilă propusă de reclamantă pentru motivele expuse în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, parte integrantă din prezenta sentință.
În contextul amânării pronunțării, la data de 17.06.2013 reclamanta a depus la dosar concluzii scrise prin care în esență a reiterat solicitarea de admitere a acțiunii.
Analizând actele dosarului,
În fapt, reclamanta S.C. I. S.A. a fost supusă unui control efectuat de pârâta C. de C. în ce privește situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului, precum și legalitatea realizării veniturilor și cheltuielilor pentru perioada 2009 – 2011, fiind elaborat Raportul de control în data de 20.12.2012.
În consecință, a fost emisă Decizia nr. 3/18.01.2013, prin care s-au dispus o . măsuri în sarcina conducerii societății reclamante.
Reclamanta a contestat aspectele astfel constatate și măsurile dispuse, sens în care C. de C. a emis Încheierea nr. 30/14.03.2013 prin care a fost respinsă contestația nr. 306/05.02.2013 formulată de reclamantă.
Împotriva acestor acte reclamanta a formulat prezenta cerere în anulare, pentru motive în esență similare celor invocate prin contestația nr. 306/05.02.2013, cerere pe care C. o apreciază ca fiind neîntemeiată urmând a o respinge ca atare pentru următoarele considerente:
Prima neregulă constatată în sarcina reclamantei și contestată de aceasta constă în aceea că în perioada 2010-2011 a acordat unui număr de 15 salariați, angajați cu contracte individuale de muncă, drepturi salariale brute în sumă de 155.005 lei (la care se adaugă obligațiile entității la bugetul consolidat al statului în valoare de 48.052 lei), fără a avea la bază documente din care să rezulte sarcinile de serviciu repartizate, cele efectiv realizate, fișele posturilor, precum și documente (condica de prezență) din care să rezulte prezența acestora la serviciu și timpul efectiv lucrat.
A reținut pârâta că procedând în această modalitate, reclamanta nu a respectat: Legea nr. 53/2003 Codul muncii (actualizată) – art. 40 alin. 1 lit. b și d, art. 119, art. 159; Normele specifice de întocmire și utilizare a documentelor financiar contabile, grupa a V a, prezentate în Anexa 2 la Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile (actualizat).
Critica de la pct. 1. a din cererea introductivă de instanță este neîntemeiată, pârâta nepronunțându-se cu privire la încheierea, executarea, suspendarea, modificarea sau încetarea contractelor individuale de muncă ale celor 15 salariați nominalizați în cuprinsul raportului de control ci la inexistența de documente din care să rezulte prezența acestora la serviciu și timpul efectiv lucrat.
Așadar, dată fiind competența funcționată a instituției de a controla modul de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, conform art. 21 și 22 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de C., se justifică pe deplin verificarea de către aceasta a modului concret și real de cheltuire a banului public, iar în acest sens existența și realitatea sarcinilor de serviciu repartizate și executate, dar și munca efectiv depusă și pentru care s-au efectuat respectivele plăți.
Deși este foarte adevărat că Inspecția Muncii are printre atribuțiile generale și controlul aplicării prevederilor legale, generale și speciale, în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă și supravegherii pieței, inclusiv pe aceea de a controla stabilirea și acordarea drepturilor cuvenite salariaților ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă (art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii), aceasta nu exclude și nici nu limitează competențele Curții de C. ale cărei prerogative sunt distincte.
Astfel, dacă Inspecția Muncii îndeplinește funcția de autoritate de stat, prin care asigură exercitarea controlului în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă și supravegherii pieței (art. 1 alin. 3 din Legea nr. 108/1999), C. de C. exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 94/1992).
De asemenea, mai reține prezenta instanță, relevant în cauză, că potrivit disp. art. 21 alin. 1 din Legea nr. 94/1992 „C. de C. exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public” iar conform disp. art. 22 lit. f „În cadrul competențelor prevăzute la art. 21, C. de C. își desfășoară atribuțiile specifice asupra următoarelor domenii: … situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, companiile și societățile naționale, precum și concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică”.
Așadar, reținând legislația diferită ce guvernează activitatea întreprinsă de fiecare instituție în parte, instanța apreciază ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea că societatea a făcut obiectul unui control de fond al Inspectoratului Teritorial de Muncă București, Serviciul Control Relații de Muncă, care s-a finalizat cu încheierea procesului - verbal de control nr._/21.02.2011, constatările și măsurile dispuse relevând respectarea prevederilor legale în materie cu privire la încheierea, executarea, suspendarea, modificarea și încetarea contractelor individuale de muncă.
