Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2925/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2925/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-06-2013 în dosarul nr. 11619/2/2010*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.2925

Ședința publică de la 21.06.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - B. C.

JUDECĂTOR - A. Ș.

JUDECĂTOR - C. M. F.

GREFIER - G. P.

Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul - reclamant N. Z. T. C. împotriva Sentinței civile nr. 6691/14.11.2011 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, având ca obiect „obligare emitere act administrativ”.

Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 17.06.2013, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la aceea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 21.06.2013.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Prin sentința civilă nr. 6691/14.11.2011 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul N. Z. T. C. în contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.

În considerentele hotărârii, a reținut prima instanță că, prin cererea înregistrată la data de 29.11.2010 sub nr._ și precizată la data de 19.09.2011, reclamantul N. – Z. T. C. a solicitat, în contradictoriu cu S. R. - prin Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților – Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună în principal: admiterea acțiunii și obligarea în solidar a celor două autorități Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la plata următoarelor sume: 1. dobânda legala in valoare de 993,003,21 ron; 2. diferenta de curs valutar in valoare de 953.675,53 ron; 3. contravaloarea onorariului de succes plătit Societății de Avocatura pentru câștigarea procesului cu ANRP-CCSD in suma de 388.532,00 ron; 4. valoarea dividendelor cuvenite in calitate de acționar la Fondul Proprietatea, aferente anului 2007 in valoare de 25.627,76 ron; 5. daune morale in cuantum de 60.000 EUR, echivalent in ron 255.000; în subsidiar, în baza art. 27 alin. 3 din OUG nr. 81/2007 a solicitat obligarea Statului R. reprezentat prin ANRP si CCSD la emiterea unui Titlu de Despăgubire suplimentar Titlului de Despăgubire nr. 8401/26.08.2010 in valoare cumulata a sumelor din cererea principala (de la pct A.) si anume: 993.003,21 ron (dobânda legala) + 953.675,53 ron (diferența de curs valutar) + 388.532,00 ron (onorariu de succes) + 25.627,76 ron (contravaloare dividend FP) + 255.000,00 ron (daune morale), în total, 2.615.838,50 ron.

A mai arătat prima instanță că, în motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin Decizia Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 8401/26.08.2010 privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, TITLUL DE DESPĂGUBIRE nr. 8401/2010 a acordat reclamantului suma de 3.885.320 lei, cu titlu de despăgubiri pentru imobilul teren, în suprafața de_ mp teren, situat în Orașul Costești, Județul Argeș. La 24.10.2006 și respectiv la 08.11.2006 pârâtele ANRP și CCSD au emis conform legii, Titlurile de Despăgubire nr. 843 si 844 in valoare de 684.706,00 ron, respectiv 72.800,00 ron (valoarea echivalenta in ron a valorii stabilita in EUR prin evaluare de către societatea desemnata de ANRP-CCSD in acest sens pentru imobilul demolat patul de 200 mp si teren de 3894 mp). A susținut reclamantul că, în mod nejustificat și totalmente abuziv, pârâtele ANRP si CCSD au refuzat sa emită Titlul de Despăgubire si pentru cea de-a treia componenta expertizata (în aceleași condiții ca și imobilul demolat patul de 200 mp si teren de 3894 mp) și anume, terenul în suprafață de_ mp evaluat la data de 18 Octombrie 2006, de către societatea PLEY Consulting SRL, desemnata de ANRP si CCSD la 1.103.408.00 EUR, respectiv 3.885.320 ron la data evaluării. S-a mai arătat că Înalta Curte de Casație și de Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal prin decizia nr.4206 din 9 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr._, a admis recursul declarat de N. C. V. împotriva sentinței nr.519 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel București - Secția a Vlll-a C. Administrativ și Fiscal și a modificat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta N. C. V. și a obligat COMISIA CENTRALĂ PENTRU SABILIREA DESPĂGUBIRILOR să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 19.008 mp, ce face obiectul Dispoziției nr.475 din 23 mai 2005, emisă de Primarul orașului Costești, județul Argeș. Cu toate acestea, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Titlul de despăgubire nr. 8401 numai la data de 26.08.2010.

Referitor la pretențiile formulate, reclamantul a susținut următoarele:

În ceea ce privește dobânda legala in valoare de 993.003,21 lei, a arătat că aceasta îi este cuvenita conform legii, si reprezintă: dobânda legala aplicata (aferenta) valorii Titlului de Despăgubire in valoare de 3.885.320 lei ce trebuia emis de ANRP-CCSD inca din 29.12.2006 (30 zile de la momentul cererii nr_/29.11.2006), pentru toata perioada in care ANRP-CCSD a refuzat prin abuzuri repetate sa-l emită (timp de peste 3 ani si jumătate), pana in 26.08.2010. Titlul de Despăgubire a fost . de către ANRP-CCSD doar in urma obligării de către Înalta Curte de Casație si Justiție prin 2 decizii irevocabile si anume: decizia nr. 4206/2009 si încheierea ICCJ din 15.07.2010 (anexate) care au constatat abuzurile repetate ale ANRP-CCSD, refuzând chiar si in fata evidentei sa includă dobânda legala in Titlu, asa cum a solicitat in mod legal înainte de emiterea Titlului prin adresa nr._/RG/24.08.2010 (anexata). Perioada susmenționata se întinde in mod detaliat (asa cum reiese din documentele anexate cererii de chemare in judecata) pe parcursul a 1336 zile curse intre 29.12.2006 (30 zile de la data cererii dreptului prin adresa nr._/29.11.2006, data la care ANRP-CCSD avea obligația legala sa-i răspundă si sa-i emită Titltul de Despăgubire in suma de 3.885.320 lei) si 26.08.2010 (data la care a fost emis efectiv Titlul de Despăgubire prin Decizia nr. 8401/26.08.2010 a ANRP-CCSD in urma obligării prin Deciziile ICCJ susmenționate, dar fara ca acesta sa conțină dobânda legala, desi a cerut in mod expres acest lucru înainte de emiterea Titlului de Despăgubire prin adresa nr._/RG/24.08.2010 sau fara ca aceasta dobânda sa-i fie plătită de către ANRP-CCSD . alta). Dobânda legala se stabilește, in materie civila, conform LEGII nr.356 din 6 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 9/2000. Așadar, valoarea dobânzii legale calculate in baza legii conform celor de mai sus este de 1336 zile x (dobânda legala aferenta perioadei 29.12._10) = 993.003,21 ron.

În ceea ce privește diferenta de curs valutar in valoare de 953.675,53 lei, reclamantul a arătat următoarele:

Diferența de curs valutar solicitata reprezintă diferența de curs valutar aferenta valorii de 1.103.408,00 EUR stabilita de societatea de evaluare desemnata de către ANRP-CCSD, S.C. PLEY Consulting SRL, evaluare depusa la dosarul ANRP-CCSD inca din data de 18 Octombrie 2006 si in baza căreia ANRP-CCSD avea obligația sa emită Titlul de Despăgubire inca din 2006. ANRP-CCSD a refuzat prin abuz sa emită Titlul de Despăgubire timp de peste 3 ani si jumătate pana in 26.08.2010. Valoarea diferenței de curs solicitate este următoarea: suma evaluata de societatea de evaluatori desemnata de către ANRP-CCSD (S.C. PLEY Consulting SRL) de 1.103.408,00 EUR multiplicata cu diferența de curs valutar BNR intre data de 26.08.2010 (data la care a fost emis efectiv Titlul de Despăgubire susmenționat de către ANRP-CCSD) si 29.12.2006 (data la care ANRP-CCSD avea obligația legala sa-mi emită Titlul de Despăgubire așa cum a arătat mai sus, si de la care ANRP-CCSD a fost pusa in întârziere vizavi de emiterea Titlului de Despăgubire prin adresa nr._/29.11.2006) adică: 1.103.408,00 EUR x (4,2460 ron/EUR curs BNR in data 26.08.2010 - 3,3817 ron/EUR curs BNR in data 29.12.2006) = 953.675.53 ron. A precizat reclamantul că, in perioada la care face referire mai sus, de peste 3 ani si jumătate intre 2006 si 2010, ANRP-CCSD a refuzat prin abuzuri repetate sa emită Titlul de Despăgubire, .-l doar in urma obligării de către Înalta Curte de Casație si Justiție prin Deciziile irevocabile nr. 4206/2009 si încheierea din data de 15.07.2010. A susținut totodată că, in cazul in care Titlul de Despăgubire ar fi fost emis in termen legal de către ANRP-CCSD, s-ar fi putut folosi de Titlul de Despăgubire la valoarea de atunci in echivalent EUR deoarece, asa cum se stie, întreaga piața imobiliara este raportata la preturi in EUR/mp si nu in ron/mp, ori aceasta diferența de curs valutar de la 3,3817 ron/EUR la 4,2460 ron pe EUR i-a produs prejudicii din diferența de curs valutar pe care ANRP-CCSD trebuie sa le suporte atâta vreme cat a refuzat in cunoștința de cauza, in mod abuziv, sa emită Titlul de Despăgubire in termenul legal din 2006 si pana in prezent.

In secundar, a solicitat aplicarea indicelui de inflație pentru perioada 29.12._10: 3.885.320 ron x 25.82% = 1.003.189.62 lei.

În ceea ce privește contravaloarea onorariului de succes plătit Societății de Avocatura pentru câștigarea procesului cu ANRP-CCSD in suma de 388.532.00 lei, s-a arătat:

Onorariul de succes solicitat reprezintă onorariul de succes pe care l-a agreat si contractat cu societatea de avocați care l-a reprezentat in procesul prin care ANRP-CCSD au fost . sa-îi emită Titlul de Despăgubire in cauza. Acest onorariu de succes reprezintă o cheltuiala suplimentara pe care nu ar fi fost nevoit sa o efectueze in cazul in care ANRP-CCSD si-ar fi îndeplinit obligația de a emite Titlul de Despăgubire in termen legal in 2006. A mai menționat reclamantul si faptul ca suma nu reprezintă cheltuielile de judecata din cadrul procesului anterior, ci prima de succes suplimentara in cazul câștigării procesului, asa cum se obișnuiește in mod curent in practica juridica. Valoarea ei este stabilita prin Contractul de prestări servicii avocațiale la 10% din valoarea câștigată in proces (adică 10% din Titlul de Despăgubire emis de ANRP-CCSD) si deci reprezintă 388.532,00 ron.

Referitor la valoarea dividendelor cuvenite in calitate de acționar la Fondul Proprietatea, aferente anului 2007 in valoare de 25.627.76 ron , s-a arătat că suma ceruta reprezintă valoarea dividendelor cuvenite in calitate de acționar la Fondul Proprietatea, aferente anului 2007 in valoare de 0._ ron / acțiune x 3.885.320 acțiuni (valoarea Titlului de Despăgubire convertit in acțiuni Fondul Proprietatea la paritatea de l ron/ actiune conform legii) = 25.627,76 ron, dividende pe care ar fi trebuit sa le încaseze in cazul in care ANRP-CCSD ar fi respectat legea și i-ar fi emis Titlul de Despăgubire in termen legal in anul 2006 si nu ar fi refuzat prin abuz timp de 3 ani si jumătate realizarea dreptului său.

