Pretentii. Decizia nr. 4000/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4000/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 3025/98/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 4000
Ședința publică de la 07.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe rol se află soluționarea recursului de contencios administrativ formulat de recurenta–pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE URZICENI împotriva Sentinței civile nr. 3423 din data de 19.11.2012, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata–reclamanta S. F. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cauza având ca obiect – „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă, după care:
Curtea ia act că în prezent, conform OUG nr. 74/2013, HG nr. 520/2013 și OPANAF nr. 1104/2013 și nr. 2211/2013, Administrația Finanțelor Publice Urziceni a fost reorganizată în Serviciul Fiscal Municipal Urziceni (din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești), motiv pentru care dispune rectificarea citativului, în sensul menționării denumirii actuale a recurentei.
Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3423/19.11.2012, Tribunalul Ialomița a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesual pasive și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă, iar pe fond a admis cererea formulată de reclamanta S. F. împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice Urziceni, obligând-o pe aceasta la restituirea sumei de 3.914 lei, reprezentând taxă poluare auto, cu dobânda fiscală de la data plății până la achitarea integrală a debitului. Totodată, a admis cererea de chemare în garanție a Administratiei F. pentru Mediu formulată de pârâtă și a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei suma la care aceasta din urmă a fost obligată către reclamantă. A obligat pârâta și la cheltuieli de judecată către reclamantă, în sumă de 431 lei.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFP Urziceni, invocată de aceasta prin întâmpinare, având în vedere că această autoritate emitenta deciziei prin care s-a stabilit taxa a cărei restituire se solicită prin acțiune și care a încasat taxa respectivă.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, a reținut că, atâta timp cât reclamanta nu a înțeles să atace, prin cererea introductivă, actul administrativ fiscal, respectiv decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule emisă de pârâtă, nu se poate pune în discuție obligativitatea parcurgerii procedurii reglementate de art. 205 și următoarele din OUG nr. 92/2003, invocând în acest sens și decizia pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție în recurs în interesul legii, nr. 24/ 2011.
Pe fondul cauzei prima instanță a reținut, în fapt, că reclamanta a achiziționat un autoturism second-hand importat dintr-un stat membru UE, pentru a cărui înmatriculare în România a fost obligată să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, în cuantum de 3.914 lei, a cărei restituire, solicitată ulterior organului fiscal, i-a fost refuzată.
A reținut că refuzul organelor fiscale de restituire a acestei taxe către reclamantă este nejustificat, arătând în esență ea urmărește un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi și este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 110 par. 1 din Tratatul UE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, lăsând neaplicate normele interne contrare, fără a solicita sau a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau pe calea unei alte proceduri constituționale, Tribunalul a concluzionat că taxa a fost percepută reclamantei cu încălcarea dreptului Uniunii, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc., astfel că se impune restituirea sa, cu dobânda fiscală aferentă, de la data plății și până la restituirea efectivă.
În ce privește cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de pârâtă, a reținut că aceasta este întemeiată, având în vedere dispozițiile art. 60 C.pr.civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Finanțelor Publice Urziceni, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C.pr.civ. și solicitând casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare, recurenta a arătat că organul fiscal doar calculează taxa pe poluare, sumele fiind colectate la Fondul pentru mediu.
Totodată, a apreciat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile administrative reglementate de art. 207 C.pr.fiscală pentru a obține anularea titlului de creanță.
Pe fondul cauzei, a arătat că, potrivit actului de aderare al României la Uniunea Europeană, legea cadru europeană este obligatorie doar în privința rezultatului ce trebuie obținut, statele membre fiind libere să aleagă mijloacele pe care le consideră adecvate în acest sens. A menționat totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, tratatele constitutive nu sunt încălcate prin perceperea unei taxe pe poluare la momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, taxa intrând, prin caracterul ei fiscal, în regimul intern de impozitare, domeniu rezervat exercitării prerogativelor suverane ale statelor membre. A subliniat că la stabilirea nivelului taxei se ține seama de deprecierea autovehiculului și că nu este discriminatorie, întrucât se aplică indiferent de proveniența și vechimea autovehiculului, pentru asigurarea protecției mediului, astfel că nu este discriminatorie și nu contravine art. 90 TCE, reprezentând opțiunea legiuitorului național, pe care organele fiscale sunt ținute să o respecte.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Referitor la criticile formulată de recurentă cu privire la soluția Tribunalului de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, Curtea reține că acestea sunt neîntemeiate, față de Decizia nr. 24/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din OUG nr. 50/2008 rap. la art. 205-218 C.pr.fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod, cum este cazul și în speță.
În același sens Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82, San Giorgio, cauza C-62/93, BP Soupergaz, cauzele reunite C-441/98 și C-442/98, Michailidis).
De asemenea, potrivit jurisprudenței CJUE, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului comunitar sunt regulile naționale. Aceste reguli trebuie să respecte însă principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practică imposibilă exercițiul drepturilor conferite de dreptul european) (cauza C-228/96, Aprile).