Nu se poate susține în mod pertinent că în lipsa unui act de control întocmit de instituția publică competentă să controleze respectarea prevederilor legale în materia încheierii, executării, suspendării, modificării și încetării contractelor individuale de muncă (respectiv, Inspecția Muncii), din care să rezulte încălcarea prevederilor legale incidente (menționate și în raportul de control), auditorii publici externi nu pot constata încălcarea prevederilor legale relativ la modul de formare a resurselor financiare ale statului (respectiv, formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat și ale bugetelor unităților administrativ - teritoriale) urmare a efectuării de către societate a unor cheltuieli cu personalul angajat pe bază de contract individual de muncă.
Aceasta întrucât C. de C. își desfășoară atribuțiile specifice asupra situației, evoluției și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, deci și asupra societății reclamante.
De asemenea, conform art. 63 teza finală din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C., precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea plenului Curții de C. nr. 130/2010:
„ … auditorii publici externi au obligația de a solicita și de a examina actele întocmite de către alte organe de control la entitatea supusă verificării”.
Totodată, cum pertinent se invocă în întâmpinare, relevantă în cauză este adresa nr. 3785/10.04.2013 emisă de Inspecția Muncii (la dosar, procesul verbal de control nr._/03.04.2013 și anexa nr. 1 la acesta), la solicitarea Curții de C., din care rezultă că pentru un număr de 15 salariați, angajați cu contracte individuale de muncă în perioada 2010 – 2011, nu au fost întocmite foi colective de prezență, conform art. 119 din Legea nr. 53/2003, și nici fișe de post.
În nota explicativă dată de societate, se menționează că persoanelor respective nu li s-au întocmit foi colective de prezență deoarece acestea nu erau la dispoziția unității, ci desfășurau activitate în cadrul Ministerului Economiei, Comerțului și mediului de Afaceri.
Tot în legătură cu procesul verbal de control nr._/21.02.2011, invocat de reclamantă în apărare, mai constată instanța că acesta nu a fost depus la dosar pentru a se constata în mod direct existența sa și conținutul deopotrivă, aceasta în condițiile în care sarcina probei revine celui ce afirmă, în speță reclamantei.
Așadar, instanța reține că în ce privește acest act reclamanta nu relevă perioada controlată de Inspectoratul Teritorial de Muncă, iar unele dintre contractele de muncă sunt încheiate ulterior menționatului act, nefiind deci avute în vedere, considerent pentru care motivul invocat de reclamantă este neîntemeiat.
În sfârșit, așa cum s-a expus deja, aspectele pe care le cercetează cele două autorități sunt distincte, Inspectoratul Teritorial de Muncă verificând și respectarea drepturilor angajaților, astfel se explică inexistența unei sancțiuni cu ocazia întocmirii procesului verbal de control nr._/03.04.2013 (la data întocmirii actului toate contractele de muncă fiind încetate), în timp ce C. de C. verifică respectarea prevederilor legale referitoare la modalitatea de cheltuire a banului public și la realitatea efectuării respectivelor cheltuieli.
Așadar, C. de C. nu a verificat, astfel cum procedează Inspectoratul Teritorial de Muncă, respectarea principiului egalității de tratament, a consensualității sau al bunei credințe.
Arată în continuare reclamanta că potrivit prevederilor art. 260 din Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii), numai încălcarea anumitor prevederi ale acesteia constituie contravenție, astfel încât, dintre dispozițiile legale invocate de către auditorii publici externi ca fiind încălcate, numai încălcarea prevederilor art. 119 constituie contravenție și atrage răspunderea contravențională. De asemenea, nerespectarea prevederilor Ordinului nr. 3512/2008 al M.F.P. constituie contravenție potrivit Legii nr. 82/1991 (a contabilității) și atrage răspunderea contravențională.
Argumentul este din nou neîntemeiat întrucât C. de C. constată în general situații de nerespectare a legii, nu doar a faptelor calificate legal ca și contravenții, și dispune măsuri pentru .>
În ce privește susținerea că prevederile art. 63 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C. nu ar conferi și dreptul auditorilor publici externi de a cenzura actele întocmite de către alte organe de control, aceasta este vădit neîntemeiată. În lipsa unei astfel de competențe, controlul ar fi unul lipsit de orice finalitate. Este lipsită de orice justificare existența unor prerogative de examinare, de verificare, de observare, neînsoțită însă de luarea de măsuri pentru îndreptarea situațiilor de neregulă constatate.
În niciun caz scopul nu poate fi, potrivit susținerilor reclamantei, acela de a obține informații cu privire la respectarea legii și a eventualelor măsuri anterior dispuse ca urmare a controalelor efectuate de către entitate, atât timp cât nu se dispune și o măsură față de cele constatate. Pe de altă parte, însăși reclamanta admite dispunerea de măsuri cu ocazia controalelor anterior efectuate.
În sfârșit, mai reține prezenta instanță că cele constatate sunt temeinice, fiind pe deplin susținute de documentația ce a stat la baza emiterii actelor de control, în special notele de relații date de Hutter I., de P. C., dar și de P. E. C., iar măsurile dispuse conforme prevederilor legale în vigoare.
