Pretentii. Decizia nr. 1532/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1532/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2013 în dosarul nr. 62668/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 1532
Ședința publică din 08.04.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. P.
JUDECĂTOR - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. - C. I.
Pe rol este soluționarea recursului în contencios administrativ formulat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6, împotriva Sentinței civile nr. 3680/04.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S.C. A. I. S.R.L. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cauza având ca obiect – „pretenții – taxă poluare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că recurenta - pârâtă a solicitat judecata în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, după care:
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3680/04.10.2012, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei A. F. pentru Mediu, respingând ca atare acțiunea formulată împotriva acesteia, iar pe fond a admis în parte cererea principala formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, obligând-o pe aceasta la restituirea catre reclamanta a sumei de 7.239 lei taxa pe poluare. A respins ca neîntemeiată solicitarea de plata a dobânzii legale. Totodată, a admis cererea de chemare în garantie a Administratiei F. pentru Mediu, formulată de pârâtă, și a obligat chemata în garanție la plata catre A. F. Publice Sector 6 a sumei de 7.239 lei taxa pe poluare. A obligat pârâta la 39,30 lei cheltuieli de judecata către reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că Administrația Finanțelor Publice Sector 6 a emis decizia de calcul în temeiul căreia s-a efectuat plata taxei a cărei restituire se solicită, motiv pentru care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a organului fiscal și a admis aceeași excepție în ceea ce privește Administrația F. pentru Mediu.
În fapt, a reținut că reclamanta a achiziționat din Germania un autovehicul folosit, pentru a cărui înmatriculare în România a achitat taxa pe poluare calculată conform OUG nr. 50/2008, în sumă de 7.239 lei, a cărei restituire, solicitată ulterior, i-a fost refuzată de organul fiscal.
Prima instanță a reținut că refuzul organelor fiscale de restituire a acestei taxe către reclamantă este nejustificat, arătând în esență că taxa pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 urmărește un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi și este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 110 par. 1 din Tratatul UE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, lăsând neaplicate normele interne contrare, fără a solicita sau a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau pe calea unei alte proceduri constituționale, Tribunalul a concluzionat că taxa pe poluare a fost percepută reclamantei cu încălcarea dreptului Uniunii, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc., astfel că se impune restituirea sa.
Tribunalul a respins solicitarea reclamantei de plata a dobânzii legale față de dispozitiile art. 124 C.pr.fiscală, reținând că prin cererea de restituire a taxei adresată organului fiscal, reclamanta nu a solicitat și dobânda legala, care se poate acorda numai de la data formularii unei astfel de solicitări la organul fiscal.
În ceea ce privește cererea pârâtei de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, Tribunalul a admis-o în temeiul art. 60 C.pr.civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ.
În motivare, recurenta a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, față de împrejurarea că taxa pe poluare achitată de intimată nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal, între acesta și contribuabil neexistând niciun raport juridic fiscal. A solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, a susținut că, atâta vreme cât legislația fiscală prevede în mod expres plata taxei pe poluare cu ocazia primei înmatriculări, aceasta este în mod legal datorată.
În ce privește principiul supremației dreptului comunitar, a arătat că, în conformitate cu prevedrile art. 148 din Constituție și cu cele ale Legii de ratificare a Tratatului de aderare, legile cadru europene sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
A susținut totodată că OUG nr. 50/2008 nu contravine art. 110 TFUE, având în vedere faptul că taxa este datorată de toți proprietarii de autoturisme, cu ocazia primei înmatriculări, indiferent de proveniență, iar la stabilirea nivelului taxei de poluare se ține seama de specificațiile tehnice, reprezentând astfel reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește”. A subliniat că legislația europeană nu interzice instituirea taxei, taxe similare fiind practicate și în alte state membre, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, aceasta fiind și poziția Comisiei Europene, astfel că instanța de fond ar fi trebuit să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de intimată este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
A apreciat că obligația de armonizare a legislației interne cu cea europeană revine exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. A invocat în acest sens dispozițiile art. 126 alin. 2 din Constituție și a arătat că nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale din dreptul intern cu constituția și cu tratatele internaționale, o asemenea atribuție revenind exclusiv Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale.
