Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 248/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 248/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2013 în dosarul nr. 42821/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 248
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 21.01.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
JUDECĂTOR: C. M. F.
GREFIER: M. G.
Pe rol se află spre soluționare recursul declarat de recurenta-reclamantă E. L., împotriva sentinței civile nr. 2222/22.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. P. APLICAREA DECRETULUI – LEGE nr. 118/1990 și AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta-reclamantă, prin avocat Burghina D., cu împuternicire avocațială la dosar – fila 14, lipsind intimatele-pârâte.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că la data de 26.09.2012, prin serviciul „registratură”, intimata-pârâtă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București a depus la dosar întâmpinare, după care:
Instanța comunică recurentei-reclamante, prin reprezentant, un exemplar al întâmpinării depuse la dosar de către intimata-pârâtă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București.
Recurenta-reclamantă, prin avocat, arată că nu mai are de formulat alte cereri prealabile judecății cauzei.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul acesteia pe fondul cererii de recurs.
Apărătorul recurentei-reclamante, având cuvântul, solicită, față de motivele dezvoltate pe larg în cererea de recurs, în principal admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, in sensul anulării actului administrativ nr. 1947/22.03.2011, și pe cale de consecință, obligarea intimatelor-pârâte la emiterea unei decizii prin care să-i fie recunoscute recurentei-reclamante drepturile ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. e din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind strămutarea ., respectiv indemnizația cuvenita pentru perioada 16.03._56 începând cu data 01.11.1990 până la data 01.05.2010 indexată. Totodată, solicită obligarea intimatelor-pârâte la achitarea cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul proces, sens în care depune la dosar chitanța reprezentând achitarea onorariului de avocat.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr. 2222/22.05.2012 pronunțată în dosarul nr._ /CA/2011, Tribunalul București Secția a IX a C. Administrativ si Fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta E. L. în contradictoriu cu pârâtele C. P. APLICAREA DECRETULUI – LEGE nr. 118/1990 și AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
În considerentele hotărârii, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._, reclamanta E. (C.) L. în contradictoriu cu pârâtele C. pentru aplicarea Decretului –Lege nr. 118/1990 și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București (fostă Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București) a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: anularea actului administrativ nr. 1947/22.03.2011; obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii prin care să fie recunoscute drepturile reclamantei ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit.e) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind strămutarea într-o altă localitate, respectiv indemnizația cuvenită pentru perioada 16.03._56, începând cu data de 01.11.1990 până la data de 01.05.2010 indexată.
A mai reținut Tribunalul că, în motivarea cererii, reclamanta a arătat că a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06.03.1945 precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri prin Hotărârea nr. 4090/18.10.1991 prin care perioada 20.04._54 a fost considerată vechime neîntreruptă în muncă 1 an 10 luni 25 zile și i s-a acordat suma de 380 lei lunar începând cu 01.11.1990. Prin încheierea nr. 1932/17.12.1993 s-a recunoscut faptul că reclamanta a avut fixat nu numai domiciliu obligatoriu, dar că a fost și strămutată, astfel încât dreptul petentei era fondat în afara de art. 1 alin. 1 lit.d) și pe lit.e) a acestui articol. Mai arată reclamanta că din adresa Ministerului Justiției – Direcția Instanțelor Militare nr._/17.09.1991 perioada dislocării a fost considerată 20.04.1952 când s-a pus în executare decizia nr. 239/1952 și 15.03.1954 când s-au ridicat restricțiile domiciliare prin decizia nr. 5081/1954 a MAI. În aceste condiții, perioada cuprinsă între 15.03.1954 și 09.06.1956 nu a fost luată în considerare la stabilirea justă a despăgubirilor acordate prin Decretul –Lege nr. 118/1990 până la data emiterii deciziei nr. 2181/23.04.2010 privind acordarea drepturilor