Referitor la daunele morale in cuantum de 60.000 EUR (echivalent in ron 255.000) reclamantul a arătat următoarele:

Daunele morale solicitate reprezintă o compensație minimala in opinia sa, pe care ANRP-CCSD este dator sa o plătească pentru prejudiciile morale pe care i le-a creat timp de peste 3 ani si jumătate prin refuzul nejustificat si abuziv de a emite Titlul de Despăgubire in cauza. Apreciază așadar daunele morale in mod rezonabil la doar 6,6% din valoarea Titlului, adică 0.15% pentru fiecare luna de întârziere în mod abuziv de emitere a Titlului de Despăgubire. Mai menționează reclamantul că, pe parcursul acestei perioade, starea sa de sănătate s-a înrăutățit din cauza unei maladii incurabile, iar in cazul in care ANRP-CCSD nu ar fi refuzat prin abuz sa-i realizeze dreptul ar fi putut probabil beneficia de un tratament medical mai competitiv in clinici specializate.

S-a mai argumentat că, în fapt, în data de 03.08.2001 a depus la Primăria Costesti Argeș Notificările nr. 1208 si 1209 prin care a cerut reconstituirea dreptului de proprietate in baza Legii 10/2001 pentru următoarele imobile pe care mama sa, C. V. N., al cărei unic moștenitor este, le-a moștenit de la tatăl si matusa sa. Notificarile au fost soluționate de către Primăria Costesti, entitatea investita de lege in acest sens, dupa cum urmează: 1) Pentru terenul de_ mp s-a emis de către entitatea investita de lege, Primăria Costesti Argeș, Dispoziția nr. 475/2005 prin care s-au acordat masuri reparatorii (despăgubiri) deoarece terenul nu mai putea fi retrocedat in natura, iar dosarul a fost înaintat la ANRP-CCSD in vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor si emiterii Titlului de Despăgubire. 2) Pentru imobilul demolat patul de 200 mp s-a emis de către entitatea investita de lege, Primăria Costesti Argeș, Dispoziția nr. 1430/2006 prin care s-au acordat masuri reparatorii (despăgubiri), deoarece imobilul era demolat, iar dosarul a fost înaintat la ANRP-CCSD in vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor si emiterii Titlului de Despăgubire; 3) Casa părinteasca (conacul) împreuna cu 2998 mp teren ramași liberi din cei 6892 mp solicitați au fost retrocedate in natura conform Legii nr. 10/2001 prin Dispoziția nr. 1717/2006 a Primăriei Costesti Argeș; 4) Pentru restul suprafeței de teren de 3894 mp pana la cei 6892 mp solicitați prin Notificarea 1209/2001 s-a emis de către entitatea investita de lege, Primăria Costesti Argeș, Dispoziția nr. 653/2006 prin care s-au acordat masuri reparatorii (despăgubiri) deoarece terenul nu mai putea fi retrocedat in natura fiind ocupat de clădirile noi ale Liceului Teoretic Costesti, iar dosarul a fost înaintat la ANRP-CCSD in vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor si emiterii Titlului de Despăgubire.

ANRP-CCSD le-a analizat conform legii si a desemnat in baza art. 16 din Titlul VII din Legea 247/2005 societatea PLEY CONSULTING SRL in vederea evaluării acestora. Societatea PLEY Consulting SRL a efectuat evaluarea tuturor celor 3 imobile si a depus raportul de evaluare complet pentru toate cele 3 imobile la ANRP-CCSD in data de 18 Octombrie 2006. Pe cale de consecința, in datele de 24.10.2006 si 08.11.2006, ANRP-CCSD a emis conform legii, Titlurile de Despăgubire nr. 843 si 844 in valoare de 684.706,00 ron, respectiv 72.800,00 ron (valoarea echivalenta in ron a valorii stabilita in EUR prin evaluare de către societatea desemnata de ANRP-CCSD in acest sens pentru imobilul demolat patul de 200 mp si teren de 3894 mp). ANRP-CCSD a refuzat insa sa emită Titlul de Despăgubire si pentru cea de-a treia componenta expertizata si anume terenul de_ mp, evaluat de către societatea desemnata de ANRP-CCSD la 1.103.408,00 EUR (3.885.320 ron la data evaluării). Mai susține reclamantul că, deși s-a adresat cu numeroase memorii, în mod intempestiv, abuziv si in total dezacord cu prevederile legale si cu atribuțiile pe care ANRP-CCSD le are conform legii, in ședința din 29.05.2007 ANRP-CCSD a decis returnarea dosarului in cauza la Primăria Costesti cu motivarea: "se va transmite dosarul retur cu propunerea de respingere a notificării pentru lipsa dovezii proprietății in perioada de referința a legii pentru lipsa preluării abuzive". Ca răspuns la cererea abuziva a ANRP-CCSD, Primăria Costesti a retrimis ANRP-CCSD dosarul menținând, in calitate de singura entitate investita de lege cu soluționarea notificării, in baza Legii nr. 10/2001, prin adresa si Referatul nr. 5685 din data 16.04.2008 soluția inițiala si anume recunoașterea dreptului la despăgubiri. Pe cale de consecință, a depus o noua . memorii adresate ANRP-CCSD, prin care a solicitat in repetate rânduri emiterea Titlului de Despăgubire, dupa cum urmează: Memoriu nr_/25.04.2008; Memoriu nr._/02.06.2008; Memoriu nr._/23.07.2008. Pentru a doua oara, in mod absolut abuziv, depășindu-si atribuțiile legale si folosind exces de putere in cunoștința de cauza, asa cum avea sa constate ulterior ICCJ prin Decizia irevocabila 4206/2009, in data de 08.07.2008, ANRP-CCSD a decis trimiterea pentru a doua oara a dosarului la Primăria Costesti in vederea anularii Dispoziției 475/2005 in loc sa-i emită Titlul de Despăgubire.

A acționat in judecata ANRP-CCSD, iar Înalta Curte de Casație si Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 4206/2009 si a obligat ANRP-CCSD sa emită Titlul de Despăgubire aferent Dispoziției 475/2005 a Primăriei Costesti. La primirea Deciziei ICCJ, începând din ianuarie 2010, a început demersurile către ANRP-CCSD in vederea emiterii Titlului de Despăgubire in baza hotărârii judecătorești irevocabile a ICCJ prin depunerea mai multor memorii. In loc sa aplice Hotărârea ICCJ si sa emită Titlul de Despăgubire, ANRP-CCSD a decis in mod abuziv si nelegal in ședința din data 24.03.2010 sa se dispună o noua evaluare a terenului (in totalul dispreț al legii si prevederilor Deciziei ICCJ care exprimau fara echivoc ca Titlul de Despăgubire trebuie emis in baza evaluării comandate, plătite, acceptate si necontestate niciodată de către ANRP-CCSD, efectuata si depusa in termen legal de către societatea de evaluare desemnata de către ANRP-CCSD si anume S.C PLEY CONSULTING SRL înca din data de 18 Octombrie 2006). Terenul a fost pe cale de consecința reevaluat (in fapt subevaluat) la decizia abuziva si nelegala a ANRP-CCSD de către expert N. S. care, in data de 20.04.2010, a depus la ANRP-CCSD o evaluare in care menționează in mod expres la pag. 2 rândurile 15-17 ca terenul este subevaluat. Ulterior, ANRP-CCSD, constatând probabil ca a mers mult prea departe cu abuzurile, a încercat o alta metoda de tergiversare a emiterii Titlului de Despăgubire si anume a solicitat ICCJ precizarea dispozitivului Deciziei 4206/2009 in sensul ca ANRP-CCSD a susținut ca nu înțelege daca sa emită Titlul de Despăgubire in baza evaluării din 2006 sau ar trebui sa faca o noua evaluare a terenului. ICCJ a respins prin încheierea irevocabila din 15.07.2010 cererea ANRP-CCSD, precizând in același timp ca este evident ca Titlul de Despăgubire trebuie emis in baza evaluării inițiale din 2006, care a fost comandata, primita in termen, acceptata, plătită si necontestata niciodată de către ANRP-CCSD.

Pe cale de consecința, reclamantul a solicitat ANRP-CCSD prin adresa nr._/RG/24.08.2010 emiterea Titlului de Despăgubire, împreuna cu sumele pentru care ANRP-CCSD a fost pusa in întârziere începând cu data de 29.12.2006 si anume: valoarea terenului in suma de 1.103.408 EUR - la curs BNR - stabilita prin evaluarea din 2006 de către S.C. PLEY CONSULTING SRL; dobânda legală; valoarea onorariului de succes; valoarea dividendelor acordate de Fondul Proprietatea; daune morale. Sumele si forma exacta a cererii sale se regăsesc in cuprinsul adresei depuse la ANRP-CCSD sub nr._/24.08.2010. Ignorând cererea legala a mamei sale, susține reclamantul, ANRP-CCSD a emis in mod abuziv si nejustificat in data de 26.08.2010 Titlul de Despăgubire nr. 8401/26.08.2010 (comunicat in data de 13 septembrie 2010) doar pentru valoarea de 3.885.320 ron, titlu de despăgubire pe care a înțeles să-l atace prin prezenta acțiune de chemare in judecata sub aspectele susmenționate din cerere de chemare in judecata.

În secundar, în baza art. 27 alin. 3 din OUG nr. 81/2007, a solicitat reclamantul obligarea Statului R. reprezentat prin ANRP si CCSD la emiterea unui Titlu de Despăgubire suplimentar Titlului de Despăgubire nr. 8401/26.08.2010, in valoare cumulata a sumelor din cererea principala si anume: 993.003,21 ron (dobânda legala) + 953.675,53 ron (diferența de curs valutar) + 388.532,00 ron (onorariu de succes) + 25.627,76 ron (contravaloare dividend FP) + 255.000,00 ron (daune morale), în total 2.615.838.50 ron.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederilor art. 1, 7, 8, 11 și următoarele din Legea nr.554/2004, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, OUG nr. 81/2007 și Legea nr. 356/2002, toate cu modificările și completările ulterioare, art. 112 și următoarele din Codul de procedură civilă.

A mai arătat prima instanță că autoritățile publice pârâte au depus întâmpinări prin care, au solicitat, în esență, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Curtea de Apel București a reținut că, în realitate, prin acțiunea precizată, reclamantul a menținut în totalitate capetele de cerere din acțiunea inițială, sintetizând doar argumentația din cererea inițială, fără să facă o precizare a acesteia.

În cauză este necontestat că Decizia nr. 8401/26.08.2010 a fost emisă ca urmare a pronunțării deciziei civile nr. 4206/09.10.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal, în baza Raportului de evaluare nr._/CC întocmit de ..