Recurenta a mai menționat că intimata-reclamantă a solicitat în instanță doar restituirea taxei pe poluare, fără a ataca însă actul administrativ-fiscal prin care a fost stabilită această taxă conform art. 205-209 C.pr.fiscală sau în condițiile Legii nr. 554/2004, apreciind că restituirea sumei se poate dispune doar ulterior anulării actului de impunere, în speță nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 117 C.pr.fiscală. A subliniat că restituirea taxei pe poluare este posibilă doar în condițiile art. 8 din OUG nr. 50/2008.
În ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, a susținut că nu sunt întrunite cerințele legale pentru instituirea unei asemenea obligații, neputându-se reține în sarcina sa comportarea neglijentă, reaua-credință sau abuzul de drept procesual.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6 București în litigiul de fond, Curtea reține că aceasta a fost în mod corect respinsă de Tribunal, în condițiile în care raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei de a i se restitui taxa pe poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București, organ căruia reclamanta i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală, cererea respinsă de recurenta-pârâtă.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile art. 7 din OUG nr. 50/2008, potrivit cărora„stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa (pe poluare) datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel că excepția invocată nu poate fi primită, Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București fiind cea care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare nu au calitate procesuală pasivă, reclamantei neputînd să-i fie opusă relația subsecventă dintre pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București și Administrația F. pentru Mediu, căci reclamanta are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia.
În ce privește criticile referitoare la necesitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 205-209 C.pr.fiscală sau de art. 7 din Legea nr. 554/2004, Curtea reține că sunt nefondate, având în vedere că prin decizia nr. 24/14.11.2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1/03.01.2012 și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., s-a stabilit că procedura de contestare a deciziei de calcul a taxei pe poluare prevăzută de art. 7 din OUG nr. 50/2008, raportat la art. 205-218 C.pr.fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod. Întrucât ceea ce s-a dedus judecății în prezenta cauză este refuzul organului fiscal de restituire a taxei pe poluare, procedura prealabilă nu este obligatorie nici raportat la dispozițiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, se constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deoarece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, se constată că argumentul invocat de recurentă, în sensul că taxa pe poluare este conformă dreptului european întrucât la calcularea valorii sale se ia în considerare deprecierea autoturismului, nu este relevant decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
Prin urmare, nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe pe poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, o asemenea taxa intrând, prin caracterul ei fiscal, în regimul de impozitare, domeniu rezervat exercitării prerogativelor suverane ale statelor membre, căci deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al taxei plătite de intimată, de 7.239 lei, raportat la prețul de achiziție a autovehiulului second-hand importat din UE, an de fabricație 2007, de 24.000 euro, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
Referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene sunt irelevante față de jurisprudența recentă a CJUE, anterior menționată, Curtea fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa de poluare instituită de OUG nr. 50/2008 reprezintă opțiunea legiuitorului național.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
Pentru aceste motive și având în vedere principiul supremației dreptului comunitar, astfel cum a fost consacrat în jurisprudența CJUE, la care a făcut referire prima instanță, principiu instituit expres în ordinea juridică internă prin dispozițiile art. 148 din Constituție, Curtea reține că Tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar soluția pronunțată nu reprezintă o ingerință în atribuțiile puterii legiuitoare, argumentele recurentei în acest sens fiind lipsite de fundament.
Prin urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimata-reclamantă contravine dreptului comunitar, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa, soluția de admitere a acțiunii fiind legală și temeinică, împrejurare în care și obligarea recurentei căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță de intimată este pe deplin justificată, față de dispozițiile vart. 274 C.pr.civ.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6, cu sediul în București, sector 2, .. 13, împotriva Sentinței civile nr. 3680/04.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S.C. A. I. S.R.L., cu sediul procesual ales la cabinet avocat „M. A.” din București, sector 6, .. 2, ., ., și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 294, Corp A, sector 6, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. D. M. D. M. B.
GREFIER,
M. - C. I.
Red.jud.M.B./27.05.2013
Tehnored.C.I./2ex.
Jud. fond:I. S., Tribunalul București – Secția a IX-a
| ← Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 2370/2013. Curtea de... → |
|---|