prevăzute de Decretul –Lege nr. 118/1990. Prin această decizie s-a statuat că: „Petenta dovedește calitatea de persecutat politic conform art. 1 lit.e) din D.L nr. 118/1990. Sunt aplicabile dispozițiile exprese ale Decretului-Lege nr. 118/1990 pentru perioada 16.03._56, dovada fiind făcută prin dosarul CNSAS nr. 1451/55. Din actele depuse la dosar rezultă că petenta a fost persecutată în sensul art. 1 lit.e) din D.L. nr. 118/1990”. Se mai susține de către reclamantă faptul că prin adresa nr. 3088 a Ministerului Apărării Naționale, Direcția Instanțelor Militare, se arată că reclamantei i s-a ridicat restricția domiciliară prin Decizia MAI nr. 6404/1956 care este datată 2010 și dosarul de domiciliu obligatoriu nr. 1451/55 este eliberat de CNSAS la 05.05.2010, astfel încât reclamanta nu a putut solicita anterior emiterii Hotărârii nr. 4090/1991 și încheierii nr. 1932/17.12.1993 stabilirea justă a despăgubirilor acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990. De asemenea, drepturile conferite de actul normativ mai sus menționat pentru perioada 20.04._54 au fost acordate petentei începând cu 01.11.1990, iar pentru perioada 16.03._56 au fost acordate începând cu data de 01.05.2010, astfel încât, prin cererea adresată Agenției pentru Prestații Sociale a Municipiului București, Comisiei pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, petenta a solicitat pentru perioada 01.11._10 recunoașterea drepturilor ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit.e) din Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv vechimea în muncă și indemnizația lunară pentru fiecare an pentru perioada 01.11._10. În mod greșit Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București, C. pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 a considerat faptul că reclamanta a solicitat revocarea unei hotărâri emise în perioada 1990-iulie 1997 de C. constituită la nivelul AFDPR. Chiar dacă reclamanta ar fi solicitat revocarea Hotărârii nr. 4088/18.10.1991 și încheierii nr. 1936/17.12.1993, singura autoritate care ar fi putut să se pronunțate cu privire la acest aspect este instanța judecătorească și nu direcțiile de muncă și protecție socială. A mai arătat reclamanta că Hotărârea nr. 4090/18.10.1991, Încheierea nr. 1932/17.12.1993 și decizia nr. 2181/23.04.2010 sunt acte administrative care au efect declarativ și nu constitutiv de drepturi. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1 alin. 1 lit.e), alin. 3 din Decretul Lege nr. 118/1990, art. 4 alin. 1, art. 10 din Decretul –Lege nr. 118/1990, art. 1 alin. 1, art. 8 din Legea nr. 554/2004 precum și toate dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990.
În apărare, în conformitate cu dispozițiile art. 115 și urm. C.proc.civ., pârâta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București (fostă Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București), legal citată, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nefondată.
Pârâta C. pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, legal citată, nu a depus întâmpinare.
Prin practicaua sentinței pronunțate, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, constatând că actul atacat constituie un răspuns la plângerea prealabilă a reclamantei, astfel încât nu se mai impunea efectuarea unei noi plângeri prealabile atât timp cât autoritatea pârâtă prin actul atacat și-a prezentat punctul de vedere, respingând cererea reclamantei.
Analizând actele și lucrările dosarului, în motivarea soluției pronunțate, Tribunalul a reținut că prin hotărârea nr. 4090/18.10.1991 a Comisiei pentru acordarea drepturilor prev. de Decretul-lege nr.118/1991, s-a dispus încadrarea reclamantei în disp. art.1 lit. d din Decretul-lege nr.118/1991, iar prin Încheierea 1932/17.12.1993 s-a completat hotărârea respectivă în sensul că dreptul petentei este fundamentat și pe disp. art. 1 lit. e din Legea 38/1991, constatându-se că a avut domiciliul obligatoriu în perioada 20.04.1952 – 09.06.1956 și a fost strămutată de la M. la B..
Reclamanta a solicitat să i se acorde drepturile prev. de Decretul-lege nr.118/1990 și pentru calitatea prev. de art.1 lit. d și pentru art.1 lit. e, însă s-a refuzat acordarea a două indemnizații reclamantei având în vedere faptul că Decretul-lege nr.118/1990 nu prevede posibilitatea acordării a două indemnizații, reclamanta beneficiind de încadrarea care îi asigură cea mai mare dintre indemnizațiile prevăzute.
Tribunalul consideră că în mod corect s-a refuzat reclamantei acordarea cumulativă a indemnizațiilor atât pentru calitatea prev. de art.1 lit. d, cât și pentru cea prev. de art.1 lit. e din Decretul-lege nr.118/1990.