Neîntemeiate sunt și argumentele reclamantei formulate prin răspunsul la întâmpinare, nefiind pertinent argumentul referitor la caracterul valabil al celor 15 contracte de muncă și neputând fi admisă nici teza anulării pe cale judiciară în prealabil a acestora.
Cu privire la angajarea unei răspunderi patrimoniale a angajaților, la necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice, dar și la competența funcțională a instanțelor și a Curții de C., tocmai acestea sunt considerentele pentru care se pune problema formulării de cereri de chemare în judecată ca și modalitate reală de recuperare a prejudiciului, urmând ca temeinicia respectivului demers judiciar să fie apreciat efectiv de către instanța de judecată.
În concluzie, sunt neîntemeiate criticile aduse de reclamantă Deciziei nr. 3/18.01.2013 și raportului de control ce a stat la baza emiterii acesteia, respectiv în ce privește măsura dispusă la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaților care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.1 din considerentele deciziei și la pct. 2.1.1 din raportul de control.
S-a mai reținut de asemenea în sarcina S.C. I. S.A. că aceasta a acordat în mod nelegal, directorilor generali, drepturi de natură salarială în sumă brută de 38.123 lei peste nivelul indemnizației legale prevăzute pentru funcția de secretar de stat ce se acordă directorilor generali, desemnați să asigure conducerea societăților comerciale la care statul este acționar majoritar.
A reținut pârâta de asemenea că acordarea acestor drepturi de natură salarială s-a efectuat în condițiile în care, în conformitate cu prevederile OUG nr. 79/2008, remunerația lunară a directorului general stabilită prin contractul de mandat este unica formă de recompensare în bani a activității depuse.
Procedând astfel, nu au fost respectate prevederile: OUG nr. 79/2008 – art. 31 alin. 1 lit. a, alin. 2, art. 32 alin. 1 și 2.
Contestă reclamanta situația de fapt astfel reținută și măsurile dispuse de pârâtă în consecință, arătând, în ce privește situația directorului general Văluță M., pe de o parte că drepturile bănești erau cuvenite pentru anul 2008 fiind achitate în anul 2009, iar pe de altă parte că respectivele drepturile salariale erau prevăzute în contractul de mandat nr. 745/16.04.2008, act încheiat conform prevederilor OUG nr. 79/2001, nefiind prin urmare incidente dispozițiile OUG nr. 79/2008.
Cu privire la primul motiv invocat, perioada pentru care s-ar fi achitat sumele în discuție, se remarcă faptul că reclamanta nu a făcut, într-adevăr, dovada faptului că drepturile bănești erau aferente anului 2008.
În acest sens, reclamanta nu a indicat niciun act din care ar reieși, dincolo de orice dubiu rezonabil, împrejurarea de fapt pretinsă. În ce privește actele anexate la raportul de control, astfel cum se menționează prin răspuns la întâmpinare, respectiv state de plată de la Anexa 55, din care rezultă plata în lunile martie și mai 2009 a sumei totale de 9.000 lei, în dreptul lor specificându-se al 13-lea salariu, acestea nu pot fi reținute întrucât nu constituie documente din care să rezulte că drepturile erau aferente anului 2008. În plus, și dacă s-ar reține ca dovedită situația de fapt invocată de reclamantă, C. are în vedere împrejurarea că directorii generali ai S.C. I. S.A. nu au avut calitatea de salariați, neavând prin urmare dreptul la plata unui al 13-lea salariu sau a unei prime de vacanță, aceștia fiind numiți în baza contractului de mandat.
În ceea ce privește cel de-al doilea aspect învederat, C. reține, așa cum corect observă pârâta, că potrivit art. 9 din OUG nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici:
„Contractele de performanță încheiate în baza dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2001 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 59/2002, cu completările ulterioare, precum și contractele de mandat încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență încetează sau se modifică, după caz”.
În consecință, din momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, 23.06.2008, nu se mai poate invoca și aplica în mod valabil contractul de mandat nr. 745/16.04.2008, decât în măsura în care acesta corespunde prevederilor OUG nr. 79/2008.
Astfel, potrivit disp. art. 31:
„(1) Directorul general/Directorul beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, după cum urmează:
a) la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale și autorităților publice centrale la care statul este acționar unic sau majoritar, precum și filialelor acestora, remunerația nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat;
b) la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor de interes județean aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea unei unități administrativ-teritoriale județene, precum și filialelor acestora, remunerația nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de vicepreședinte al consiliului județean, respectiv viceprimar al municipiului București;
c) la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor de interes local aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea unei unități administrativ-teritoriale de interes local, precum și filialelor acestora, remunerația nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de viceprimar.