Prin această Decizie a fost emis Titlul de despăgubire în sumă de 3.885.320 lei, avându-se în vedere Dispoziția nr. 475/23.02.2005 emisă de Primarul Comunei Costești, județul Argeș.

De asemenea, este necontestat că, în urma opțiunii nr.19.894/13.09.2010, a fost emis Titlul de Conversie/Decizia nr. 1557/16.09.2010 pentru suma de 3.885.320 lei, respectiv, 3.885.320 acțiuni cu o valoare nominală de 1 leu/acțiune, în favoarea autoarei reclamantului, la Fondul Proprietatea.

Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată anterior, prin acțiunea formulată/precizată de reclamant s-a cerut dobânda legală în valoare de 993.003,21 lei și respectiv diferența de curs valutar de 953.675,53 lei aferente sumei de 3.885.320 lei, pretenții care sunt lipsite de temei legal.

Astfel, în conținutul Legii nr. 247/2005 Titlul VII, aprobate prin HG nr.1095/2005, nu există reglementări care să constituie temei pentru acordarea unor dobânzi sau diferențe de curs valutar, așa încât, aceste capete de cerere vor fi respinse, ca atare.

Printr-un al treilea capăt al acțiunii, reclamantul a solicitat obligarea autorităților publice la plata sumei de 388.532 lei, reprezentând onorariul de succes de 10%, pe care acesta l-a plătit societății de avocatură în urma câștigării litigiului finalizat prin Decizia nr. 4206/09.10.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal și emiterea Deciziei/Titlul de despăgubire nr.8401/26.08.2010 în valoare de 3.885.320 lei.

Așa cum însuși reclamantul a susținut și argumentat, onorariul de succes l-a achitat în baza contractului de asistență juridică pe care l-a încheiat cu această societate de avocatură, raporturi juridice ce nu pot fi opuse autorităților publice, care nu au fost parte în contractul respectiv.

Printr-un al patrulea capăt al acțiunii, reclamantul a solicitat plata sumei de 25.627,76 lei reprezentând valoarea dividendelor în calitate de acționar la Fondul Proprietatea, pentru anul 2007, cerere lipsită de temei, din moment ce Titlul de conversie pentru cele 3.885.2010 acțiuni a fost emis abia în data de 16.09.2010 la Fondul Proprietatea, în favoarea autoarei reclamantului, și abia de atunci aceasta a devenit acționar, cu drepturi de a participa la beneficiile Fondului Proprietatea.

Printr-un ultim capăt al acțiunii, reclamantul a solicitat obligarea autorităților la plata a 60.000 euro, respectiv 255.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciile morale produse de autorități ”prin refuzul nejustificat și abuziv de a emite titlul de despăgubire, în cauză”.

Prima instanța constată că acest petit este străin de obiectul cauzei, care nu privește refuzul nejustificat de emitere a titlului de despăgubire, refuz care a fost sancționat prin Decizia nr. 4206/09.10.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal, unde, autoarea reclamantului nu a solicitat asemenea daune morale.

Oricum, în cauza de față, reclamantul nu a probat existența pretinselor suferințe morale, care nu pot fi deduse de instanță și nici asimilate cu disconfortul pe care orice litigiu judiciar îl provoacă oricărei persoane.

Pe de altă parte, Curtea observă că, deși acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 1, 7, 8 și 11 din Legea nr.554/2004, cu ocazia concluziilor pe fond, apărătorul reclamantului a arătat că, în ceea ce privește capătul principal al acțiunii, acesta este întemeiat pe disp. art. 24 din această lege, dispoziții care însă nu sunt incidente în cauză, în raport de pretențiile formulate și conținutul acestor prevederi, care se referă la refuzul autorității de a executa o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, pronunțată în această materie.

În consecință, având în vedere considerentele pentru care cererea de obligare la plata sumelor arătate mai sus este lipsită de temei legal, instanța constată că este lipsită de temei legal și cererea formulată în secundar, prin care s-a cerut ca autoritățile să fie obligate să emită un Titlu de despăgubire pentru sumele respective, suplimentar Titlului de despăgubire nr. 8401/2010, adică un titlu de despăgubire în valoare total de 2.615.838,50 lei.

Într-adevăr, CCSD poate fi obligată la emiterea unui titlu de despăgubire, însă numai în condițiile prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost emis Titlul nr. 8401/2010, iar nu pentru daune morale, onorariul de succes, etc.

Astfel fiind, pentru considerentele mai sus expuse, prima instanță respinge ca atare acțiunea formulată.

II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 15.02.2012, a declarat recurs partea reclamantă N. – Z. T. C., înregistrat la data de 20.02.2012, solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii; cu cheltuieli de judecată în ambele faze procesuale.

În motivare, după reluarea situației de fapt prezentate și în cererea de chemare în judecată, a arătat partea recurentă – reclamantă că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu denegare de dreptate, fără arătarea motivelor pe care se sprijină și cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

În ce privește denegarea de dreptate, recurentul arată că prima instanță respinge pretențiile sale privind dobânda legală și diferența de curs valutar, cu motivarea că Legea nr. 247/2005 nu conține reglementări în baza cărora să se poată acorda asemenea sume. Acesta este singurul motiv pentru care prima instanță a respins cele două capete de cerere. De asemenea, același motiv este reluat pentru motivarea respingerii capătului subsidiar de cerere.

Or, respingerea unei acțiuni cu singura motivare că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare constituie denegare de dreptate. Instanța avea obligația, în virtutea rolului activ și conform dispozițiilor legale, să soluționeze acțiunea pe fondul acesteia, prin raportare la prevederile legale invocate și/sau să recalifice acțiunea.

În acest context, obiectul cererii de chemare în judecată este foarte clar definit, fiind vorba despre angajarea răspunderii pârâților, în sensul obligării acestora să îi repare prejudiciul cauzat prin fapta acestora de a nu fi emis decizia reprezentând titlul de despăgubire în termenul legal, respectiv la data de 29.12.2006, ci cu o întârziere de 1.336 de zile.

Totodată, temeiul de drept invocat inițial și reluat în precizarea formulată este foarte larg definit - Codul civil, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, prima instanță avea posibilitatea și obligația să soluționeze cauza pe fondul acesteia și să admită sau să respingă motivat acțiunea.

Procedând la respingerea acțiunii pe motiv că legea nu prevede sau este incompletă, prima instanță a încălcat art. 4 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind Statului judecătorilor și procurorilor.

În al doilea rând, a susținut recurentul că întreaga motivare, care cuprinde argumentele pentru care prima instanță a respins acțiunea, se regăsește în paginile 14 și 15 ale hotărârii recurate. Pentru fiecare capăt de cerere, prima instanță reia conținutul petitului acestuia și argumentează într-o singură frază respingerea acestuia.

Pentru capetele având ca obiect dobânda legală și diferența de curs valutar, prima instanță reține exclusiv argumentul că "legea nu prevede". De asemenea, prima instanță reia același argument pentru capătul subsidiar de cerere.

Dincolo de faptul că acest lucru reprezintă denegare de dreptate în definiția sa clasică, prima instanță nu arată care sunt motivele pentru care a respins argumentele reclamantului privind aplicarea Legii nr. 554/2004.

Art. 8 din lege prevede explicit că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru a solicita repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

Art. 24 din lege prevede explicit că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere dacă autoritatea publică nu emite actul administrativ în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care autoritatea este obligată să emită actul administrativ.

Prima instanță afirmă într-o singură frază că art. 24 din lege nu ar fi aplicabil, deoarece se referă la refuzul executării unei hotărâri judecătorești, ceea ce în principiu este corect. Prima instanță nu arată însă de ce Decizia civilă nr. 4206/09.10.2009, pronunțată de ICCJ în dosarul nr._, prin care CCSD a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru terenul ce face obiectul dispoziției nr.475/23.05.2005 nu ar fi relevantă în cauză.

Pentru capătul având ca obiect pierderea efectivă, constând în onorariul de succes, prima instanță reține doar că aceasta rezultă dintr-un raport juridic născut între alte persoane decât pârâții. Această afirmație nu reprezintă însă motivare în sensul art. 261 pct. 5 C.pr.civ., de vreme ce nu arată care este relevanța sa.

Prima instanță nu arată care este motivul pentru care, chiar dacă ar deriva dintr-un contract încheiat cu altă parte, prejudiciul nu ar fi reparabil de autorul acestuia, având în vedere că acest prejudiciu este generat direct de necesitatea formulării acțiunii împotriva CCSD având ca obiect obligarea acesteia la emiterea titlului de despăgubire.

Pentru respingerea capătului privind prejudiciul moral, prima instanță arată că ar fi "străin de obiectul cauzei", lucru evident absurd, deoarece obligarea pârâților la repararea prejudiciului moral este însuși unul dintre obiectele cauzei. De asemenea, prima instanță reține cu titlu de concluzie că obiectul cauzei nu ar privi refuzul nejustificat de emitere a titlului de despăgubire, fără să arate care sunt aspectele care au condus la această concluzie.

Problema este extrem de relevantă, deoarece obiectul cauzei este tocmai repararea prejudiciului cauzat de refuzul nejustificat de emitere a titlului de despăgubire, respectiv întârzierea emiterii acestuia cu 1.336 de zile. Instanța reține și faptul că în dosarul soluționat prin decizia civilă nr. 4206/2009 nu s-a solicitat repararea prejudiciului moral, fără să arate din nou relevanța acestui aspect, de vreme ce niciunde în Legea nr. 554/2004 nu este prevăzută imposibilitatea solicitării reparării prejudiciului ulterior pe cale separată, de la data la care reclamantul a cunoscut întinderea pagubei.

Pentru toate aceste motive, având în vedere că hotărârea recurată este rezultatul unei denegări de dreptate și că oricum nu cuprinde motivele pe care se sprijină, față de imposibilitatea cenzurării acesteia, a solicitat recurentul, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În al treilea rând, a afirmat recurentul nelegalitatea hotărârii, în sensul că hotărârea recurată este dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, în special cele ale art. 8 și 24 din Legea nr. 554/2004 și art. 27 alin. 3 din OUG nr. 81/2007.

Rezultă evident, aspecte necontestat de prima instanță, faptul că: la data de 29.11.2006 reclamantul a solicitat emiterea titlului de despăgubire, fiind îndeplinite toate condițiile legale pentru aceasta; la data de 29.12.2006 a expirat termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004; prin Decizia civilă nr. 4206/09.10.2009, pronunțată de ICCJ în dosarul nr._, CCSD a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri; la data de 09.11.2009 a expirat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru executarea hotărârii irevocabile și emiterea titlului de despăgubire; la data de 26.08.2010 a fost emis titlul de despăgubire, cu o întârziere de 1.336 de zile; reclamantul a solicitat obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat de întârzierea emiterii titlului de despăgubire.