Astfel, potrivit art.1 din Decretul-lege nr.118/1991, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate.
Art. 4 alin.1 și 2 din același act normativ prevede că persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate, iar persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.
Din adresa emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare aflată în copie la dosar, rezultă că reclamanta a fost strămutată la data de 20.04.1952 și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în B., fiind ridicate restricțiile domiciliare prin decizia MAI nr.5081/1954.
Însă strămutarea și domiciliul obligatoriu nu sunt două măsuri absolut distincte, care pot coexista în același timp față de aceeași persoană. Ca efect al strămutării din M., județul C., reclamanta a fost obligată să își stabilească domiciliul în B., fiindu-i îngrădită libertatea alegerii domiciliului până la emiterea deciziei de ridicare a restricțiilor domiciliare în anul 1954.
Nu se poate accepta punctul de vedere al reclamantei conform căruia are pentru aceeași perioadă și calitatea de persoană strămutată și pe aceea de persoană căreia i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu. Strămutarea presupune obligativitatea menținerii domiciliului în localitatea unde s-a dispus strămutarea. Dacă s-ar considera că domiciliul obligatoriu nu este impus de strămutare, ar însemna ca după actul efectiv al strămutării prin mutarea dintr-o localitate în alta să înceapă numai măsura domiciliului obligatoriu, pentru care legiuitorul a prevăzut o indemnizație mai mică decât aceea pentru strămutare, ceea ce ar fi în dezavantajul reclamantului.
Din modalitatea de redactare a Decretului-lege nr.118/1990, interpretând sistematic dispozițiile acestuia, rezultă că strămutarea este o măsura ce presupune o durată în timp, iar nu o executare uno ictu, din acest motiv fiind stabilită o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de strămutare. În lipsa unui domiciliu care să fie impus beneficiarului ca efect al strămutării, măsura strămutării este lipsită de conținut și devine inutilă stabilirea unor măsuri reparatorii pentru fiecare an în care s-a suportat impunerea unui domiciliu în altă localitate.
Măsura strămutării reprezintă o atingere mai gravă a libertății de stabilire a domiciliului decât cea a domiciliului obligatoriu, presupunând atât schimbarea domiciliului inițial, cât și imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu până la ridicarea restricțiilor domiciliare.
Prin urmare, cererea de recunoaștere a drepturilor prev. de Decretul-lege nr.118/1990 și pentru calitatea prev. de art.1 lit. d și pentru cea prev. de art.1 lit. e, în mod cumulativ pentru aceeași perioadă, este neîntemeiată, astfel că tribunalul o respinge.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 13.06.2012, a declarat recurs, transmis prin poștă la 29.06.2012 și înregistrat la 03.07.2012, partea reclamantă E. (C.) L., prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, in sensul anulării actului administrativ nr. 1947/22.03.2011, obligarea intimatelor-pârâte la emiterea unei decizii prin care sa îi fie recunoscute drepturile ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. e) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind strămutarea ., respectiv indemnizația cuvenita pentru perioada 16.03._56 începând cu data 01.11.1990 pana la data 01.05.2010 indexată.
Ca motive de recurs, partea recurentă a invocat faptul că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei si nici nu și-a motivat hotărârea, temeiul de drept fiind art. 304 pct. 7 C.pr.civ - Hotărârea pronunțata nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, precum și hotărârea pronunțată a fost data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.).
În motivare, partea recurentă a arătat că a beneficiat de prevederile Decretului-lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri prin Hotărârea nr. 4090/18.10.1991 prin care perioada 20.04._54 i-a fost considerata vechime neîntrerupta in munca, 1 an 10 luni 25 zile, și i-a fost acordată suma de 380 lei lunar începând cu 01.11.1990. In aceste condiții perioada cuprinsa intre 15.03.1954 si 09.06.1956 nu a fost luata in considerare la stabilirea justa a despăgubirilor acordate prin Decretul-lege 118/1990 pana la data emiterii deciziei 2182/23.04.2010 privind acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin aceasta decizie s-a statuat faptul ca: "Petenta dovedește calitatea de persecutat politic conform art. 1 lit e) din D.L. 118/1990. Sunt aplicabile dispozițiile exprese ale Decretului-Lege nr. 118/1990 pentru perioada 16.03.1954-9.06.1956, dovada fiind făcuta prin dosarul CNSAS nr 1451/55. Din actele depuse la dosar rezulta ca petenta a fost persecutata in sensul art 1 lit e din DL. 118/1990."