(2) Directorul general/directorul beneficiază prin contractul de mandat de concediu de odihnă anual și indemnizația aferentă, diurnă și cheltuieli de delegare în interesul serviciului, concediu medical conform legii și zile libere plătite pentru sărbătorile legale, zile festive specifice, căsătorie, nașterea unui copil sau în caz de deces al unui membru de familie, acordate prin similitudine cu cele din contractul colectiv de muncă aplicabil unității respective”.
De asemenea, potrivit art. 32 din același act normativ:
„(1) Remunerația lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condițiile art. 3^1 alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activității depuse de persoana respectivă.
(2) Directorului general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute la art. 3^1 alin. (2)”.
Prin urmare, în mod corect s-a reținut în decizia contestată acordarea de drepturi de natură salarială numiților Văluță M., I. M., L. A. I., O. A. M. cu nerespectarea dispozițiilor OUG nr. 79/2008.
Același raționament este pe deplin aplicabil și în ceea ce privește suma de 12.212 lei achitată directorului general I. M. la data eliberării din funcție și încetării contractului de mandat întrucât s-a dispus eliberarea din funcție începând cu data de 02.08.2010, fără acordarea preavizului și fără ca acesta să fi efectuat concediul de odihnă la care avea dreptul, drept compensabil în bani.
Deși dreptul în discuție are un izvor contractual, respectiv contractul de mandat nr. 1273/01.07.2009, acesta nu are și un izvor legal, respectiv nu se regăsește în prevederile OUG nr. 79/2008.
Conform acestui act normativ, „remunerația lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condițiile art. 3^1 alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activității depuse de persoana respectivă”, menționata remunerație „nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat” și respectiv „directorului general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute la art. 3^1 alin. (2)”.
Cu privire la dispozițiile art. 4 din OUG nr. 79/2008, C. constată că acestea nu sunt incidente de vreme ce C. de C. a reținut acordarea în mod nelegal a unor sume reprezentând al 13-lea salariu, prime de C., de vacanță, de Paști, de ziua proiectantului, tichete de masă ori sume achitate pentru eliberarea din funcție fără acordarea preavizului și efectuarea concediului legal de odihnă.
C. de C. nu a contestat, așa cum corect susține prin întâmpinare, acordarea de drepturi salariale din îndeplinirea obiectivelor și criteriilor din contractele de mandat, ci a contestat faptul că anumite persoane cât timp au exercitat funcția de director general au beneficiat de drepturi salariale peste nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat.
În ceea ce privește susținerile reclamantei referitor la legislația incidentă, cât și la motivul referitor la necompetența Curții de C. de a verifica și sancționa situația constatată în cadrul societății reclamante, acestea sunt apreciate de Curte ca fiind neîntemeiate întrucât S.C. I. S.A. a fost organizată ca și societate comercială pe acțiuni, ce a funcționat în perioada 2009 – 2011 sub autoritatea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, fiind o societate comercială cu capital majoritar de stat, la data de 31.12.2011 statul român deținând 72,9% din capitalul social.
Reclamanta solicită de asemenea anularea în parte a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza emiterii acesteia în sensul anulării în totalitate și a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație, aspecte ce fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3 din considerentele deciziei și la pct. 2.2 din raportul de control – în ce privește acordarea unor drepturi bănești în perioada ianuarie 2009 – decembrie 2011 în sumă totală de 55.924 lei.
Astfel, prin decizia contestată s-a reținut că S.C. I. S.A. a acordat nelegal membrilor consiliului de administrație, membrilor comisiei de selecție, directorului economic și secretarului tehnic al adunării generale a acționarilor și al consiliului de administrație, drepturi de natură salarială în sumă totală de 78.678 lei reprezentând:
- 55.924 lei – indemnizații (în procent de 20% din venitul brut lunar/remunerația directorului general) acordate în perioada 2009 – 2011 membrilor Consiliului de Administrație peste nivelul indemnizației legale de 1% din remunerația directorului general sau a președintelui consiliului de administrație;
- 16.399 lei – drepturi bănești (în procent de 15% din remunerația directorului general) acordate în perioada ianuarie 2009 – mai 2010 secretarilor tehnici ai Adunării Generale a Acționarilor și ai Consiliului de Administrație (salariați ai S.C. I. S.A.) în baza Hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acționarilor nr. 1/13.03.2009, în condițiile în care, potrivit art. 129 alin. 5 din Legea nr. 31/1991, președintele poate desemna, dintre angajații societății, unul sau mai mulți secretari tehnici, care să ia parte la executarea anumitor operațiuni prevăzute de lege, fără a se prevedea și acordarea unor drepturi salariale suplimentare;
- 6.355 lei – drepturi bănești (în procent de 20% din remunerația directorului general) acordate în luna februarie 2010, membrilor comisiei constituită pentru selecția directorului economic, peste nivelul indemnizației legale de 1% din remunerația directorului general, prevăzută la art. 2 alin. 3 din Legea nr. 203/2009.