Referitor la cererea principală, față de situația faptică arătată, sunt evident îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii pârâților, respectiv: existența unei fapte ilicite, existența vinovăției, existența unui prejudiciu și existența legăturii de cauzalitate.

Fapta ilicită constă în faptul că CCSD a încălcat dispozițiile Legii nr. 247/2005, acționând cu exces de putere, aspect stabilit irevocabil cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 4206/09.10.2009, pronunțată de ICCJ în dosarul nr._ .

Înalta Curte a reținut faptul că "aspectele de fapt și de drept puse în discuție prin (...) recurs converg categoric către concluzia că intimata a acționat cu exces de putere în sensul pe care art. 2 alin. 1 lit. n) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme. (...) Din simplul fapt al prezentării cronologiei măsurilor dispuse de intimată, în total dezacord cu procedura legală administrativă, rezultă că susținerea recurentei (...), vizând caracterul pur formal al contestații dreptului său la emiterea titlului de despăgubire, este deplin justificată".

Prin urmare, faptul că titlul de despăgubire nu s-a emis la data de 29.12.2006, ci abia la data de 26.08.2010 este rezultatul evident al săvârșirii unei fapte ilicite, respectiv al exercitării dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, aspect reținut irevocabil de Înalta Curte.

Vinovăția rezultă de asemenea din considerentele Deciziei civile nr. 4206/09.10.2009, pronunțată de ICCJ în dosarul nr._, de vreme ce Înalta Curte folosește explicit noțiunea de exces de putere, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, care presupune încălcarea legii sau încălcarea drepturilor subsemnatului, fiind evident că pârâții nu ar putea invoca vreo faptă exoneratoare, precum necunoașterea legii, pentru înlăturarea vinovăției acestora.

Prejudiciul decurge, conform art. 8 și art. 24 din Legea nr. 554/2004, din nesoluționarea cererii de emitere a titlului de despăgubire în termenul legal și respectiv neexecutarea hotărârii irevocabile în termenul legal. Deși sunt aplicabile două temeiuri de drept diferite, respectiv de la data de 29.12.2006 până la expirarea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și ulterior acestei date până la data de 26.08.2010, prejudiciul suferit este același și constă în întârzierea reclamantului în posibilitatea exercitării dreptului de proprietate asupra despăgubirilor cuvenite.

În acest context, art. 1 din PI CEDO este aplicabil, de vreme ce Curtea Europeană a arătat expres că o decizie administrativă a autorității locale competente prin care se recunoaște un drept de reparație este suficientă pentru a crea un interes.

Totodată, față de faptul că pentru emiterea titlului de despăgubire a fost necesară chemarea în judecată a CCSD, aspect necontestat de prima instanță, care reține explicit că "este necontestat că Decizia nr. 8401/26.08.2010 a fost emisă ca urmare a pronunțării deciziei civile nr. 4206/09.10.2006", rezultă evident că onorariul de avocat plătit a reprezentat un prejudiciu efectiv suportat de reclamant.

Argumentul primei instanțe în sensul că raporturile din contractul de asistență juridică "nu pot fi opuse autorităților publice care nu au fost parte în contractul respectiv" este nelegal, de vreme ce CCSD a fost parte în litigiul care a determinat încheierea contractului și plata onorariului, având ceea ce se numește "culpă procesuală". Totodată, cu titlu general, un prejudiciu cauzat de o faptă ilicită poate rezulta, fără excepții, din raporturi juridice contractuale încheiate de victimă cu terțe persoane (spre exemplu, cheltuielile de spitalizare).

De asemenea, faptul că titlul de despăgubire s-a emis cu o întârziere de 1.336 de zile a cauzat imposibilitatea emiterii titlului de conversie și întârzierea reclamantului în dobândirea calității de acționar la Fondul Proprietatea. În acest context, argumentul instanței că abia la data de 16.09.2010 a devenit acționar este real, dar absurd, neputându-se invoca rezultatul negativ al faptei ilicite tocmai pentru înlăturarea obligației autorului acesteia de reparare a prejudiciului cauzat.

Or, faptul că abia la data de 16.09.2010 reclamantul a devenit acționar este efectul direct al faptului că titlul de despăgubire nu s-a emis la data de 29.12.2006, ceea ce a condus automat la lipsirea sa de dreptul de a încasa dividendele aferente anului 2007, acesta fiind ceea ce se numește un "beneficiu nerealizat", reparabil cu titlu de prejudiciu.

În sfârșit, faptul că titlul de despăgubire s-a emis cu o întârziere de 1.336 de zile a cauzat reclamantului sentimente evidente de neputință și de frustrare față de abuzurile săvârșite de autoritățile competente. Aceste sentimente au fost acutizate de faptul că mama reclamantului - titulara inițială a dreptului de creanță, a încetat din viață fără să aibă posibilitatea să se bucure de folosința sumei de bani.

Pentru dovedirea acestui prejudiciu, instanța trebuia să procedeze la aplicarea prezumțiilor, fiind evident că orice persoană în situația reclamantului ar fi suferit sentimente negative, care ar fi afectat viața privată și ar fi creat prejudicii morale.

Legătura de cauzalitate există și rezultă din însăși situația faptică expusă, de vreme ce, în ipoteza în care titlul de despăgubire ar fi fost emis la data de 29.12.2006, reclamantul – recurent nu ar fi fost lipsit de suma de 3.885.320 lei, nu ar fi suportat riscul valutar, ar fi încasat dividendele aferente anului 2007, nu ar fi fost nevoit să plătească onorariul avocaților și nu ar fi suferit niciun prejudiciul moral.

Față de toate aceste argumente, rezultă evident că pârâții trebuie obligați să repare prejudiciul cauzat, prin plata sumei totale de 2.615.838,50 lei, defalcată pe tipuri de prejudicii, conform celor arătate în cererea introductivă.

Referitor la cererea subsidiară, reclamantul – recurent arată că a solicitat obligarea pârâtului S. R. prin ANRP-CCSD la emiterea unui titlu de despăgubire suplimentar titlului de despăgubire nr. 8401/26.08.2010, conform art. 27 alin. 3 din OUG nr. 81/2007, în valoare totală de 2.615.838,50 lei, reprezentând valoarea cumulată a tuturor prejudiciilor invocate în susținerea capătului principal.

Textului invocat, care modifică art. 19 din Legea nr. 247/2005, vorbește despre "titlu de despăgubire emis în completare", "aferent diferenței cuvenite", reprezentând "o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire inițial emis".

Or, conform acțiunii introductive, reclamantul nu a invocat nelegalitatea intrinsecă a Deciziei nr. 8401/26.08.2010 reprezentând titlul de despăgubire, ci faptul că acesta s-a emis cu o întârziere de 1.336 de zile, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu.

Pentru aceste motive, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la emiterea unui titlu de despăgubire în completare, pentru suma solicitată cu titlu de prejudiciu.

Motivarea primei instanțe, dincolo de faptul că este rezultatul unei denegări de dreptate și unei lipse de argumentare, constă exclusiv în aceea că Legea nr. 247/2005 nu prevede posibilitatea emiterii unui titlu de despăgubire "pentru daune morale, onorariul de succes, etc". Or, reclamantul nu a solicitat obligarea pârâților la emiterea unui titlu de despăgubire pentru repararea fiecărui prejudiciu cu titlul arătat în cererea principală, ci în valoarea cumulată a sumelor solicitate în cererea principală, ceea ce nu înseamnă decât că s-a solicitat repararea integrală a prejudiciului suferit.

Pentru toate aceste motive, având în vedere că hotărârea recurată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor legale, a solicitat recurentul în subsidiar admiterea recursului și modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată în ambele faze procesuale.

A mai arătat că prezenta acțiune constituie exercitarea dreptului la o cale efectivă de atac, garantat de art. 13 CEDO, și urmărește epuizarea căilor interne de atac, înainte de sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru apărarea dreptului de proprietate, consacrat și garantat de art. 1 PI CEDO.

În drept, a invocat art. 305 C.pr.civ.

În dovedire, a administrat proba cu înscrisuri.

Dosarul privind recursul exercitat s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr._ .

Intimata – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar întâmpinare la data de 22.03.2012, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare a arătat în esență următoarele:

Cu privire la solicitarea sumei de 993.003,21 lei, reprezentând dobânda legală calculată de reclamantă, solicitarea este neîntemeiată.

Astfel, dosarul de despăgubire al autoarei reclamantului, d-na N. V. C., a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale incomplet, motiv pentru care nu poate fi reținută culpa Comisiei Centrale.

Pe de altă parte, solicitarea dobânzii legale este neîntemeiată având în vedere că decizia ce a fost emisă de către Comisia Centrală cuprinde valoarea imobilului solicitat la momentul anului 2006 în plină expansiune a imobiliare românești. Începând cu anul 2009 piața imobiliară a cunoscut un trend descendent fapt ce a dus la stabilirea unor valori mai mici a imobilelor solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, se poate compara în concret valoarea imobilului solicitat de către reclamantă din raportul de evaluare efectuat în cursul 2006 și în baza căruia Comisia Centrală a emis Decizia nr. 8401/26.08.2010, și valoarea stabilită în raportul de evaluare efectuat în cursul anului 2010.

Nu în ultimul rând, autoarea reclamantului, d-na N. C. V., a optat pentru valorificarea titlurilor de despăgubire în titluri de conversie, respectiv acțiuni la Fondul Proprietatea, fond a cărui funcționare deja există la acest moment. Astfel, este nejustificată solicitarea reclamantului de plată a dobânzii legale.

Cu privire la solicitarea de către reclamant a sumei de 953.675,53 ron ca urmare a diferenței de curs de valutar, arată intimata că despăgubirile pentru imobilele preluate în mod abuziv, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, se stabilesc în moneda oficială a României, respectiv RON, orice altă pretenție solicitată într-o altă monedă nu poate constitui decât o speculație din partea reclamantei.

Cu alte cuvinte, valoarea despăgubirilor aferente terenului solicitat de reclamant este cea din raportul de evaluare întocmit de . în prezenta cauză în lei și nu în altă monedă.

În acest sens, pct.16.14 din Normele de aplicare a Titlului VII din Legea nr.247/2005, H.G. nr. 1095/2005, text potrivit căruia în baza raportului de evaluare Comisia Centrală pentru Stabilirea va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Prin urmare, susținerile reclamantului conform cărora Comisia Centrală ar fi trebuit să emită decizia conținând titlul de despăgubire prin raportare la cursului de schimb valutar euro/leu de la data emiterii deciziei nu pot fi primite, despăgubirile fiind stabilite în moneda oficială, respectiv RON.

De asemenea, este neîntemeiată și solicitarea de aplicare a indicelui de inflație pentru perioada 29.12.2006 – 26.08.2010.

Se pot ridica semne de întrebare în legătură cu promovarea unei astfel de acțiuni în condițiile în care valoarea imobilelor pe piață ar fi fost într-o continuă creștere, fapt ce ar fi putut atrage atenția și asupra cauzei licite a prezentei cereri introductive de instanță.