A menționat recurenta că adresa nr. 3088 a Ministerului Apărării Naționale, Direcția Instanțelor Militare, care arata faptul ca i-a fost ridicata restricția domiciliara prin Decizia MAI 6404/1956 este datata 2010, precum si dosarul de domiciliu obligatoriu nr 1451/55 este eliberat de la CNSAS la 29.03.2010, respectiv 5.05.2010, astfel incat nu a putut sa solicite anterior emiterii Hotărârii nr. 4088/18.10.1991 si încheierii nr 1936/17.12.1993 stabilirea justa a despăgubirilor acordate de Decretul-lege nr. 118/1990, acesta fiind motivul pentru care s-a adresat intimatelor parate cu cerere de acordare retroactiv cu începere de la data 01.11.1990 pana la data 01.05.2010 indemnizația cuvenita pentru perioada 16.03._56.
Cu privire la faptul ca instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenta – reclamantă arată că a solicitat instanței de fond prin cererea de chemare in judecata ca prin hotărârea ce va fi pronunțata să fie anulat actul administrativ nr. 1947/22.03.2011, obligarea paratelor la emiterea unei decizii prin care sa îi fie recunoscute drepturile ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit e) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind strămutarea ., respectiv indemnizația cuvenita pentru perioada 16.03._56 incepand cu data 1.11.1990 pana la data 1.05.2010 indexata.
Necercetarea fondului cauzei rezulta din faptul ca instanța de fond, desi a descris situația de fapt evocata, nu a examinat-o in condițiile in care: nu a indicat si nu a analizat apărările reclamantei; nu a analizat probele administrate in cauza, respectiv înscrisurile atașate constând in doua hotărâri judecătorești, respectiv decizia nr. 3037/15.04.2005 a ICCJ prin care s-a statuat ca "masurile reparatorii instituite de Decretul-Lege nr. 118/1990 au caracter declarativ si nu constitutiv de drepturi" si sentința civila nr. 4194/07.12.2011 pronunțata de Tribunalul București, Secția a IX-a de C. Administrativ si Fiscal prin care s-a admis o acțiune similara, cu toate ca, fata de importanta cauzei trebuia sa le enumere pe fiecare in parte si sa le examineze; nu a indicat corect si nu a analizat solicitările reclamantei, asa cum erau menționate in cererea de chemare in judecata, precum si in concluziile scrise, reținând in mod greșit faptul ca "reclamanta a solicitat sa i se acorde drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 si pentru calitatea prevăzuta de art 1 lit. d si pentru art 1 lit. e".
În esență, deși a prezentat situația de fapt in cererea de chemare in judecata și a solicitat instanței de fond obligarea paratelor la emiterea unei decizii prin care să îi fie recunoscute drepturile ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit e din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind strămutarea ., respectiv indemnizația cuvenita pentru perioada 16.03._56 incepand cu data 1.11.1990 pana la data 1.05.2010 indexata, instanța de fond in mod eronat a considerat ca "reclamanta a solicitat sa i se acorde drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 si pentru calitatea prevăzuta de art 1 lit d si pentru art 1 lit. e, insa s-a refuzat acordarea a doua indemnizații reclamantei având in vedere faptul ca Decretul - Lege nr. 118/1990 nu prevede posibilitatea acordării a doua indemnizații, reclamanta beneficiind de incadrarea care ii asigura cea mai mare dintre indemnizațiile prevăzute." In continuare instanța a arătat faptul ca "strămutarea si domiciliul obligatoriu nu sunt doua masuri absolut distincte, care pot coexista in același timp fata de aceeași persoana", dar a fost in eroare cu privire la solicitarea reclamantei și a persistat in aceasta motivare a erorii, desi s-a indicat inclusiv in concluziile scrise faptul ca solicitarea era doar de obligare a paratelor la emiterea unei decizii prin care sa îi fie recunoscute drepturile ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. e din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind strămutarea ., respectiv indemnizația cuvenita pentru perioada 16.03._56 începând cu data 1.11.1990 pana la data 1.05.2010 indexata, nu recunoașterea drepturilor prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 pentru calitatea prevăzuta de art. 1 lit. d si pentru art. 1 lit. e in mod cumulativ.