Din analiza hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Metallgesellschaft și Hoechst, rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor. Cu alte cuvinte, CJUE menționează faptul că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, se constată că dreptul fiscal român nu identifică în prezent vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor prelevate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului european. Parțial, un asemenea remediu l-a constituit art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008, însă doar pentru o parte din taxa specială pentru autoturisme și autovehicule achitată în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008.
În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d Cod C.pr.fiscală, să solicite restituirea taxei de poluare prelevate “prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale“. O asemenea cerere de restituire poate fi formulată în termen de 5 ani, calculați de la data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care s-a născut dreptul la restituire, conform art. 135 C. pr. fisc.
În principiu, reglementarea fiscală națională este compatibilă cu principiul echivalenței și cu principiul efectivității, întrucât regulile sunt practic aceleași cu regulile aplicabile în cazul în care se solicită restituirea unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului național.
Însă, în cazul în care s-ar aprecia, așa cum sugerează recurenta, că dreptul la restituire ar putea fi exercitat doar prin contestarea deciziei de calcul al taxei pe poluare, în termen de 30 de zile de la data emiterii acesteia, remediul oferit de art. 117 alin. 1 lit. d C. pr. fisc. nu ar mai fi practic disponibil pentru contribuabili.
Termenul în care contribuabilii pot să-și exercite dreptul la rambursarea taxei pe poluare trebuie să fie unul rezonabil și întotdeauna ulterior datei la care se constată incompatibilitatea reglementării fiscale naționale cu dreptul european, fie printr-o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene, fie printr-o jurisprudență națională previzibilă.
În acest context, trebuie observat că nu se poate pretinde că termenul rezonabil pentru contestarea deciziei de calcul al taxei pe poluare pe motiv că aceasta contravine dreptului Uniunii Europene și pentru formularea cererii de rambursare ar fi termenul de 30 de zile rezervat de legiuitor pentru contestarea actelor administrative fiscale. De altfel, chiar și obiectul celor două remedii este diferit: legiuitorul român a conferit contribuabilului dreptul de a contesta calculul taxei de poluare; Curtea de Justiție a Uniunii Europene recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, indiferent și independent de orice contestație asupra actului administrativ prin care a fost stabilită această taxă.
Astfel, deși se constată depășirea termenului de 30 de zile de contestare a actelor administrative fiscale, Tribunalul în mod corect a analizat pe fond cererea de restituire a taxei, întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. 1 C.pr.civ.
De altfel, răspunsul dat de AFP Urziceni la solicitarea formulată de intimata-reclamantă pe cale administrativă de restituire a taxei pe poluare pe motiv că aceasta contravine dreptului Uniunii Europene reprezintă în realitate un refuz de soluționare a unei cereri, pe care Tribunalul a fost chemat să îl cenzureze, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora se poate adresa instanței de contencios administrativ cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Într-o asemenea situație, procedura prealabilă nu este obligatorie, conform art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.
În ce privește criticile aduse de recurentă soluției pronunțate pe fondul cauzei, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE, astfel că argumentul invocat de recurentă în sensul că taxa în discuție, fiind percepută pentru asigurarea protecției mediului, nu poate fi asimilată impozitelor interne, este lipsit de orice fundament și nu poate fi primit.
CJUE a reamintit scopul art. 110 TFUE, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deorece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, se constată că argumentul invocat de recurentă, în sensul că taxa pe poluare este conformă dreptului european întrucât la calcularea valorii sale se ia în considerare deprecierea autoturismului, nu este relevant decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
Prin urmare, nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe pe poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, o asemenea taxa intrând, prin caracterul ei fiscal, în regimul de impozitare, domeniu rezervat exercitării prerogativelor suverane ale statelor membre, căci deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse, care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al taxei plătite de intimată, de 3.914 lei, raportat la prețul de achiziție al autovehiculului de ocazie importat din Germania, de 3.100 euro, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa pe poluare instituită de OUG nr. 50/2008 reprezintă opțiunea legiuitorului național, organele fiscale fiind obligate să respecte voința legiuitorului.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
Nici argumentul că recurenta doar a calculat cuantumul taxei, aceasta fiind colectată la bugetul fondului pentru mediu, nu constite un motiv de reformare a sentinței recurate, în condițiile în care raportul juridic fiscal ce stă la baza pretențiilor deduse judecății s-a stabilit între contribuabil și organul fiscal, care nu doar a calculat taxa, ci a și încasat-o și a refuzat restituirea acesteia.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimată contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul–pârât SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL URZICENI, cu sediul în Ploiești, .. 22, județ Prahova, împotriva Sentinței civile nr. 3423 din data de 19.11.2012, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata–reclamanta S. F., domiciliată în ., județul Ialomița, și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, . 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. M. D. M. B. C. P.
GREFIER,
M. G.
Red.MB/06.11.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 1522/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 1677/2013.... → |
|---|