Cu privire la solicitarea valorii dividendelor cuvenite în calitate de acționar la Fondul Proprietatea, intimata – pârâtă o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Astfel, nu CCSD este cea care efectuează conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, ci ANRP potrivit art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atribuțiile CCSD fiind doar de emitere a unor titluri de despăgubiri.

Nu se poate reține pasivitatea sau refuzul CCSD de a-și îndeplini obligațiile legale.

Penalitățile pentru întârziere solicitate de către reclamantă nu pot viza aplicarea dobânzii legale pentru obligațiile bănești, deoarece nu CCSD are obligația de a efectua plata sumei înscrise în decizie, ci Autoritatea.

De altfel, reclamanta a optat doar pentru emiterea titlurilor de conversie nu și pentru titlu de plată.

Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamant, CCSD a invocat art. 1075 din Codul Civil, „orice obligație de a face sau de a nu face se preschimbă în desdăunări, z de neexecutare din partea debitorului”. Prin urmare, neexecutarea obligației având ca obiect prestația de a face determină, conform legii, convertirea ei într-o obligație de a plăti daune interese. Însă, pentru constrângerea debitorului la executarea obligației având drept obiect obligația de a face, creditorul are la îndemână daunele cominatorii.

Având în vedere solicitarea reclamanților de a obliga pârâta la plata de daune morale, cel prejudiciat trebuie să facă dovada condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtei. În acest caz, sarcina probei revine reclamanților, conform dispozițiilor art.1169 din Codul Civil. Prin urmare, reclamantul trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtei.

Solicită a fi avute în vedere toate demersurile făcute de către Comisia Centrală în emiterea titlului de despăgubire, astfel că reclamantul nu poate susține că pârâta a stat în pasivitate.

Cu privire la capătul subsidiar din cererea introductivă de instanță, a solicitat respingerea acestuia ca fiind neîntemeiat, dat fiind că emiterea unui titlu de despăgubire se face numai în urma stabilirii despăgubirilor pentru imobilele solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, excluzând dobânda legală, diferența de curs valutar, daune morale sau alte despăgubiri, precum cele menționate de către reclamant.

Astfel, despăgubirile solicitate de reclamant nu pot fi materializate în emiterea unui titlu de despăgubire, în caz contrar încălcându-se dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 1, 16 alin. 6, art. 19 alin.2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În cauza de față, autoarea reclamantului, d-na N. C. V., a formulat opțiunea nr. 4/13.09.2010 la Autoritate, aceasta din urmă emițând titlul de conversie pe numele autoarei reclamantului, d-na Nicoalu C. V., devenind astfel acționară la Fondul Proprietatea.

Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exercițiul dreptului de daune asupra titlului de despăgubire al titularului (art. 19 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Legiuitorul a înțeles să suspende dreptul de valorificare a titlului de despăgubire până la momentul finalizării procedurii administrative prealabile sau până la momentul pronunțării unei hotărâri definitive si irevocabile pronunțate într-o astfel de acțiune.

Totodată, din reglementarea dată de legiuitor Titlului VII, respectiv stabilirea și acordarea despăgubirilor efective, respectiv acțiuni la Fondul Proprietatea sau plata despăgubirilor în numerar rezultă și faptul că dacă titularul titlului de despăgubire înțelege să-l valorifice, acesta nu mai are posibilitatea de a uza de pozițiile art. 19 alin.1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât prin valorificarea titlului de despăgubire titularul acestuia a renunțat la dreptul de a-l mai contesta.

Astfel, prin valorificarea titlului de despăgubire, titulara acestuia, autoarea reclamantului (anterior decesului acesteia), a renunțat la dreptul de a-l mai contesta.

Potrivit art. 109 alin. 1 Cod de procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente. Pentru a putea fi exercitat, dreptul trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie recunoscut și ocrotit de lege, să fie exercitat potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut de lege (art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și ridice), să fie exercitat cu bună-credință și, totodată, să fie actual, respectiv să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive (adică să fie drept corespunzător unei obligații exigibile).

În cazul de față, dreptul de contestare a unei decizii emise de către Comisia Centrală, ulterior valorificării acesteia, nu mai este ocrotit de legiuitor întrucât prin dobândirea calității de acționar al Fondului Proprietatea sau plata despăgubirilor în numerar, calitatea de debitor a Statului R. s-a stins. Aceasta este esența însăși a reglementării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, prin contestarea unei decizii, după ce a fost obținută despăgubirea ce a fost acordată în condițiile actualei reglementări, este încălcată și cea de a doua condiție privind valorificarea unui drept, respectiv exercitarea acestuia potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut de lege.

Pentru aceste considerentele, a solicitat intimata - pârâtă respingerea recursului formulat de recurentul reclamant N. - Z. T. C..

În drept, au fost invocate Legea nr. 10/2001, republicată, art.308 și următoarele din Codul de Procedură Civilă, Legea nr.247/2005, O.U.G nr.81/2007.

La dosar au fost depuse la data de 23.02.2012 note de ședință din partea intimatului – pârât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând în esență aceleași apărări ca și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, adăugând în completare caracterul nefondat al cererii recurentului – reclamant de obligare la plata cheltuielilor de judecată, invocând disp. art. 274 alin. 3 C.pr.civ.

Prin încheierea din 25.02.2013, Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal a dispus în temeiul art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 scoaterea de pe rol și trimiterea dosarului la Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal.

Dosarul privind recursul exercitat s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal sub nr._ .

Prin încheierea din 03.06.2013 Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal a dispus introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, ca efect al Legii nr. 165/2013.

La data de 14.06.0213, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a reluat apărările formulate în precedent de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 C.pr.civ. (1865) rap. la art. XXIII din Legea nr. 2/2013, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea reține că art. 312 alin. 3 C.pr.civ. (1865) – aplicabil față de art. 24 și 25 din noul Cod de procedură civil (Legea nr. 134/2010) și art. 3 din Legea nr. 76/2012 - prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct., 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fonduluisau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.

Art. 304 C.pr.civ. (1865) prevede că „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale; 2. când hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; 3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2; 6. dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; 9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Totodată, disp. art. 304¹ C.pr.civ. prevăd că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.

Prin motivele de recurs expuse de recurentul – reclamant, se impută instanței de fond (1) denegarea de dreptate, (2) lipsa motivării hotărârii și (3) nelegalitatea și netemeinicia hotărârii.

(1) În ce privește primul motiv de recurs formulat, respectiv pretinsa denegare de dreptate, Curtea reține că potrivit art.4 din Legea nr. 303/2004 rep., privind statutul judecătorilor și procurorilor, “(1) Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă. (2) Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Impută recurentul – reclamant existența unei denegări de dreptate prin soluția primei instanțe de respingere a acțiunii sub aspectul dobânzii legale și a diferenței de curs valutar, inclusiv referitor la capătul subsidiar de cerere, cu motivarea că Legea nr. 247/2005 nu conține reglementări în baza cărora să se poată acorda asemenea sume.

Observând considerentele judecătorului de fond, Curtea constată că s-a consemnat, în argumentarea soluției de respinge a acțiunii ca neîntemeiată, că «Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată anterior, prin acțiunea formulată/precizată de reclamant s-a cerut dobânda legală în valoare de 993.003,21 lei și respectiv diferența de curs valutar de 953.675,53 lei aferente sumei de 3.885.320 lei, pretenții care sunt lipsite de temei legal. Astfel, în conținutul Legii nr. 247/2005 Titlul VII, aprobate prin HG nr.1095/2005, nu există reglementări care să constituie temei pentru acordarea unor dobânzi sau diferențe de curs valutar, așa încât, aceste capete de cerere vor fi respinse, ca atare (…) În consecință, având în vedere considerentele pentru care cererea de obligare la plata sumelor arătate mai sus este lipsită de temei legal, instanța constată că este lipsită de temei legal și cererea formulată în secundar, prin care s-a cerut ca autoritățile să fie obligate să emită un Titlu de despăgubire pentru sumele respective, suplimentar Titlului de despăgubire nr. 8401/2010, adică un titlu de despăgubire în valoare total de 2.615.838,50 lei. Într-adevăr, CCSD poate fi obligată la emiterea unui titlu de despăgubire, însă numai în condițiile prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost emis Titlul nr. 8401/2010, iar nu pentru daune morale, onorariul de succes, etc.».

Față de cele arătate mai sus, Curtea nu poate concluziona că judecătorul fondului ar fi săvârșit o denegare de dreptate prin soluția pronunțată.

Astfel, considerentele prezentate de prima instanță reprezintă o argumentare a netemeiniciei cererii de chemare în judecată, concentrată în esență pe ideea lipsei recunoașterii prin legea specială a dreptului pretins de partea reclamantă sub aspectul solicitării de dobânzi legale și a diferenței de curs valutar.

Trebuie realizată o distincție între motivarea judecătorului privind lipsa de temeinicie a unei cereri, argumentată prin prisma lipsei de temei legal a dreptului pretins, și refuzul judecătorului de a judeca sub motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Or, instanța de fond nu rezultă că ar fi refuzat să judece acțiunea părții reclamante, în ceea ce privește capetele de cerere în discuție, ci s-a pronunțat pe fondul lor, respingându-le, argumentând soluția prin prisma lipsei de temei legal a dreptului pretins raportat la legea specială.

În plus, art.124 din Constituția României rep. prevede că “(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii.(2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Totodată, chestiunea legalității și temeiniciei raționamentului juridic expus de judecătorul de fond în motivarea soluției pronunțate intră sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. (1865), respectiv art. 304¹ C.pr.civ. (1865), urmând a fi analizat mai jos.

(2) În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, privind pretinsa lipsă a motivării hotărârii, Curtea reține că intră sub incidența disp. art. 304 pct. 7 C.pr.civ.(1865) vizând hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Curtea arată că judecătorul nu este ținut să examineze și să discute în mod special, detaliat, fiecare argument invocat de părți în susținerea pretențiilor lor, ci are obligația de a arăta motivele de fapt și de drept care au determinat hotărârea, potrivit obligației prev. de art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. (1865)

În cauza de față, după cum se observă din lectura hotărârii, prima instanță a expus, de o manieră succintă, considerentele pentru care a apreciat acțiunea ca nefiind întemeiată.

În plus, prin analiza celui de-al treilea motiv de recurs invocat de partea recurentă, intrând sub incidența art.304 pct. 9 și art. 304¹ C.pr.civ.(1865), se lămuresc problemele juridice în discuție, de o manieră care va confirma soluția de respingere a acțiunii, neimpunându-se modificarea în tot sau în parte a dispozitivului sentinței civile recurate. Totodată, considerentele deciziei de față vor complini considerentele hotărârii emanând de la judecătorul de primă instanță.