Astfel, prima instanță, prin nestudierea dosarului, nu a cercetat fondul acestei cauze, nu a înțeles ce anume se reclama.
F. de aceste aspecte - necercetarea fondului si nemotivarea hotărârii, a apreciat incidente dispozițiile art. 312 C.pr.civ. în sensul casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, respectiv art. 304 pct.9 C.pr.civ., recurenta a susținut că nu a contestat Hotărârea nr. 4090/18.10.1991 emisa de către C. pentru aplicarea Decretului-lege 118/1990 (hotărâre prin care pentru perioada 20.04._54 i-a fost acordata indemnizație lunar începând cu 1.11.1990) in termen de 30 zile de la comunicare, asa cum in mod greșit a susținut parata Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București ca ar fi trebuit sa conteste, având in vedere faptul că la nivelul anului 1991, posibilitățile sale de a ataca această hotărârea și a avea câștig de cauza, demonstrând că perioada supusa măsurii administrative cu caracter politic (strămutarea .) este cea 16.03._56 (nu doar cea parțiala cat a fost reținuta), erau doar teoretice.
Dreptul de contestare, chiar daca prevăzut de lege, nu isi găsea aplicabilitate la situația data la nivelul anului 1991, in condițiile in care nu se putea dovedi perioada reala de strămutare, astfel fiind îngrădit dreptul său de a lua cunoștința de actele existente la dosarul CNSAS. In aceste condiții, însușii Statul R. a fost cel care a lipsit-o de dreptul real de a contesta Hotărârea nr. 4090/18.10.1991, având in vedere faptul ca demersurile multiple efectuate pana in anul 2010 de a lua la cunoștința de dosarul CNSAS au rămas fara rezultat.
În aceste condiții, a pretins că i-a fost încălcat până in anul 2010 accesul liber la justiție care este consacrat ca drept cetățenesc fundamental atât prin art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, cat si prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, precum si prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice. Astfel, i-a fost încălcat accesul liber la justiție nefiindu-i dată posibilitatea efectivă de a ataca Hotărârea nr. 4090/18.10.1991; având in vedere faptul ca accesul la arhivele fostului Minister al Afacerilor Interne i s-a acordat efectiv in anul 2010, excedând noțiunii de termen rezonabil in care putea fi realizat acest acces in condițiile in care Decretul-Lege nr. 118/1990 a intrat in vigoare in anul 1990.
În ce privește Deciziile nr. 55/7.08.2000 si 56/8.08.2000 invocate de către parate in intampinare, acelea se refera la declararea neconstituțională a art. 13 al. 1, 2 din Decretul - Lege 118/1990. Nu se refera la perpetuarea unui situații nelegale, așa cum se observa din cuprinsul Deciziilor nr. 55/7.08.2000 si 56/8.08.2000.
Mai subliniază că nu solicită revocarea Hotărârii nr. 4090/18.10.1991, ci consideră că se impune îndreptarea unei erori de formă in acordarea indemnizației prevăzute de lege, iar singura autoritate care se poate pronunța cu privire la acest aspect este instanța judecătoreasca și nu Direcțiile de muncă si protecție sociala.
În ce privește Hotărârea nr. 4090/18.10.1991, încheierea nr. 1932/17.12.1993, Decizia nr. 2181/23.04.2010, acestea reprezintă acte administrative care au efect declarativ și nu constitutiv de drepturi, astfel încât ele au ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Astfel, doctrina a statuat că actele administrative declarative sau recognitive sunt acele acte care recunosc existența unor drepturi și obligații ce s-au născut în trecut, producând efect retroactiv.
Mai mult, în jurisprudența s-a arătat faptul că "Măsurile reparatorii instituite prin Decretul - Lege nr. 118/1990, potrivit art. 12, au un caracter declarativ și nu constitutiv si, ca atare, indemnizația cuvenita persoanei, persecutată politic, este datorată de la data cererii acesteia, iar nu de la data hotărârii judecătorești de admitere a contestației." - Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3037 din 15 aprilie 2005.
