Pretentii. Decizia nr. 4227/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4227/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 25254/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 4227
Ședința publică de la 17.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. G.
JUDECĂTOR: A. V.
JUDECĂTOR: C. M. C.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 140/11.01.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – reclamanți G. E. V., C. G. Ș. și N. M. E..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-reclamanți reprezentați prin avocat L. D. care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind recurenta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la recurs.
Intimații, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală. Cu privire la prima critică adusă de recurentă hotărârii arată că aceasta este nefondată și că nu s-a făcut dovada, nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de recurs, a lipsei totale a fondurilor necesare și nici a imposibilității totale de nealocare a acestora.
De asemenea solicită respingerea și celei de-a doua critici formulate cu privire la sentința civilă, arătând că în mod corect instanța de fond a dispus reactualizarea întregii sume, pentru a se păstra valoarea reală a despăgubirilor, având în vedere că reclamanții nu au primit nici prima și nici ce-a de-a doua tranșă din compensații. Totodată solicită să se aibă în vedere și dispozițiile deciziei nr.XXI/2007 pronunțate de ÎCCJ în recursul în interesul legii și principiul reparației în integralitate.
Curtea pune în discuție aplicabilitatea în speță a dispozițiilor OUG nr. 10/2013.
Intimații, prin avocat, arată că în opinia lor nu sunt aplicabile în speță dispozițiile OUG nr. 10/2013.
Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr. 140/11.01.2013, Tribunalul București – Secția a IX- a C. Administrativ și Fiscal a admis cererea de chemare în judecată în cauza privind pe reclamanții G. E. V., C. G. Ș., și N. M. E., în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PRORIETĂȚILOR.
A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de_,10 lei, actualizată cu indicele de creștere al prețurilor de consum până la data plății efective.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că: prin Decizia nr.581/27.02.2009 emisă de vicepreședintele ANRP a fost validată Hotărârea nr. 3325 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 la data de 27.07.2006, fiindu-le acordate despăgubiri reclamanților GHEȚARU E. V., C. GBRIELA Ș. și N. M. E. în cuantum de_,10 lei.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 9/1998, compensațiile acordate cetățenilor români îndreptățiți se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, iar plățile către persoanele fizice se asigură de către direcțiile generale ale finanțelor publice în raza cărora își au domiciliul beneficiarii. La art. 2 al aceluiași articol s-a prevăzut că prin hotărâre de guvern se va stabili modalitatea de eșalonare a acordării compensațiilor, care nu poate depăși 2 ani consecutivi, stabilindu-se totodată că în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S. înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior.
În conformitate cu prevederile art. 5 din H.G. nr. 286/2004, compensațiile stabilite prin hotărârea de validare a Comisiei centrale pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 se achită beneficiarilor eșalonat, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat. C. de 60% din cuantumul compensației, achitată în anul următor, se actualizează în condițiile Legii nr. 9/1998.
Pornind de la aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că pârâta nu a achitat reclamanților despăgubirile ce le-au fost acordate, fără a justifica în mod rezonabil depășirea termenului legal, singurul argument prezentat în întâmpinare fiind insuficiența fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru acoperirea tuturor sumelor reprezentând despăgubiri scadente, printre care și cea datorată reclamanților. Or, această apărare nu poate fi primită în cauză, întrucât a refuza achitarea sine die a acestor despăgubiri, prin invocarea formală a lipsei fondurilor bănești, echivalează cu a transforma dreptul de proprietate al reclamanților asupra sumelor respective într-un drept eventual, ceea ce încalcă regulile fundamentale dezvoltate de CEDO prin jurisprudența sa.
Prin recunoașterea dreptului la despăgubire, neurmată însă, în contradicție flagrantă cu prevederile Legii nr. 9/1998, de punerea efectivă în plată a compensațiilor acordate, se creează și se menține o stare de incertitudine și de insecuritate juridică în domeniul legilor reparatorii, ceea ce este de nepermis într-un stat de drept.
În consecință, tribunalul a constatat că pretenția reclamanților privind efectuarea de către pârâtă a plății integrale a compensațiilor este întemeiată, astfel încât a admis-o, în baza dispozițiilor sus-menționate, precum și ale art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 și art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Totodată, tribunalul a reținut că și cererea reclamanților de actualizare a sumei în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum este întemeiată, având în vedere că această măsură este necesară pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantei prin nerespectarea în mod nejustificat de către pârâtă a obligației de plată a compensațiilor acordate, prejudiciu constând în devalorizarea monedei naționale. În acest sens sunt și prevederile deciziei nr. XXI/ 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea dispozițiilor Legii 9/1998 iar validarea hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.p.c.
În motivarea cererii de recurs a invocat dispozițiile art. 38 alin. 5 lit. c din H.G. 1277/2007, art. 5 din H.G. 286/2004 conform cărora plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Până la sfârșitul anului 2009, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților i-a fost alocată, pentru plata despăgubirilor, de către Ministerul Finanțelor Publice, ordonatorul principal de credite, o sumă totală de_ lei, astfel:_ lei în anul 2007;_ lei în anul 2008;_ lei în anul 2009.
Din aceste sume Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 i-au fost alocate: 43.550.169,17 lei în anul 2007; 77.419.297,58 lei în anul 2008; 31.666.756,37 lei în anul 2009.
Cu referire la termenul rezonabil, în procedurile judiciare, instanța europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal (această ipoteză, se aplică, prin analogie, situației în care se regăsește recurenta) nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze asemenea situație.
Este cunoscut faptul că aspectele problematice care au fost revelate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Pilot în cauza M. A. și alții împotriva României se regăsesc și se explică prin numeroase solicitări adresate ANRP care au condus la un număr mare de litigii în care aceasta este parte.
Noile modificări legislative ce se doresc a fi aplicate, susținute prin măsuri administrative si financiare corelative care să ofere instituțiilor implicate în acest proces resursele umane si financiare corespunzătoare volumului de activitate trebuie să aibă drept rezultat asigurarea finalizării dosarelor într-un „termen rezonabil" așa cum prevede practica Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a se evita apariția de noi cauze pe rolul CEDO, existând riscul unor sancțiuni dispuse de către Comitetul de Miniștri, concomitent cu afectarea, în mod negativ, a imaginii României pe plan european.
În acest sens, prin Decizia nr. 270/03.12.2010 a Primului Ministru al României a fost constituit Comitetul interministerial privind procesul de reformare a legislației și procedurilor din domeniul restituirii proprietăților, care are ca principală atribuție identificarea soluțiilor optime care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a proprietăților și elaborarea unor proiecte de acte normative care să conțină propunerile în domeniu.
În aceste condiții se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabilii, în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
În al doilea rând, din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O.
Cu privire la actualizarea cuantumului compensațiilor acordate a susținut că Legea 9/1998 a stabilit clar calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, respectiv actualizarea cotei de 60 % în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Național de S. față de luna decembrie a anului anterior.
La termenul de judecată din 17.10.2013, Curtea a pus în discuție aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. 10/2013 în speță, reprezentantul intimaților-reclamanți apreciind că acest act normativ nu este incident în cauza de față.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 3325/27.07.2006 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București au fost acordate reclamanților compensații în cuantum de 52.960,10 lei, hotărârea fiind validată prin Decizia vicepreședintelui ANRP nr. 581/27.02.2009.
Având în vedere că aceste despăgubiri nu au fost achitate, reclamanții s-au adresat instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată, pârâta a fost obligată să le plătească despăgubirile sus-menționate.
La data de 28.02.2013 a fost publicată în M.Of. nr. 114/2013 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 10/2013, prin art. I dispunându-se: „(1)Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. (2)Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014. (3) Prin titlu de plată se înțelegehotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. (4) Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”.
Mai reține Curtea art.20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data pronunțării sentinței civile recurate), text potrivit căruia „1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. (2) Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență.”. Din interpretarea acestor dispoziții, Curtea constată că în materia contenciosului administrativ legiuitorul a înțeles să deroge de la principiile procedurii civile de drept comun, respectiv art. 376 și art. 377 C.pr.civ. (1865), în sensul că prezintă caracter executoriu și, astfel, autoritate de lucru judecat, doar hotărârea definitivă și irevocabilă, iar nu și cea cu privire la care nu s-a împlinit încă termenul de recurs sau nu a fost încă judecat recursul declarat. În aceste condiții, Curtea arată că eventualele drepturi recunoscute prin sentința pronunțată de instanța de contencios administrativ sunt susceptibile de a fi exercitate, doar în măsura și sub condiția respingerii recursului.
Se reține că titlul de plată invocat de reclamanți, fiind o hotărâre a comisiei județene pentru aplicarea Legii 9/1998, se înscrie printre cele vizate de legiuitor la art. I din O.U.G. 10/2013 și că acesta nu a fost achitat până la data intrării în vigoare a O.U.G. 10/2013.
Acest act normativ este aplicabil în speță, întrucât cenzurarea refuzului de plată al A.N.R.P. cu privire la despăgubirile cuvenite reclamanților nu intervenise prin hotărâre irevocabilă în contencios administrativ și fiscal la data adoptării O.U.G. 10/2013, iar din textul ordonanței rezultă că eșalonarea obligației de plată privește toate titlurile neachitate integral.
Nu se poate reține înlăturarea efectului O.U.G. 10/2013 prin prisma jurisprudenței CEDO, prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, sub acest aspect fiind relevantă decizia pronunțată de CEDO la data de 4 septembrie 2012 în cauza D. D. D. și alții c. România, cererea nr._/08 (traducerea fiind publicată în M.Of. nr. 709/12.10.2012), de respingere a plângerii prin care se pretindea încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin prisma eșalonării până în anul 2016 a obligației de plată a unor creanțe recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În considerentele deciziei pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat:
« 38. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).
Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).
(...)
43. În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.
44. Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.
Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
45. Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.
În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5 % în primul an până la 35 % în ultimul an (supra, pct. 24-27).
46. Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.
47. Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].
48. În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
49. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
50. Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate.
Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30 % din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25 % din a doua tranșă de 34 % din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății.
Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
51. Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților.
În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
52. Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.»
Față de această decizia a instanței de la Strasbourg, se reține că nu orice neexecutare a unei hotărâri judecătorești sau alt titlu de către Stat constituie per se o încălcare a articolului 6 din Convenție și/sau a articolului 1 din Primul Protocol adițional; spre acest rezultat, se impune a se observa că în exprimarea Curții sunt folosite expresiile «poate constitui» și «poate aduce atingere», ceea ce implică potențialitate, posibilitate. Raportarea CEDO la art. 6 din Convenție se face prin prisma unor criterii similare celor specifice analizei termenului rezonabil al procedurii, respectiv complexitatea acesteia, comportamentul părților, dar și al tuturor autorităților vizate, obiectul hotărârii de executat. Totodată, cum analiza CEDO a privit și protecția proprietății, se observă că argumentarea antamează expres două dintre criteriile jurisprudențiale care pot justifica ingerința într-un drept recunoscut de Convenție, anume scopul de utilitate publică urmărit și proporționalitatea măsurii prin prisma necesității asigurării unui just echilibru între interesele în concurs, adică cel general al comunității și imperativul de apărare a drepturilor fundamentale aparținând individului. Se mai observă că instanța de la Strasbourg afirmă faptul că măsurile adoptate pentru salvgardarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică. Pentru a judeca în sensul respectării de către Statul român a cerinței de proporționalitate, CEDO se raportează la întregul drept de creanță recunoscut, astfel că acordă relevanță, pe de o parte, faptului debitorului de a fi achitat în precedent aproximativ o treime din cuantumul său, iar, pe de altă parte, actualizării cu rata inflației a tranșelor plătite; pe baza acestor premise, Curtea afirmă că Statul pârât a făcut dovada diligenței în executare, creditându-l cu intenția de a respecta calendarul de eșalonare. Implicit CEDO reia și ideea că atât dreptul la un proces echitabil, cât și cel de proprietate nu au caracter absolut, fiind susceptibile de limitări în anumite împrejurări speciale.
Practic, același raționament se poate aplica mutatis muandis și în cauza de față, câtă vreme reclamanții nu au încasat creanța recunoscută prin hotărârea nr. 3325/27.07.2006, iar Statul român nu contestă existența dreptului lor de creanță, ci doar le eșalonează plata pentru un anumit interval de timp, dar cu actualizarea în mod corespunzător a sumei de achitat, cu începere din luna următoare celei în care a fost emis titlu; totodată, nu se poate prezuma a priori în sensul unei omisiuni de conformare în viitor din partea debitorului. În plus, în expunerea de motive a OUG nr. 10/2013 este invocată în mod expres necesitatea de menținere a echilibrelor bugetare și respectare a angajamentelor asumate de Guvern pe plan intern și internațional.
Reține Curtea de apel totodată și considerentele din paragrafele 235 – 236 ale hotărârii CEDO M. A. și alții c. România din 12 octombrie 2010 (cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06), în care se arată: « (235) În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski și Wolkenberg, …). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. (236) Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.».
Astfel, în concluzie, Curtea de apel apreciază că soluția de pronunțat este în sensul obligării pârâtei ANRP la achitarea în favoarea reclamanților a despăgubirilor în condițiile și termenele prevăzute de O.U.G. 10/2013.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 C.p.c., Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că va admite acțiunea în parte și va obliga pârâta la plata către reclamanți a despăgubirilor în condițiile și termenele prevăzute de O.U.G. 10/2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 140/11.01.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți G. E. V., C. G. Ș. și N. M. E..
Modifică în parte sentința în sensul că admite acțiunea în parte, obligă pârâta la plata despăgubirilor în condițiile și termenele prevăzute de OUG nr. 10/2013.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. G. A. V. C. M. C.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.C.C.M.
Tehnored.R.O./ 2 ex./ 24.10.2013
Jud.fond: O. D. P., Tribunalul București-SCAF
| ← Pretentii. Decizia nr. 1056/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 4228/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