Deci, după cum s-a arătat deja mai sus, chestiunea legalității și temeiniciei raționamentului juridic expus de judecătorul de fond în motivarea soluției pronunțate intră sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. (1865), respectiv art. 304¹ C.pr.civ. (1865), urmând a fi analizat la punctul următor.

Concluzia Curții este necesară pentru a se sublinia că motivul de recurs expus de partea recurentă – reclamantă nu este de natură a pune în discuție casarea hotărârii atacate, ci în cond. art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 7 C.pr.civ. (1865) eventuala sa modificare.

(3) În ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, privind pretinsa nelegalitate și netemeinicie a hotărârii, Curtea îl apreciază ca fiind lipsit de temei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Preliminar, Curtea arată că partea reclamantă a înțeles să indice de o manieră extrem de generală temeiul de drept al cererii formulate, menționând «Codul civil, Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, OUG nr. 81/2007 în întregime și art. 27 alin. 3 în particular, Legea nr. 356/2002, precum și legile adiacente acestora» (fila 22 dosar fond), temeiuri de drept precizate ulterior ca fiind «art. 1, 7, 8, 11 și următoarele din Legea nr. 554 din 2004, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, OUG nr. 81/2007 și Legea nr. 356/2002, toate cu modificările și completările ulterioare, art. 112 și următoarele din Codul de procedură civilă» prin cererea precizatoare depusă la 01.09.2011 în fața primei instanțe și redactată de avocați (fila 354 dosar fond), respectiv indicate și disp. art. 24 și 27 din Legea nr. 554/2004 la termenul de judecată din 31.10.2011. Cum potrivit art. 112 pct. 4 C.pr.civ. (1865) îi revine părții reclamante obligația de a indica motivele în fapt și în drept ale cererii, Curtea deduce că intenția părții reclamante a fost de sesizare a instanței cu o acțiune de contencios administrativ, cu atât mai mult cu cât a ales să se adreseze nu instanței civile de drept comun, ci instanței de contencios administrativ.

În fapt, reține Curtea că prin decizia nr.4206/09.10.2009 pronunțată în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, admițând recursul exercitat de dna. N. C. V. (autoarea reclamantului – recurent N. – Z. T. – C., potrivit certificatului de moștenitor nr. 14/26.11.2010) împotriva sentinței nr. 519/10.02.2009 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, a modificat hotărârea atacată în sensul că a admis acțiunea formulată și a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD) să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 19.008 mp ce face obiectul dispoziției nr. 475/23.05.2005 emisă de Primarul Orașului Costești, județul Argeș.

Din analiza deciziei menționate, Curtea observă că hotărârea judecătorească irevocabilă invocată de recurentul – reclamant N. Z. T. C. este opozabilă doar Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, unicul pârât din cadrul procesual stabilit prin soluția instanței supreme, fără a impune vreo obligație în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Sublinierea prezintă relevanță deoarece, prin prisma art. 24 din Legea nr. 554/2004, obligația instituită prin hotărârea judecătorească incumba doar acelei autorități publice vizate de dispozitivul deciziei civile nr. 4206/2009; pe de altă parte, acea acțiune fiind soluționată în materia contenciosului administrativ și privind dreptul public, revenea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor capacitatea de drept administrativ raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, Curtea nu poate valida confuzia rezultată din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată de partea reclamantă în dosarul nr._, între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin prisma obligației rezultate din decizia civilă nr. 4206/2009, aceasta fiind instituită doar în sarcina celei din urmă.

Prin încheierea pronunțată la data de 15.07.2010 în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea formulată de CCSD privind lămurirea înțelesului dispozitivului deciziei nr. 4206 din 09 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal. În considerente a reținut instanța supremă că «Neclaritatea invocată de autoarea cererii de lămurire nu există pentru că, în mod evident, cuantumul despăgubirilor este cel rezultat din expertiza efectuată de societatea de evaluatori . la data de 18 octombrie 2006, expertiză care nu a fost contestată de niciuna dintre părțile litigante conform art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și pct. 16.13 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 1095/2005. Ca urmare, cum singura posibilitate legală pe care o are Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este aceea de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubiri la valoarea sus menționată (…) ».

Sub nr. 8401/26.08.2010, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia reprezentând titlul de despăgubiri în favoarea doamnei N. C.-V., în cuantum de 3.885.320 lei, potrivit raportului de evaluare întocmit în dosarul intern înregistrat sub nr._/CC de ..

Prin cererea înregistrată la data de 13.09.2010 sub nr._, dna. N. C. V. a declarat că optează pentru emiterea unui «titlu de conversie (despăgubiri în acțiuni) pentru suma de 3.885.320 lei, Fondul Proprietatea».

Sub nr. 1557/16.09.2010, ANRP emite titlul de conversie pe numele doamnei N. C. – V., în cuantum de 3.885.320 lei, reprezentând un număr total de 3.885.320 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune.

La data de 05.10.2010 intervine decesul dnei. N. C. – V., fiind înregistrată la 29.11.2010 pe rolul Curții de Apel București acțiunea de față formulată de dl. N. – Z. T. – C., moștenitorul legal al defunctei N. C. – V. potrivit certificatului de moștenitor nr. 14/26.11.2010.

În drept, Curtea arată că în cazul cuantumului și procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, normele de drept incidente sunt cele prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare anterior modificării operate prin Legea nr. 165/2013).

Or, art.3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 definește titlurile de despăgubire ca fiind “certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz,în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. (…)”. Totodată, art. 16 alin. 6 și 7 din același act normative prevăd că „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”, respectiv „În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare”.

Mai reține Curtea dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire), text potrivit căruia „(1) Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului. (2) Valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai după finalizarea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care plângerea formulată în temeiul alin. (1) a fost respinsă, în cazul în care procedura administrativă a fost urmată de o procedură judecătorească. (3) În cazul în care, după parcurgerea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după parcurgerea procedurii în fața instanței judecătorești, a fost acordată o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire inițial emis, decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent diferenței cuvenite se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. După emiterea respectivei decizii, reprezentând titlul de despăgubire emis în completare, se urmează procedura prevăzută la capitolul V^1”.

De asemenea, art.8 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii primei instanțe) prevede că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

În ce privește art. 24 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii primei instanțe), acesta stabilește că „(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere. (3) Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.”.

Pe cale de consecință, cum norma de drept incidentă în materia cuantumului și procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, este cea din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că aceasta se va aplica în calitate de normă specială și, pe cale de consecință, derogatorie de la dreptul comun al răspunderii civile delictuale.

Or, după cum corect a arătat și prima instanță, dreptul recunoscut de legiuitor în beneficiul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv de regimul comunist este limitat la evaluarea rezultată din raportul de evaluare, în cond. art. 3 lit. a) și art. 16 alin. 6 și 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără a se recunoaște de legiuitor un drept la acordarea dobânzii legale aferente sumei evaluate sau un drept la acordarea diferenței de curs valutar, aferente intervalului anterior emiterii titlului de despăgubire.

Pe cale de consecință, dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu constituie un temei normativ pentru recunoașterea de către legiuitor a pretinsului drept la dobândă legală sau la diferența de curs valutar, invocate de partea reclamantă.

În al doilea rând, după cum s-a arătat mai sus, autorul părții reclamante optase la data de 13.09.2010, deci anterior intervenirii decesului, respectiv exercitării de către moștenitorul său a acțiunii de față, în sensul emiterii unui titlu de conversie pentru întreaga sumă de 3.885.320 lei, recunoscută prin decizia CCSD nr. 8401/26.08.2010, reprezentând titlul de despăgubiri; în plus, ANRP emisese încă de la data de 16.09.2010 sub nr. 1557 titlul de conversie solicitat, pe numele doamnei N. C. – V., pentru un număr total de 3.885.320 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Or, art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire) arată în mod clar, de o manieră accesibilă și previzibilă, că valorificarea titlului de despăgubire este posibilă doar după definitivarea situației sale juridice, implicând fie necontestarea lui de către beneficiar, fie soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulate de persoana interesată nemulțumită de mențiunile sale.

În cauză, deși decizia reprezentând titlul de despăgubiri a fost emisă pentru suma de 3.885.320 lei, corespunzător evaluării rezultate din raportul de evaluare și fără a conține acordarea vreunei sume cu titlu de dobândă legală sau diferență de curs valutar, beneficiarul, adică autorul părții recurente – reclamante, a optat în sensul valorificării sale prin emiterea titlului de conversie, iar nu al contestării sale.

În acest context, nu se mai poate recunoaște un drept suplimentar al părții reclamante – recurente la despăgubiri, dreptul său de creanță fiind limitat la suma de 3.885.320 lei, stabilită prin decizia CCSD nr. 8401/26.08.2010, însușită implicit de autorul părții reclamante prin exercitarea opțiunii de valorificare. În măsura în care beneficiarul era nemulțumit de cuantumul sumei acordate prin respectiva decizie și ar fi apreciat că i se cuvenea acordarea unei sume majorate, care să includă dobânda legală sau diferența de curs valutar, îi incumba obligația de a contesta respectiva decizie reprezentând titlul de despăgubiri, iar nu de a permite definitivarea sa prin valorificare, după cum rezultă din art. 19 amintit mai sus.

Astfel, cum respectivele titluri de despăgubiri au natură juridică de acte administrative, prin al căror conținut se evaluează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit legii, ele sunt susceptibile de a produce efecte juridice sub aspectul evaluării sumei cuvenite beneficiarului în contextul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Or, din conținutul deciziei CCSD nr. 8401/26.08.2010 rezultă că despăgubirea cuvenită beneficiarului este limitată la suma de 3.885.320 lei, fără a recunoaște existența dreptului la dobândă legală sau diferență de curs valutar despre care vorbește partea reclamantă.

În plus, Curtea subliniază că reclamantul – recurent N. – Z. T. C. nu a avut o calitate de beneficiar al mecanismului Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, ci este moștenitor al persoanei îndreptățite, astfel că în patrimoniul său nu pot exista mai multe drepturi decât cele existente în patrimoniul autorului defunct. Or, după cum deja s-a arătat, prin exercitarea dreptului de opțiune în sensul valorificării titlului de despăgubiri prin emiterea de către ANRP a titlului de conversie, în raport de disp. art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, autorul părții reclamante și-a însușit temeinicia și legalitatea despăgubirii acordate în cuantum de 3.885.320 lei, recunoscând că acesta este cuantumul total al despăgubirii cuvenite.

Mai arată Curtea, referitor la solicitarea de recunoaștere a unui drept suplimentar la despăgubiri în cuantum de 993.003,21 lei reprezentând dobândă legală, că partea reclamantă nu a justificat nici măcar caracterul acestei sume de prejudiciu pretins suferit. Astfel, pentru ca partea reclamantă – recurentă să fi putut pretinde că a suferit un prejudiciu sub forma dobânzii legale ar fi trebuit ca aceasta să justifice că dreptul principal nevalorificat era acela de a beneficia de plata sumei de 3.885.320 lei. Or, nu rezultă că autorul părții recurente - reclamante ar fi intenționat să beneficieze de o parte din suma respectivă în bani, în limitele și condițiile legii speciale, câtă vreme opțiunea sa expresă a fost aceea de a i se emite un titlu de conversie în baza căruia primea acțiuni la Fondul Proprietatea, iar nu o sumă de bani a cărei lipsă de folosință să implice curgerea unei dobânzi legale.