Procedând astfel, a reținut pârâta că nu sunt respectate prevederile: HG nr. 1715/2008 – art. 1, art. 2; ale Legii nr. 203/2009 – art. 2 alin. 2 și 3; OUG nr. 3/2011 – art. 2.
În raport de susținerile contradictorii ale părților, C. reține că potrivit art. 1 din HG nr. 1715/2008 privind unele măsuri pentru diminuarea cheltuielilor la entitățile la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială:
„În anul 2009, reprezentanții statului sau ai unităților administrativ-teritoriale, în organele de conducere sau de control ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, beneficiază de o indemnizație de 1% din remunerația directorului/directorului general sau a președintelui consiliului de administrație, respectiv al consiliului de supraveghere”.
Conform art. 2 din același act normativ:
„Contractele de mandat pentru persoanele prevăzute la art. 1 se modifică potrivit dispozițiilor prezentei hotărâri”.
Față de aceste dispoziții legale, este evident neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia în raport de momentul publicării hotărârii de guvern, 31.12.2008, și termenul necesar pentru convocarea Adunării Generale a Acționarilor prin care să se aprobe noul nivel al remunerației reprezentanților statului în organul de conducere al societății (având în vedere că reclamanta este o societate comercială pe acțiuni, cu capital majoritar de stat, care funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990 și a celorlalte legi care reglementează piața de capital, aducerea la îndeplinire a prevederilor HG nr. 1715/2008 nu se poate face decât printr-o hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor), acordarea reprezentanților statului în Consiliul de Administrație a indemnizației lunare de 1% din remunerația Directorului General al societății începând cu luna martie 2009 este legală, suma de 12.710 lei fiind încasată în mod legal de membrii Consiliului de Administrație în lunile ianuarie și februarie 2009, în temeiul hotărârii nr. 3/26.03.2007 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilor societății.
Este responsabilitatea exclusivă a reclamantei în ce privește modalitatea și termenul de aplicare a unor dispoziții legale și deci în concret de respectare a legii, aceasta invocându-și de fapt propria culpă.
Pe de altă parte, de moment ce norma legală este imperativă, ea se impune a fi efectiv aplicată, nefiind condiționată de aprobarea de către Adunarea Generală a Acționarilor, aceasta neputând decide în sens contrar sau diferit normei cuprinsă într-o hotărâre de guvern.
Așa fiind, nu are caracter legal plata remunerației în cuantum de 20% din venitul brut acordat Directorului General al societății prin contractul de mandat încheiat potrivit OUG nr. 79/2008, efectuată în temeiul hotărârii nr. 3/26.03.2007 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilor societății, în condițiile în care la 31.12.2008 a intrat în vigoare HG nr. 1715/2008 în conformitate cu care indemnizația este în cuantum de 1% din remunerația directorului/directorului general sau a președintelui consiliului de administrație, respectiv al consiliului de supraveghere.
Deși Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor se pronunță asupra gestiunii Consiliului de Administrație, conform disp. art. 111 alin. 2 lit. d din Legea nr. 31/1990, aceasta nu poate hotărî altfel decât dispune un act normativ și nici în sensul de a aplica respectivul act începând cu o altă dată decât momentul intrării lui în vigoare.
Neconvocarea adunării nu poate constitui temei pentru acordarea indemnizației în temeiul unui act anterior, contrar noului act normativ, o astfel de interpretare creând pentru societatea interesată posibilitatea de a decide în sensul neaplicării legii, ceea ce evident nu poate fi primit într-un stat de drept.
Cu privire la acordarea sumei de 43.214 lei numitului Gozia D. C., reprezentant al acționarului semnificativ privat, respectiv o indemnizație de 20% din remunerația Directorului General, conform hotărârilor nr. 3/26.03.2007 și nr. 1/13.03.2009, C. reține că acționarul majoritar este Statul Român care deține 72,99% din acțiunile societății, acționarul minoritar fiind privat, cu 17,_% din acțiunile societății.
Cu toate acestea, la data de 13.03.2009 s-a hotărât plata, pentru exact aceleași prerogative, a unei indemnizații de 1% din remunerația directorului general pentru reprezentanții statului în organele de conducere și respectiv de 20% pentru reprezentantul acționarului minoritar privat.