În aceste condiții, actele administrative arătate mai sus prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 au recunoscut numai și au declarat existența unor raporturi juridice anterioare, a unor drepturi care existau deja, respectiv existența unor masuri administrative cu caracter politic existente in perioada regimului comunist inițial pentru perioada 20.04._54, având in vedere actele existente la dosarul cauzei, iar apoi pentru perioada 16.03._56 in virtutea înscrisurilor noi adăugate la dosar.
Cu privire la referirea paratelor ca "stabilirea drepturilor conferite de Decretul - Lege 118/1990 se face cu data de intai a lunii următoare depunerii cererii la C. pentru aplicarea Decretului-lege 118/1990 si nicidecum retroactiv", este necesară repunerea titularului in situația in care s-ar fi putut afla daca ar fi putut contesta hotărârea inițiala din anul 1991. În acest sens, invocă recurenta și adresa emisa de Ministerul Muncii si Protecției Sociale nr. 628/MT/13.10.1998.
În drept, nu au fost invocate expres alte dispoziții legale.
La data de 26.09.2012, intimata – pârâtă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, partea intimat – pârâtă a arătat că nu se poate accepta punctul de vedere al reclamantei conform căruia are pentru aceeași perioada și calitatea de persoana strămutată și pe aceea de persoana căreia i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu. Strămutarea presupune obligativitatea menținerii domiciliului in localitatea unde s-a dispus strămutarea. Daca s-ar considera ca domiciliul obligatoriu nu este impus de strămutare, ar însemna ca după actul efectiv al strămutării prin mutarea dintr-o localitate in alta sa înceapă numai măsura domiciliului obligatoriu, pentru care legiuitorul a prevăzut o indemnizație mai mică decât aceea pentru strămutare.
Strămutarea este o măsura ce presupune o durata in timp, iar nu o executare uno ictu, din acest motiv fiind stabilita o indemnizație lunara de 200 lei pentru fiecare an de strămutare.
In lipsa unui domiciliu care sa fie impus beneficiarului ca efect al strămutării, măsura strămutării este lipsita de conținut si devine inutila stabilirea unor masuri reparatorii pentru fiecare an.
Măsura strămutării reprezintă o atingere mai grava a libertății de stabilire a domiciliului decât cea a domiciliului obligatoriu, presupunând atât schimbarea domiciliului inițial, cât si imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu pana la ridicarea restricțiilor domiciliare.
P. perioada 20.04._54 A.F.D.P.R. a emis Hotărârea nr.4090/18 octombrie 1991 prin care i s-a recunoscut calitatea de persecutata politic, respectiv strămutare pe motive politice, conform D.L.118/1990.
Conform cererii depuse la data de 14.04.2010, reclamanta a solicitat recunoașterea calității sale de persecutat politic - respectiv strămutare pentru perioada 16.03._56, cerere ce s-a soluționat prin emiterea deciziei nr.2181/23.04.2010.
Instanța de fond prin sentința pronunțata a apreciat in mod corect ca Hotărârea emisa de A.F.D.P.R. nu mai poate fi revizuita, iar Decizia nr.2181/23.04.2010 nu a fost contestata, apreciind ca solicitările reclamantei nu sunt justificate.
Totodată Tribunalul a apreciat corect faptul că refuzul recurentei paratei la emiterea unei decizii prin care reclamantei sa i se acorde drepturile prevăzute de art.3 alin.2 raportat la art.1 alin.1 lit.d din D.L.118/1990, pentru perioada descrisa in cerere, cat a avut domiciliu obligatoriu si a fost strămutată, nu este un refuz nejustificat, întrucât recurenta-reclamanta este beneficiara unei indemnizații in considerarea calității de persoana strămutată, iar intenția legiuitorului nu a fost in sensul acordării a doua indemnizații pentru persoanele care s-au aflat in ambele situații art.1 lit.d si litt.e dinD.L.118/1990. Aceasta întrucât măsura strămutării presupune obligativitatea menținerii domiciliului obligatoriu, pentru care a fost prevăzuta o indemnizație in cuantum mai mic decât cea prevăzuta pentru strămutare, ceea ce in mod evident ar fi in dezavantajul recurentei-reclamante.