Pe de altă parte, acceptând prin metoda de interpretare logică a reducerii la absurd că intimatei – pârâte CCSD îi revenea obligația de emitere a titlului de despăgubire încă de la data pretinsă de partea reclamantă, respectiv 29.12.2006, Curtea observă că potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la 29.12.2006), titlurile de despăgubire erau definite ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului-Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi exersate prin conversia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea". Pe cale de consecință, recurentul – reclamant nu a justificat prejudiciul pretins a fi fost suferit sub forma dobânzii legale, câtă vreme autorul acestuia nu avea dreptul de a primi suma de bani în discuție, ci aceasta reprezenta doar o evaluare formală pentru determinarea numărului de acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

De asemenea, după cum rezultă cu evidență din simpla lectură a OG nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 362/2002, dobânda legală privește obligațiile bănești, adică de achitat în bani.

În ce privește diferența de curs valutar, suplimentar față de argumentele deja expuse mai sus, Curtea arată că art. 16 alin. 6 și 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd că raportul de evaluare conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, iar în baza raportului de evaluare Comisia Centrală poate proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În consecință, suma cuvenită persoanei îndreptățite este cea indicată de raportul de evaluare întocmit în procedura desfășurată potrivit Legii nr. 247/2005.

Această concluzie a atestat-o de altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea pronunțată la data de 15.07.2010 în dosarul nr._, când s-a reținut că «(…), în mod evident, cuantumul despăgubirilor este cel rezultat din expertiza efectuată de societatea de evaluatori . la data de 18 octombrie 2006, expertiză care nu a fost contestată de niciuna dintre părțile litigante conform art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și pct. 16.13 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 1095/2005. Ca urmare, cum singura posibilitatea legală pe care o are Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este aceea ce a emite decizia reprezentând titlul de despăgubiri la valoarea sus menționată (…) ».

Or, valoarea indicată de respectivul raport de evaluare a fost aceea de 3.885.320 lei (fila 60 dosar fond), prezentând relevanță evaluarea efectuată în moneda națională a României, valoare menționată și în decizia CCSD nr. 8401/26.08.2010. De altfel, analiza raportului de evaluare efectuat de . denotă că valoarea finală de 3.885.320 lei este rezultatul aplicării metodei ponderate asupra valorilor obținute prin cele 3 metode utilizate, respectiv metoda actualizării (rezultat exclusiv în lei, respectiv 5.434.000 RON), metoda comparației de piață (475.000 euro = 1.672.570 lei) și metoda cotelor părți (1.292.000 euro = 4.549.390 lei); faptul că expertul s-a raportat în final exclusiv la evaluarea imobilului în lei rezultă cu evidență din tabelul evaluării finale (fila 60 dosar fond), pe baza căruia se determină suma de 3.885.320 lei ca valoare ponderată a celor 3 valori de 5.434.000 lei, 1.672.570 lei și 4.549.390 lei, iar nu la vreo sumă în euro sau usd, acestea din urmă în echivalent fiind determinate ulterior prin împărțirea sumei de 3.885.320 RON la cursul de schimb valutar ron/euro și ron/usd.

În plus, după cum s-a arătat deja mai sus, în măsura în care persoana îndreptățită, beneficiar al titlului de despăgubire, aprecia că i se cuvenea suma de 1.103.408 euro la cursul BNR valabil la data emiterii deciziei CCSD, îi revenea potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 obligația de a contesta decizia CCSD nr. 8401/2010, iar nu de a o valorifica prin solicitarea și obținerea titlului de conversie, căci o atare conduită implică o definitivare a actului administrativ prin care se stabilesc despăgubirile și acceptarea faptului că acesta este susceptibil de a produce efecte juridice sub acest din urmă aspect, adică de limitare a dreptului de creanță la suma de 3.885.320 lei.

Deși prin cererea de recurs partea recurentă – reclamantă realizează analiza temeiniciei acțiunii prin prisma condițiilor răspunderii civile delictuale a părții intimate – pârâte, Curtea subliniază că raportarea dlui. N. – Z. exclusiv la dreptul comun este eronată, căci acesta este incident în măsura în care nu există norme speciale care să îi înlăture sau circumstanțieze aplicabilitatea. După cum s-a arătat deja, în analiza întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită și prejudiciul, trebuie acordată relevanță normelor speciale în materie, adică Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În concluzie, soluția primei instanțe, deși succint argumentată, este legală și temeinică în sensul respingerii acestor capete de cerere ca nefondate, căci nu se poate recunoaște un drept la acordarea în mod direct a sumelor de 993.003,21 lei dobândă legală și 953.675,53 lei diferență curs valutar, după cum nici posibilitatea emiterii unui titlu de despăgubiri suplimentar.

Pentru argumentele expuse mai sus, și cererea de calculare a indicelui de inflație este lipsită de temei, îndeosebi în contextul valorificării de către autorul părții reclamante a deciziei conținând titlul de despăgubiri și al necontestării sale, ceea ce a dus la definitivare.

Argumentele expuse în precedent atât cu privire la capătul de cerere referitor la dobândă legală, cât și la cel privind diferența de curs valutar, sunt deopotrivă aplicabile și sub aspectul sumelor solicitate cu titlu de onorariu de succes (388.532 lei) plătit societății de avocatură, valoarea dividendelor cuvenite în calitate de acționar la Fondul Proprietatea aferent anului 2007 în cuantum de 25.627,76 lei și daune morale în cuantum de 60.000 euro.

Astfel, în esență, legea specială aplicabilă, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu prevede dreptul deținătorilor de a primi cu titlu de despăgubiri sume solicitate pentru onorarii avocațiale „de succes” sau pretinse dividende cuvenite pentru precedent ori daune morale; totodată, autorul părții reclamante-recurente a valorificat titlul de despăgubiri emis, astfel că acesta s-a definitivat în cond. art. 19 din actul normativ menționat, cuantumul despăgubirilor cuvenite fiind cel indicat în conținutul acelui act; în sfârșit, recurentul – reclamant, în calitate de moștenitor al deținătorului titlului de despăgubiri, nu poate invoca mai multe drepturi decât avea autorul său în patrimoniul ce i l-a transmis prin moștenire.

Referitor în mod particular la suma de 388.532 lei, pretinsă cu titlu de onorariu de succes, Curtea constată că prin cererea precizatoare depusă în fața instanței de fond, fila 346 dosar fond, reclamantul – recurent a arătat că «Acest onorariu de succes reprezintă pentru mine o cheltuială suplimentară pe care nu aș fi nevoit să o efectuez în cazul în care ANRP – CCSD și-ar fi îndeplinit obligația de a emite Titlul de despăgubiri în termen legal în 2006. (…) suma nu reprezintă cheltuieli de judecată din cadrul procesului anterior, ci prima de succes suplimentară în cazul câștigării procesului, așa cum se obișnuiește în mod curent în practica juridică (…) Menționez că înțeleg să solicit doar contravaloarea onorariului de succes susmenționat și nu solicit nici cheltuieli de judecată din procesul anterior și nici celelalte cheltuieli efectuate în decursul celor peste 3 ani și jumătate în care ANRP – CCSD a refuzat prin abuzuri repetate să-mi realizeze dreptul».

Curtea are în vedere că, față de disp. art. 24 din Constituția României și art. 3 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51/1995 rep., părțile la procedură au dreptul de a fi asistate sau reprezentate de un avocat. În consecință, în cond. art. 30 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 rep. avocatului i se datorează onorariu pentru activitatea sa profesională. Cum raportul juridic se stabilește între avocat și client, stabilirea acestui onorariu este rezultatul un ansamblu de factori implicând atât considerente de ordin obiectiv, cum ar fi complexitatea cauzei, amploarea activității de asistență și reprezentare ce se impune a fi prestată de avocat, dar și considerente de ordin subiectiv cum ar fi, cu titlu exemplificativ, măsura în care beneficiarul poate sau este dispus să negocieze onorariul ce i se solicită.

Curtea subliniază că raportul contractual stabilit între client și avocat nu generează obligații în sarcina unui terț, opunându-se principiul relativității actului juridic civil, potrivit căruia acesta produce efecte numai față de autorul său ori, după caz, autorii lui, fără a putea profita sau dăuna altor persoane.

Rezultă din proba cu înscrisuri administrată în cauză că pretinsul onorariu de succes solicitat de partea reclamantă este efectul contractului de asistență juridică nr._/2009 încheiat cu SCPA C. & C. (fila 189 dosar fond) de dna. N. C. V. în vederea reprezentării «ÎCCJ S. contencios – D. nr._, T=26.06.09», prin care a fost stabilit un onorariu de 8000 lei, inclusiv TVA, cu mențiunea finală «onorariu de succes 10% din valoarea despăgubirilor trecute în titlu».

Curtea apreciază că nu poate fi recunoscut părții reclamante – recurente un drept la acordarea sumei pretinse de 388.532 lei cu titlu de onorariu de succes, în sarcina de plată a ANRP sau CCSD.

Cât privește pârâta ANRP, după cum s-a arătat deja în precedent, în sarcina acesteia nu s-a stabilit nicio obligație prin decizia nr.4206/09.10.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal, intimatul – pârât căzut în pretenții în urma admiterii recursului respectiv fiind CCSD.

Totuși, nici în sarcina CCSD nu se poate reține o asemenea obligație de plată.

În primul rând, suma în discuție nu poate constitui una care să fie vizată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 spre a fi inclusă într-un titlu de despăgubire.

În al doilea rând, o astfel de sumă nu rezultă din raportul specific emiterii titlului de despăgubire solicitat de dna. N., ci din raportul procesual determinat de conduita autorității publice intimat-pârâte, astfel că suma nu poate avea natura juridică a unor daune interese în cond. art. 8 alin. 1 sau ale art. 18 ori ale art. 24 din Legea nr. 554/2004. După cum rezultă cu evidență din contractul de asistență juridică și din poziția procesuală a reclamantului – recurent, eventuala obligație de plată ține de soluția obținută în instanță.

În sfârșit, pretinzând cu titlu de prejudiciu suma de 388.532 lei, incumba reclamantului, potrivit sarcinii probei rezultate din art. 129 alin. 1 C.pr.civ. (1865) și art. 1169 C.civ. (1864), să demonstreze caracterul real și justificat al cheltuielii efectuate.

Pe de o parte, prin proba cu înscrisuri administrată, partea reclamantă nu a demonstrat plata efectivă a sumei solicitate, lipsind chitanța de plată emisă de pretinsul creditor, respectiv SCPA Cirobea & C., privind încasarea de la dna. N. sau de la reclamantul – recurent a sumei convenite cu titlu de onorariu de succes.