În consecință, nefiind stipulate niciun fel de îndatoriri, de obligații sau răspunderi suplimentare pentru reprezentantul acționarului minoritar privat față de ceilalți membrii C.A., este evident nu au fost respectate prev. art. 1361 din Legea nr. 31/1990 în conformitate cu care „Acționarii trebuie să își exercite drepturile cu bună credință, cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari” și prev. art. 15318 alin. 2 și 4 din același act normativ potrivit cărora: „Remunerația suplimentară a membrilor consiliului de administrație sau ai consiliului de supraveghere însărcinați cu funcții specifice în cadrul organului respectiv, precum și remunerația directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, sunt stabilite de consiliul de administrație, respectiv de consiliul de supraveghere. Actul constitutiv sau adunarea generală a acționarilor fixează limitele generale ale tuturor remunerațiilor acordate în acest fel. (…) Adunarea generală, respectiv consiliul de administrație sau consiliul de supraveghere și, dacă este cazul, comitetul de remunerare se vor asigura, la stabilirea remunerațiilor sau a altor avantaje, că acestea sunt justificate în raport cu îndatoririle specifice ale persoanelor respective și cu situația economică a societății”.
Așadar, se reține inexistența unor motive obiective pentru care s-a instituit distincția dintre cele două remunerații, dar și identitatea de atribuții în ce privește pe reprezentanții acționarului minoritar privat și respectiv reprezentanților statului în organele de conducere.
Totodată, prin deciziile adoptate, reclamanta nu a făcut dovada respectării principiilor economicității, eficacității, eficienței utilizării fondurilor publice și calitatea gestiunii economico-financiară, fiind prin urmare corecte cele reținute de C. de C. în temeiul prevederilor ce reglementează domeniul modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului.
Este de asemenea neîntemeiată contestația formulată împotriva măsurilor privind drepturile de natură salarială acordate membrilor (reprezentanți ai statului) numiți în comisii în sumă totală de 6.355 lei.
În mod corect a reținut pârâta incidența HG nr. 1715/2008 – art. 1 și art. 2 în conformitate cu care:
„În anul 2009, reprezentanții statului sau ai unităților administrativ-teritoriale, în organele de conducere sau de control ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, beneficiază de o indemnizație de 1% din remunerația directorului/directorului general sau a președintelui consiliului de administrație, respectiv al consiliului de supraveghere” și, respectiv,
„Contractele de mandat pentru persoanele prevăzute la art. 1 se modifică potrivit dispozițiilor prezentei hotărâri”.
Reținând aceste prevederi, dar și dispozițiile Legii nr. 203/2009, în sensul fixării limitelor remunerațiilor lunare acordate membrilor consiliului de administrație la nivelul legal de 1% din remunerația directorului general, precum și împrejurarea că 4 dintre membrii comisiei de selecție a directorului economic erau și membrii C.A., reclamanta avea obligația de a acorda membrilor comisiei de selecție a directorului economic o indemnizație la nivelul de 1% din remunerația legală prevăzută pentru funcția de director general.
Cu privire la susținerea că OUG nr. 27/2010 pentru modificarea art. II din Legea nr. 203/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 230/12.04.2010, cu aplicare din 12.04.2010, în timp ce data ședinței comisiei de selecție este 25.02.2010, astfel că în mod eronat se invocă ca fiind încălcat în luna februarie 2010 un text de lege care a intrat în vigoare în luna aprilie 2010, C. apreciază aceste susțineri ca fiind lipsite de relevanță față de prevederile HG nr. 1715/2008 mai sus redate.
În sfârșit, împrejurarea că alte organe cu atribuții de control administrativ nu au constatat faptul că societății i-a fost creat un prejudiciu material nu exclude verificarea de către instituția pârâtă care are obligația, potrivit art. 63 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C., de a examina actele întocmite de către alte organe de control la entitatea supusă verificării.
Reclamanta critică deopotrivă măsurile privind drepturile de natură salarială acordate secretarilor tehnici ai Adunării Generale a Acționarilor și Consiliului de Administrație în sumă totală de 16.399 lei, însă și acest punct al contestației este neîntemeiat pentru următoarele argumente:
În primul rând, apreciază prezenta instanță că nu este eronată, ci corespunde adevărului interpretarea auditorilor publici externi în sensul că dacă legea nu prevede expres acordarea unor drepturi salariale suplimentare salariaților societății care execută și operațiunile prevăzute de lege pentru Adunarea Generală a Acționarilor și pentru Consiliul de Administrație în calitate de secretari tehnici, acordarea acestor drepturi salariale suplimentare este nelegală.
Societății reclamante, dată fiind calitatea acesteia de societate comercială cu capital majoritar de stat, îi sunt aplicabile prevederile OUG nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici precum și prevederile HG nr. 1715/2008 privind unele măsuri pentru diminuarea cheltuielilor la entitățile la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială.
Prin urmare, conducerea societății reclamante nu poate decide în sensul acordării de drepturi suplimentare celor prevăzute de lege ori într-un cuantum superior celui expres reglementat prin lege. Așa fiind, în măsura în care nu se prevede expres prin lege, acordarea de drepturi de natură salarială este nelegală.
Mai mult, în speță sunt incidente dispozițiile art. II alin. 2 și 3 din Legea nr. 203/2009 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici în conformitate cu care:
„Până la data de 31 decembrie 2010 reprezentanții statului sau ai unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere sau de control ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, care se supun prevederilor art. 31, beneficiază de o indemnizație de 1% din remunerația directorului/directorului general sau a președintelui consiliului de administrație, respectiv al consiliului de supraveghere.
În toate cazurile, orice formă de indemnizație suplimentară sau remunerație pentru activitatea depusă de reprezentanții statului sau ai unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere sau de control ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, în cadrul oricăror organe, comitete, comisii sau orice alte asemenea structuri înființate de organele constitutive ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, în temeiul legii sau al actelor constitutive, nu poate depăși indemnizația de 1% prevăzută la alin. (2)”.
Mai arată de asemenea reclamanta că alin. (3) al art. 129 din Legea nr. 31/1990 prevede expres că "Adunarea generală va putea hotărî ca operațiunile prevăzute în alineatul precedent să fie supravegheate sau îndeplinite de un notar public, pe cheltuiala societății".
Așadar, societatea era obligată să efectueze o cheltuială dacă se hotăra ca operațiunile să fie supravegheate sau îndeplinite de un notar public.
Art. 35 din Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii) arată că "Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea. Fac excepție de la aceste prevederi situațiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilități pentru cumulul unor funcții".
Art. 13 alin. (3) din statutul societății și art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevăd că "în afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată: (....)".
Din coroborarea dispozițiilor legale și statutare mai sus arătate rezultă că este legală acordarea unor drepturi suplimentare salariaților societății care, suplimentar atribuțiilor postului ocupat, execută și operațiunile prevăzute de lege pentru Adunarea Generală a Acționarilor și pentru Consiliul de Administrație, în calitate de secretari tehnici, urmare a hotărârilor adoptate de aceste organe de conducere a societății.
Hotărârea nr. 1/13.03.2009 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilor prevede că "secretarul Consiliului de Administrație și al A.G.A. va beneficia, în continuare, de o indemnizație lunară de 15% din remunerația Directorului General al societății".
În acest fel, adaugă reclamanta, se asigură și egalitatea de tratament economic și salarial a personalului în raport cu un terț care ar fi contractat în vederea executării acestor operațiuni.
Nu pot fi primite aceste argumente întrucât reclamanta nu a apelat la serviciile unui notar public, fiind în afara legii îndeplinirea anumitor competențe prevăzute pentru un notar public și plata serviciilor astfel prestate de către o persoană fără calitatea de notar public, în speță fiind numiți secretari tehnici ai Adunării Generale a Acționarilor și ai Consiliului de Administrație, dintre salariații societății.
În plus, indemnizația de 15% depășește cuantumul legal de 1% prevăzut de art. 2 alin. 3 din Legea nr. 203/2009 mai sus menționat.
De asemenea, pentru prestarea respectivelor servicii nu s-au încheiat contracte și nici nu au fost suplimentate atribuțiile din fișa postului, astfel că plata indemnizațiilor nu are niciun temei, nici măcar contractual.
În sfârșit, referitor la recuperarea creanțelor în termenul legal de prescripție, măsura este de asemenea contestată de către reclamanta care, susține că nu se încadrează printre persoanele juridice definite de Legea nr. 500/2002 ca fiind instituții publice, funcționând sub autoritatea MECMA, nefiind finanțată din surse bugetare, în consecință conducerea executivă a societății, având în vedere îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță prevăzute de bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, are libertatea de a face o analiză de oportunitate cu privire la recuperarea unora dintre debitorii restanți.
C. de C., adaugă reclamanta, și-a depășit atribuțiile, aceasta neavând niciun temei legal pentru a face o analiză de oportunitate în afaceri în locul societății reclamante.
Față de împrejurarea că în anii 2009 – 2011 au fost scoase din evidență și înregistrate pe cheltuieli mai multe facturi, fără ca reclamanta să facă dovada unei situații de fapt diferite, s-a reținut încălcarea de către aceasta a dispozițiilor art. 187 și art. 189 din Reglementarea contabilă conformă cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Directiva a VII-a a Comunităților Economice Europene, astfel cum a fost aprobată prin Ordinul nr. 3055/2009 în conformitate cu care:
„La scăderea din evidență a creanțelor și datoriilor ale căror termene de încasare sau de plată sunt prescrise, entitățile trebuie să demonstreze că au fost întreprinse toate demersurile legale, pentru decontarea acestora” și, respectiv,
„(1) Creanțele incerte se înregistrează distinct în contabilitate (contul 4118 "Clienți incerți sau în litigiu" sau în conturi analitice ale conturilor de creanțe, pentru alte creanțe decât clienții).
(2) În scopul prezentării în situațiile financiare anuale, creanțele se evaluează la valoarea probabilă de încasat.
Atunci când se estimează că o creanță nu se va încasa integral, în contabilitate se înregistrează ajustări pentru depreciere, la nivelul sumei care nu se mai poate recupera”.
Față de susținerile reclamantei, C. constată aplicabilitatea pe deplin a acestor prevederi și societăților comerciale de tipul reclamantei (art. 1 alin. 3).
De altfel, așa cum s-a expus deja, reclamanta nu poate pretinde libertate în efectuarea unei analize de oportunitate cu privire la recuperarea unora dintre debitorii restanți ori lipsa de competență a Curții de C. față de prerogativele legale ale acestei din urmă instituții, dar și față de împrejurarea că reclamanta este o societate cu capital majoritar de stat.
În ce privește apărarea în sensul că multe dintre creanțele menționate în raportul de control ca nerecuperate aparțin unor debitori asupra cărora s-a deschis procedura insolvenței iar calitatea societății de creditor chirografar nu a condus la recuperarea acestor creanțe, aceasta este de asemenea neîntemeiată, reclamanta nefăcând dovada întreprinderii de măsuri concrete în vederea recuperării.
În mod corect arată pârâta că în aceste cazuri reclamanta avea obligația să se înscrie la masa credală potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
În ce privește posibilitatea Consiliului de Administrație de a aproba scăderea din evidență a unor creanțe ale societății pentru a căror recuperare cheltuielile ocazionate de demersurile efectuate pot fi mai mari decât însăși creanța care este incertă sub aspectul recuperării, aceasta nu poate fi reținută.
Pe de o parte, C. are în vedere obligația auditorilor publici externi de a constata încălcarea prevederilor legale relativ la modul de formare a recurselor financiare ale statului ca urmare a modului în care Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor s-a pronunțat asupra gestiunii Consiliului de Administrație și deci aprobării situațiilor economico financiare.
Pe de altă parte, nu se poate anticipa în mod absolut cuantumul cheltuielilor de efectuat în vederea recuperării creanțelor.
În sfârșit, cum în speță este vorba de nerespectarea unor prevederi legale, nu se poate invoca valabil dreptul societății reclamante de a renunța la exercițiul unui drept, respectiv de recuperare a unui prejudiciu (cauzat, prin ipoteză, prin fapta nelegală a societății).
Reclamanta arată în continuare și că soluția ce i-a fost impusă, de recuperare a creanțelor în cadrul termenului de prescripție, este netemeinică și nelegală și întrucât în decizie C. de C. a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale de la art. 2517 și 2537 din N.C.civ. privitoare la prescripția extinctivă în materia drepturilor de creanță, în raport de obligația prevăzută de pct. 187 din Ordinul nr. 3055/2009.
Astfel, precizează reclamanta că în ceea ce privește creanțele reflectate în facturile emise începând cu anul 2009 și până la data de 01.10.2011 nu intră sub incidența art. 2517 și 2537 din N.C.civ., ci a legii în vigoare la data nașterii lor.
C., însă, constată că pârâta a efectuat controlul în perioada 05.11.2012 – 20.12.2012, ocazie cu care a constatat situația de fapt din cadrul instituției reclamante, și a întocmit Raportul de control la data de 20.12.2012, ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
Pe de altă parte, C. de C. în mod legal a constatat neluarea măsurilor legale de recuperare în cadrul termenului legal de prescripție a creanțelor în sumă totală de 113.052,96 lei, în mod corect fiind reținut termenul general de 3 ani, același atât în vechiul cât și în Noul Cod Civil.
Împrejurarea că s-a reținut încălcarea prev. art. 2517 și art. 2537 din N.C.civ. și s-a impus conducerii societății reclamante dispunerea de măsuri și urmărirea intrării în legalitate privind recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție în conformitate cu prevederile art. 2517 și art. 2537 din N.C.civ. nu constituie un motiv de nulitate a actelor contestate. Pe de o parte întrucât instituția prescripției extinctive este în esență aceeași în ambele reglementări, iar termenul este același, de 3 ani, dar și întrucât Decizia nr. 3 este emisă de C. de C. la data de 18.01.2013, ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
În consecință, neexistând niciun motiv de nelegalitate a actelor contestate și deci niciun motiv de anulare a acestora fie și în parte, având în vedere și disp. art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, C. va respinge cererea în anularea Încheierii nr. 30/14.03.2013, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ca fiind neîntemeiată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE :
Respinge cererea în anulare formulată de reclamanta S.C. I. S.A. cu sediul în București, .. 19-21, sector 1, în contradictoriu cu pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI cu sediul în București, .. 22-24, sector 1, ca fiind neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Înalta Curte de Casație și Justiție, recursul urmând a fi depus la C. de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.06.2013.
PREȘEDINTE GREFIER
M. M. P. A. M. G.
Red. MMP/Tehnodact. AMG – 2 ex. – 07.08.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 2851/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 461/2013.... → |
|---|