Consideră intimata – pârâtă că instanța de judecată nu are rolul de a califica infracțiunile ce pot fi incluse in cele de natura politica, ci dimpotrivă instanța are rolul de a constata legalitatea sau nelegalitatea emiterii actului administrativ.
A.P.I.S.M. București prin intermediul Comisiei pentru aplicarea D.L. 118/1990 nu poate acorda mai mult decât prevede legiuitorul, conform principiului acolo unde legea nu distinge nu se poate distinge mai mult, nu este îngăduit a distinge.
În drept, au fost invocate disp. art. 115 C.pr.civ., D.L. nr. 118/1990.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ., reține următoarele:
Recursul este fondat.
În acest sens, Curtea reține că art. 312 alin. 3 prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct., 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”. Totodată, disp. art. 3041 C.pr.civ. prevăd că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.
Mai reține Curtea că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art.261 C.pr.civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în cond. art. 261 pct. 5 C.pr.civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești, față de disp. art. 261 alin. 1 pct. 5 și 6 C.pr.civ.
În cauză, apreciază Curtea că lectura sentinței civile recurate denotă o nerespectare a disp. art. 261 C.pr.civ., rezultată dintr-o percepere eronată de către judecătorul de fond a obiectului și cauzei acțiunii.
În acest sens, se observă că partea reclamantă a solicitat anularea actului administrativ nr. 1947/22.03.2011 și obligarea părților pârâte la emiterea unei decizii prin care să îi fie recunoscute drepturile ce decurg din aplicarea art. 1 alin. 1 lit. e) din Decretul – lege nr. 118/1990 privind strămutarea într-o altă localitate, respectiv indemnizația cuvenită pentru perioada 16.03.1954 – 09.06.1956 începând cu data de 01.11.1990 până la data de 01.05.2010.
Observă Curtea că prin Hotărârea nr. 4090/18.10.1991 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea D.L. 118/1990, în cond. art. 1 lit. (d) perioada 20.04.1952 – 15.03.1954, respectiv 1 an, 10 luni și 25 de zile, a fost recunoscută ca vechime în muncă, acordându-i-se o anumită sumă cu titlu de indemnizație lunară pentru fiecare an, începând cu data de 01.07.1990. Ulterior, prin Încheierea nr. 1932/17.12.1993, C. a procedat la îndreptarea erorii materiale în sensul „în afară de art. 1 lit. d, dreptul petentului E. L. este fundamentat și pe art. 1 lit. e”.
La data de 23.04.2010, C. pentru aplicarea D.L.118/1990 emite decizia nr. 2181 prin care s-a constatat că «Petenta dovedește calitatea de persecutat politic conform art. 1 lit. e) din D.L. 118/1990. Sunt aplicabile dispozițiile exprese ale D.L. 118/1990 pentru perioada 16.03.1954 – 09.06.1956, dovada fiind făcută prin dosarul CNSAS nr. 1451/55. Din actele depuse la dosar rezultă că petenta a fost persecutată în sensul art. 1 alin. 1 din D.l. 118/1990. Se admite cererea formulată de dna. E. L. care se încadrează în prevederile art. 1 lit. e din Decret Lege nr. 118/1990 și se acordă toate drepturile conferite de aceasta. Drepturile se acordă începând cu data de 01.05.2010».
Prin adresa nr. 1947/22.03.2011, C. pentru aplicarea D.l.118/1990 a refuzat soluționarea favorabilă a cererii părții reclamante, care ceruse „emiterea unei decizii prin care să fie recunoscute drepturile ce decurg din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. d și lit. e din D.L. 118/1990 (…) pentru perioada 16.03.1954 – 09.06.1956 începând cu data de 01.11.1990 până la data de 01.05.2010”; în motivare, a invocat C. prevederile Deciziilor C.C. nr. 55 și 56 din 7, respectiv 8 august 2000, susținând că hotărârile emise de către AFDPR nu mai pot fi reanalizate și nici rectificate; a mai arătat că prin Hotărârea nr. 4090/1991 și Încheierea nr. 1932/1993 i-au fost recunoscute aceste drepturi, astfel că nu mai poate fi vorba de emiterea unei noi decizii, iar cererea privind perioada 1954 – 1956 a fost aprobată prin Decizia nr. 2181/23.04.2010; i s-a învederat că poate beneficia de indemnizația în cuantumul cel mai avantajos.
Pe cale de consecință, față de cele arătate mai sus, Curtea observă că pentru perioada 20.04.1952 – 15.03.1954 produce efecte Hotărârea nr. 4090/18.10.1991 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea D.L. 118/1990, îndreptată prin Încheierea nr. 1932/17.12.1993, drepturile fiind acordate în raport de disp. art. 1 lit. d) și lit.e) începând cu data de 01.07.1990.
Totodată, pentru perioada 16.03.1954 – 09.06.1956 a fost pronunțată decizia nr. 2181/23.04.2010, drepturile acordate în raport de disp. art. 1 lit. e) fiind recunoscute începând cu data de 01.05.2010.
Cererea de chemare în judecată vizează obligarea părților pârâte la emiterea unei decizii prin care să fie recunoscute drepturile decurgând din art. 1 lit. e), aferente perioadei 16.03.1954 – 09.06.1956, începând cu un moment anterior, anume 01.11.1990 și până la data de 01.05.2010.
Altfel spus, reclamanta afirmă că are deja recunoscute drepturile decurgând din art. 1 lit. e) a D.L. nr. 118/1990 aferent perioadei 16.03.1954 – 09.06.1956 începând cu intervalul ulterior datei de 01.05.2010, dar contestă refuzul părților pârâte de a emite o astfel de decizie și pentru intervalul anterior, respectiv 01.11.1990 – 01.05.2010.
Analizându-se sentința civilă recurată, se observă că judecătorul de fond a ignorat practic obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, pe care le-a perceput deficitar, considerentele expuse în motivarea soluției pronunțate tratând un alt aspect decât cel litigios. Greșeala săvârșită în judecată este evidentă în raport de partea din considerente în care se încearcă descrierea situației de fapt, căci hotărârea nr. 4090/18.01.1991, astfel cum a fost îndreptată, s-a referit la o altă perioadă - 20.04.1952 – 15.03.1954 – decât cea care făcea obiectul cauzei - 16.03.1954 – 09.06.1956. În plus, reclamanta se plânge de faptul că i-au fost recunoscute drepturile aferente art. 1 lit. e) doar începând cu data de 01.05.2010, contestând refuzul părților pârâte de a i le recunoaște și anterior, începând cu data de 01.11.1990.
În acest context, apare cu evidență faptul că prima instanță s-a pronunțat asupra a altceva decât cererea de chemare în judecată.
Apreciază astfel Curtea că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei în integralitate pentru rejudecare la Tribunal, lipsind practic o soluționare a fondului cauzei. Pe cale de consecință, nu va mai realiza și o analiză a motivului de recurs expus de partea reclamant – recurentă cu raportare la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât acesta este subsecvent, implicând o antamare a fondului cauzei, ceea ce nu poate însă interveni în fața instanței de recurs față de disp. art. 312 alin. 3 C.pr.civ. rap. la art. 312 alin. 5 C.pr.civ., care impun trimiterea cauzei spre rejudecare, atunci când procesul s-a soluționat de prima instanță fără a se intra în cercetarea fondului cauzei.
În consecință, date fiind disp. art. 312 alin. 2, 3 și 5 C.pr.civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința civilă nr. 2222/22.05.2012, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond – Tribunalul București – S9CAF, în fața căreia se va lămuri inclusiv chestiunea eventualei obligații de plată a cheltuielilor de judecată în acord cu disp. art. 274 și urm. C.pr.civ.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă E. L., împotriva sentinței civile nr. 2222/22.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. P. APLICAREA DECRETULUI – LEGE nr. 118/1990 și AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, având ca obiect „anulare act administrativ”.
Casează sentința civilă recurată și trimite cauza la rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.01.2013
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
B. C. V. H. C. M. F.
GREFIER,
M. G.
Red.tehnored.jud.BC/2ex./2013
Jud.fond: S.V., TB-S9CAF
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 2610/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 1942/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