Pe de altă parte, fără ca instanța să poată cenzura raportul contractual de asistență juridică dintre client și avocat ca părți ale acestuia, totuși nu există temeiuri pentru obligarea pârâtei CCSD la plata către reclamantul – recurent a sumei respective.

Astfel, dl. N. – Z. a recunoscut prin cererea de chemare în judecată precizată faptul că suma respectivă nu a reprezentat cheltuieli de judecată. De altfel, în raport de obiectul acelui proces cuantumul sumei în discuție, 388.532 lei, apare a fi unul excesiv, cu atât mai mult cu cât onorariul propriu – zis pentru reprezentarea clientului în fața Înaltei Curți fusese stabilit la suma de 8.000 lei.

Totodată, în raport de conținutul concret al clauzei contractuale și aspectele învederate de reclamant, un astfel de onorariu de succes, precum cel convenit prin contractul de asistență juridică nr._/2009, nu trebuie considerat în sarcina părții care a pierdut procesul deoarece asemenea cheltuială, nefăcută până la data judecății, nu este imputabilă părții căzută în pretenții, constituind o recompensă suplimentară muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar și voluptoriu al părții promitente.

Or, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

O jurisprudență identică privind o cauză similară se identifică și la Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția comercială, decizia nr. 405/2010 pronunțată în dosarul nr._/3/2007 (disponibilă la adresa Internet www.scj.ro, secțiunea Jurisprudență).

Deși clientul este liber să convină cu avocatul său onorariul aferent asistenței juridice acordate, nu orice sumă poate fi recuperată de la adversarul său procesual, îndeosebi atunci când respectiva cheltuiala prezintă un caracter voluptoriu, fiind recunoscută de client ca o recompensă suplimentară activității desfășurate de avocatul respectiv în beneficiul său.

În ce privește suma de 25.627,76 lei, solicitată de reclamantul – recurent cu titlu de dividende cuvenite în calitate de acționar la Fondul Proprietatea aferent anului 2007, suplimentar în argumentare față de cele arătate în precedent, Curtea subliniază că titlul de conversie a fost emis la un moment ulterior - 16.09.2010, moment de la care autorul său a devenit acționar la Fondul respectiv. În acest context, neavând o calitate de acționar la nivelul anului 2007, nu i se cuvine părții recurente – reclamante vreo sumă cu titlu de dividende.

Curtea apreciază că suma respectivă nu poate fi acordată nici cu titlu de despăgubiri.

Astfel, în raport de disp. art. 24 din Legea nr. 554/2004, suma fiind aferentă unui moment anterior pronunțării deciziei civile nr. 4206/09.10.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal, rezultă cu evidență că nu reprezintă o consecință a neexecutării în termenul invocat de reclamantul – recurent a respectivei decizii, pentru că art. 24 din legea contenciosului administrativ se referă la repararea prejudiciilor generate de neexecutarea hotărârii judecătorești, adică ulterioare acestui moment, iar nu la prejudicii despre care petentul arată că existau deja la data pronunțării hotărârii.

Nici în raport de disp. art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea nu apreciază că poate fi recunoscut în beneficiul reclamantului – recurent un asemenea drept la despăgubire.

În acest sens, din adresa nr. 581 (fila 190 dosar fond) emisă de Fondul Proprietatea rezultă că raportarea Fondului în plata dividendelor s-a făcut la numărul de acțiuni plătite la 01.07.2008.

Prin decizia civilă nr. 4206/09.10.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal, analizând conduita Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, constată că aceasta a acționat cu exces de putere în legătură cu dispoziția nr. 475/23.05.2005 emisă de Primarul Orașului Costești, județ Argeș. Cu toate acestea, deși obligă intimata – pârâtă CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire aferent, Înalta Curte de Casație și Justiție nu indică data la care ar fi trebuit emisă respectiva decizie, ci face referire la depășirea unui termen rezonabil de soluționare (fila 421 dosar fond, vol. 2).

Prima consecință dedusă de Curtea de Apel București din decizia amintită este că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a confirmat teza părții reclamante – recurente potrivit căreia decizia ar fi trebuit emisă în termen de 30 de zile potrivit art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004, căci nu se raportează la vreo obligație a CCSD de emitere a deciziei conținând titlul de despăgubiri în termen de 30 de zile de la notificarea formulată de dna. N. la 29.11.2006 ca urmare a depunerii raportului de evaluare, ci, dimpotrivă, instanța supremă vorbește despre depășirea unui termen rezonabil al procedurii.

În acest context, Curtea de Apel apreciază, în lipsa unei lămuriri a deciziei nr. 4206/2009, că refuzul nejustificat al CCSD de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri este cert odată cu pronunțarea deciziei amintite, adică la data de 09.10.2009, moment la care este clar că intimata – pârâtă trebuie să emită actul în discuție.

În plus, un principiu esențial privitor la efectele hotărârii judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ este acela că ea produce efecte juridice începând cu data la care devine irevocabilă, date fiind disp. art. 20 alin.2 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data pronunțării deciziei ÎCCJ nr. 4206/2009).

Pe cale de consecință, nerevenind instanței de față competența de a lămuri considerentele deciziei nr. 4206/2009, Curtea se va raporta la acel moment obiectiv când, în acord cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat al intimatei – pârâte CCSD a devenit cert, fiind atestat de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, adică 09.10.2009. Or, această dată este ulterioară celei avute în vedere de Fondul Proprietatea pentru distribuirea dividendelor.

Totodată, Curtea subliniază că în acord cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, persoana îndreptățită nu dobândește o calitate de acționar la Fondul Proprietatea odată cu emiterea de către CCSD a deciziei conținând titlul de despăgubiri, ci este necesară și parcurgerea procedurii suplimentare de emitere de către ANRP a titlului de conversie. Or, prin decizia nr. 4206/2009 nu se face nicio apreciere asupra termenului în care ar fi trebuit emis în precedent titlul de conversie și care conferea calitatea de acționar la Fondul Proprietatea, astfel încât aprecierile părțile reclamante asupra acestui aspect sunt neîntemeiate.

În sfârșit, în ceea ce privește capătul de cerere privind daune morale, Curtea constată că prin cererea introductivă de instanță, reclamantul N. – Z. afirmă că acestea «reprezintă o compensație minimală în opinia mea pe care ANRP – CCSD este dator să mi-o plătească pentru prejudiciile morale pe care mi le-a creat timp de peste 3 ani și jumătate prin refuzul nejustificat și abuziv de a emite Titlul de despăgubire în cauză. (…) Menționez că pe parcursul acestei perioade starea mea de sănătate s-a înrăutățit datorită unei maladii incurabile iar în cazul în care ANRP – CCSD nu ar fi refuzat prin abuz să-mi realizeze dreptul aș fi putut probabil beneficia de un tratament medical mai competitiv în clinici specializate» (filele 11 – 12 dosar fond); aceeași argumentare a fost reluată și în cererea precizatoare depusă la 01.09.2011 (filele 347 – 348 dosar fond).

Curtea reține că daunele morale sunt menite să ofere o reparație pecuniară pentru un prejudiciu nepatrimonial suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite culpabile săvârșite de o altă persoană, asigurând repararea stării de neliniște, neplăceri și incertitudini care rezultă din această încălcare.

Despăgubirile pentru prejudiciile morale, în lipsa unor dispoziții legislative exprese, sunt creația practicii judiciare, fiind lăsate la aprecierea judecătorului care, judecând în echitate, stabilește sumele ce se cuvin persoanei prejudiciate, odată stabilite criteriile impuse de răspunderea civilă delictuală care dă loc la asemenea despăgubiri. Aprecierea este circumscrisă unor criterii concrete, proprii cauzei deduse judecății, atât de natură subiectivă, legate de persoana păgubită, dar și de natură obiectivă, legate de circumstanțele de fapt proprii faptului ilicit care a produs suferința. Ca urmare, judecătorul, care este liber să stabilească cuantumul despăgubirii, nu se poate supune liberului său arbitru, ci este ținut de criteriile specifice cauzei care concură la formarea aprecierii sale la determinarea și individualizarea despăgubirii cuvenite ca preț al durerii.

Mai reține Curtea disp. art. 998 din vechiul cod civil – “Orice faptă a omului, care cauzează altuia preju­diciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara” și art. 999 din vechiul Cod civil – “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa” (aplicabile față de data faptelor la care face referire partea reclamantă), texte care constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, înțelegând prin aceasta ansamblul de norme legale și principii de drept potrivit cărora intervine obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Astfel, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Pentru lămurire, Curtea mai arată că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În cauza de față, observă Curtea că argumentele invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată sunt formulate ca motive care îl privesc personal și direct, dl. N. – Z. vorbind în esență despre chestiuni personale, proprii, ținând de așteptarea de soluționare a dosarului și afectarea stării de sănătate.

Or, pe parcursul procedurii desfășurate la nivelul CCSD, dar și al procedurii judiciare din dosarul nr._, dl. N. – Z. nu a avut nicio calitate, nefiind nici persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii și nici reclamant/recurent, acele calități aparținând autorului său, dna. N. C. V., decedată la 05.11.2010, adică ulterior emiterii deciziei CCSD nr. 8401/26.08.2010 reprezentând titlu de despăgubiri și deciziei ANRP nr. 1557/16.09.2010 privind titlul de conversie.

În acest context, nu se poate reține existența vreunei fapte ilicite săvârșite de partea pârâtă în ceea ce îl privește pe recurentul – reclamant N. – Z., câtă vreme nu exista în sarcina CCSD sau ANRP nicio obligație de finalizare a procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în raport de reclamantul – recurent, ci obligația o privea pe dna. N. C. V., fiind îndeplinită anterior decesului acesteia.

Cât privește completarea motivelor prin cererea de recurs, Curtea reține că disp. art. 316 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 294 C.pr.civ. (1865) împiedică a se schimba în calea atac „calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”, astfel că motivele de fapt suplimentare celor indicate inițial în cererea formulată la fond nu sunt de natură a învesti legal instanța de control judiciar, sens în care nu sunt analizate.

Față de cele arătate în precedent, date fiind disp. art. 312 alin. 1 C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - reclamant N. Z. T. C. împotriva Sentinței civile nr. 6691/14.11.2011 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații– pârâți S. R. PRIN AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21.06.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

B. C. A. Ș. C. M. F.

GREFIER

G. P.

Red.tehnored.jud.BC/2ex./2013

Jud.fond. – R.M.C., C.A.B. – S8CAF

← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1074/2013. Curtea de Apel...		Pretentii. Decizia nr. 3893/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 2548/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG nr.24/2008. Încheierea nr. 9/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 1343/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţia de a face. Decizia nr. 1074/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 3893/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 3998/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 166/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 2288/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI