Pretentii. Decizia nr. 5397/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 5397/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-11-2013 în dosarul nr. 2280/3/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 5397

Ședința publică de la 29.11.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: V. D.

JUDECĂTOR: U. D.

JUDECĂTOR: B. V.

GREFIER: B. C.

Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurenta reclamantă C. I., împotriva sentinței civile nr. 2332/26.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – SERVICIUL PENTRU APLICAREA LEGII nr. 290/2003.

La apelul nominal făcut în ședința publică, în ordinea listei, a răspuns recurenta reclamantă reprezentată de avocat D. S. L., cu împuternicire avocațială de reprezentare la fila 50 dosar Tribunalul București, lipsind intimata pârâtă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită și că s-a depus la dosarul cauzei, prin intermediul Serviciului registratură al secției, la data de 20.11.2013, întâmpinare din partea intimatei pârâte, după care:

Curtea, comunică reprezentantei recurentei reclamante un exemplar de pe întâmpinarea depusă pentru acest termen de judecată de către intimata pârâtă.

La interpelarea instanței, reprezentanta recurentei reclamante, învederează că nu mai are alte cereri prealabile de formulat, excepții de invocat și nici probe noi de administrat.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.

Având cuvântul, reprezentanta recurentei reclamante solicită instanței admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru motivele expuse pe larg în cererea de recurs și pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a făcut două greșeli esențiale, una sub aspect procedural și alta sub aspect substanțial, ultima având trei argumente juridice în dovedirea recursului.

Cu privire la aspectul procedural soluția a fost tranșată pe cale de excepție, excepția de prematuritate, în condițiile în care o acțiune pentru a fi prematură este condiționată de existența unei proceduri prealabile pe care recurenta, respectiv reclamanta să nu fi îndeplinit-o la data demersului judiciar.

Or, la data investirii instanței, respectiv 22.01.2013, nu a existat nicio dispoziție de natură administrativă sau normativă care să condiționeze sub aspectul demersului prealabil îndeplinirii acestui exercițiu procesual. Astfel hotărârea sub aspect procesual este nelegală deoarece, dreptul de creanță, în măsura în care ar fi fost condiționat de un termen suspensiv, ar fi justificat pe fond recursul administrativ, împrejurare în care acțiunea nu putea fi respinsă ca fiind prematură ci ca fiind neîntemeiată.

Deci aspectul legat de credibilitatea dreptului de creanță a negat pe fondul recursului administrativ ține de examinarea de fond a cauzei și nu pe examinarea pe calea excepției de prematurității. Ar fi trebuit ca hotărârea judecătorească să fie rezonabil motivată pe o procedură prealabilă neîndeplinită.

În ceea ce privește dreptul substanțial sunt trei motive.

Instanța de fond a considerat că este incidentă Ordonanța nr. 10/2013 arătând că nu poate face un examen de constituționalitate cu privire la actul normativ.

Mai susține reprezentanta reclamantei că s-a arătat că acest act normativ, cel puțin cu privire la dreptul de creanță care face obiectul tranșei I, scadent în 20.12.2012, nu le este aplicabil.

Creanța privind prima tranșă era exigibilă cu patru luni înaintea intrării în vigoare a disp. OUG nr. 10/2013 și cu două luni înaintea investirii instanței.

Instanța a aplicat greșit disp. OUG nr. 10/2013, întrucât sintagama „titlurile de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare” a normei, legiuitorul a avut în vedere reglementarea plăților despăgubirilor stabilite, dar neexigibile, la momentul la care ordonanța a produs efecte.

Or, aplicarea și interpretarea disp. art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 10/2013 de către instanța de fond nu s-a făcut prin raportare la disp. art. 15 alin. 2 și art. 16 alin. 1 din Constituția României, respectiv cu respectarea principiului privind neretroactivitatea legii civile și al egalității persoanelor aflate în situații similare în fața legii.

Reclamanta nu a solicitat instanței să facă un examen de constituționalitate, așa cum în mod greșit a reținut judecătorul fondului, ci a solicitat să se constate că OUG nr. 10/2013 nu se aplică dreptului de creanță ce face obiectul tranșei I din despăgubirile acordate prin titlu.

Așadar, hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât instanța de fond trebuia să procedeze la o analiză diferențiată a efectelor juridice ale actului normativ, asupra fiecăreia dintre cele două tranșe de despăgubire, stabilite prin titlul în discuție. Fiecare dintre cele două tranșe are ca obiect câte o obligație de plată distinctă, astfel că, două drepturi de creanță impun examinarea condițiilor legale, existente la momentul la care sunt exigibile.

Or, instanța a fost chemată să examineze dacă dreptul de creanță este legitim și dacă actele normative, în raport de care pretindem că a devenit exigibil, au fost respectate de către autoritatea pârâtă, judecătorul neavând competența să examineze oportunitatea ordonanței de urgență, dată în atribuirea altei structuri a puterii de stat.

Se mai susține de către reprezentanta recurentei că, odată cu hotărârea pronunțată de către instanța de fond s-a adus o nouă atingere drepturilor fundamentale ale reclamantei, prin refuzarea accesului efectiv la justiție, pentru examinarea cererii privind creanța ce face obiectul tranșei I din compensațiile bănești acordate, exigibilă încă din 20.12.2012.

Hotărârea recurată prin care reclamantei îi este negat accesul la justiție, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului european și comunitar, care stabilesc faptul că, orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității drepturilor fundamentale, trebuie înlăturată de către judecătorul competent să aplice acel drept.

Având în vedere considerentele expuse anterior cât și cele expuse pe larg în cuprinsul cererii de recurs, se solicită de către reprezentanta recurentei reclamante admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecarea instanței de fond.

Curtea, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, reține recursul spre soluționare.

CURTEA

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti la data de 22.01.2013, sub nr._, reclamanta C. I. a chemat în judecată pe pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor acordate în sumă de 185.614,37 lei prin Hotărârea nr. 1022/10.11.2011 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, prima tranșă fiind scadentă în cursul anului 2012, iar cea de a doua tranșă fiind scadentă în cursul anului 2013. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei dobânzi penalizatoare, stabilite la nivelul ratei dobânzii de referință BNR plus patru puncte procentuale, aplicate asupra sumei reprezentând prima tranșă, calculate începând cu data de 20.12.2012 până la data plății efective.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâta nu i-a achitat suma ce i se cuvenea conform Hotărârii nr. nr. 1022/10.11.2011 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, dreptul de proprietate asupra despăgubirilor devenind iluzoriu și fictiv. A arătat că refuzul pârâtei de a efectua plata despăgubirilor este unul nejustificat și a solicitat și obligarea acesteia la plata de dobândă penalizatoare în temeiul O.G. nr.13/2011.

În drept au fost invocate disp. Legii nr. 290/2003, Legii nr. 554/2004 și jurisprudența CEDO.

În susținere, a depus înscrisuri.

Deși legal citată, pârâta nu a formulat întâmpinare.

La termenul de judecată din 19.04.2013, instanța a invocat din oficiu excepția prematurității față de prevederile OUG nr.10/2013.

Reclamanta, prin concluziile formulate a solicitat respingerea acestei excepții. A arătat că, față de principiul neretroactivității legii, obligația pârâtei de a achita prima tranșă era scadentă la data de 20.12.2012 și această obligație nu intră sub jurisdicția OUG nr.10/2013 iar în ceea ce privește obligația de plată a celei de a doua tranșe, prevederile OUG nr.10/2013 încalcă jurisprudența CEDO privind dreptul de proprietate și accesul la justiție.

Prin sentinta civila nr. 2332/26.04.2013, Tribunalul Bucuresti a admis excepția prematurității formulării cererii, invocată din oficiu si a respins cererea ca prematur introdusă.

In motivare, prima instanta a aratat ca prin Hotărârea nr. 1022/10.11.2011 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 (fila 15) a fost aprobată cererea nr._/1651/2003 și s-a propus acordarea compensațiilor bănești moștenitoarei C. I., urmând a fi acordate compensații în valoare de 185.614,37 lei.

Conform art. I din OUG nr.10/27.02.2013,

1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014.

(3) Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.

F. de aceste prevederi legale, chiar daca acțiunea reclamantei a fost promovata anterior adoptării acestui act normativ, întrucât potrivit art.1 al.2 din OUG nr.10/2013 orice plata in temeiul unei hotărâri emise in baza Legii nr.290/2003, Legii nr.9/1998 sau Legii nr.393/2006 este suspendata prin lege pana la data de 01.04.2014, iar titlul de plata în cauză a fost emis si este neachitat integral pana la data intrării in vigoare a ordonanței amintite, rezulta ca acțiunea reclamantei este prematură. Argumentul reclamantei privind principiul neretroactivității legii garantat de Constituția României nu poate fi reținut atât timp cât prevederile legale mai sus menționate sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale.

Totodată, instanța constată că această măsură de eșalonare a plății compensațiilor, în circumstanțele specifice ale speței și contextului economic actual, răspunde exigenței de proporționalitate a măsurii cu dreptul de proprietate al reclamanților, așa cum au fost definite aceste noțiuni în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este adevărat că o autoritate publica nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii, totuși, jurisprudența recentă a Curții Europene a subliniat faptul că întârzierea în plata acestora poate fi totuși justificată de împrejurări speciale, cu condiția ca aceasta să nu afecteze însăși substanța dreptului de proprietate (a se vedea, printre altele, Honsby c. Greciei, pct. 40; Jesiuniene c. Lituaniei, pct. 27, Qufaj Co. Sh.p.k. c. Albaniei, pct. 28, precum si Beshiri si altii c. Albaniei, pct. 60).

Totodata, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării ., Curtea ia in considerare complexitatea comportamentului tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James si Webster c. Regatului Unit, pct. 48-49).

Chemată, în spețe similare, să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat ca legiuitorului național trebuie să i se recunoască, la punerea in aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale si economice, o ampla marja de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existentei unei probleme de interes public ce necesita un act normativ, cat si asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respecta modul in care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului in care hotărârea se dovedește lipsita in mod vădit de temei rațional (Mellacher si altii c. Austriei, pct. 45).

În ceea ce privește jurisprudența sa anterioară relativă la analiza unor acte interne de eșalonare a datoriilor statului către particulari, remarcă instanța faptul că Curtea de la Strasbourg a declarat incompatibila cu cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție fie eșalonarea plații datoriilor stabilite pe cale judiciara, reținând că actul de eșalonare nu avea statut de "lege" in sensul jurisprudenței Curții (SARL Amag-G si Mebachichvili c. Georgiei, pct. 61), fie pentru că a remarcat faptul că mecanismul de eșalonare prevăzut de lege fusese aplicat in mod defectuos (Suljagic c. Bosniei-Hertegovinei, pct. 56-57).

Or, în cauză, nu se poate vorbi despre o lezare a substanței dreptului reclamanților atât timp cât guvernul nu numai că nu neagă datoria sa față de aceștia ci adoptă măsuri legale în vederea asigurării plății acesteia. Cert, așa cum s-a indicat și anterior, aceste măsuri nu pot fi concepute exclusiv prin prisma interesului individual al reclamanților ci trebuie să respecte în primul rând interesul public general, grija executivului extinzându-se asupra tuturor.

Mai reține instanța faptul că motivul care a stat la baza acestei eșalonări este unul pertinent, justificat de interesul public. Astfel, instanța constată că potrivit expunerii de motive anexate la dosar, adoptarea OUG 10/2013 a avut ca scop protejarea interesului economic național, respectarea țintei de deficit bugetar, asumată la nivel european. La baza luării acestei măsuri de eșalonare s-au plasat studii de impact referitoare la modalitatea concretă în care plata titlurilor actuale ar influența atât bugetul statului cât și respectarea obligației asumate de legiuitor pentru toți beneficiarii legilor de reparație. Trebuie subliniată grija executivului în sensul asigurării resurselor bugetare pentru toate persoanele îndreptățite, unul din argumentele care au stat la baza emiterii acestui act normativ fiind tocmai necesitatea creării unui cadru legal unitar pentru satisfacerea tuturor cererilor de despăgubire.

Or, instanța reține că în cauzele Mihaies si Sentes c. Romaniei (dec.), pct. 24, precum si Panfile c. Romaniei (dec.), pct. 21, Curtea europeană a hotărât deja ca masurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar intre cheltuielile si veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publica.

Până la acest moment, nu există nici un motiv pertinent pentru care instanța să se îndoiască de seriozitatea pârâtei în aplicarea concretă a acestui act normativ. Mai mult, sumele datorate urmează a fi actualizate cu rata inflației, aspect care este de natură a acoperi prejudiciul material suferit de reclamanți ca urmare a eșalonării.

Astfel, conform alineatului 4 din art. 1 din OUG 10/2013: „Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui preturilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe.”

În consecință, tribunalul constată că între momentul introducerii acțiunii și cel al soluționării cauzei, a intervenit un act normativ care a stabilit în cadrul procedurii de plată a despăgubirilor termene care nu s-au împlinit încă, act normativ aplicabil și hotărârii de despăgubire invocată în prezenta cauză de către reclamantă.

Având în vedere aceste aspecte, instanța reține că și capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtei la plata unei dobânzi penalizatoare este prematur formulat, accesoriul urmând soarta principalului.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta, solicitand admiterea recursului, casarea hotărârii recurate si, pe cale de consecința, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

In motivare, recurenta a aratat ca hotărârea instanței de fond este netemeinica si nelegala, pentru următoarele argumente juridice:

1. Incidența disp.art.304 pct.9 C.pr.civ., privind incalcarea si aplicarea greșita a legii:

La data investirii instanței, respectiv 22.01.2013, nu a existat nicio condiție legala sau procedura prealabila, pe care reclamanta sa fi omis sa o indeplineasca in cadrul etapei administrativ-jurisdictionale sau in raport de care dreptul la acțiune sa nu fi fost născut si actual, astfel incat, exercițiul acestuia sa poată fi apreciat ca fiind "prematur".

In fapt, prin acțiune, reclamanta a solicitat ca ANRP sa fie obligata sa recunoască efectele titlului reprezentat de Hotărârea nr. 1022/10.11.2011, adoptata de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003, prin care a fost soluționat dosarul administrativ_/1651/18.11.2003, in sensul acordării compensațiilor bănești a căror valoare a fost stabilita ca fiind 185.614,37 lei.

Aceste compensații bănești urmau a fi achitate reclamantei, de către ANRP, in doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi (2012-2013), conform art. 10 alin. 2 din Legea 290/2003, in vigoare la data investirii instanței.

Cum, în speța, reclamantei i-a fost comunicat titlul de creanța la data de 20.12.2011, acesta nefiind contestat, prima transa reprezentând suma de 74.245,748 lei, trebuia achitata de către parata ANRP, cel târziu la data de 20.12.2012, deci anterior intrării in vigoare a OUG 10/2013 si anterior investirii instanței.

Conform disp. art. 18 alin.5 lit c din Normele metodologice de aplicare a Legii 290/2003, aprobate de HG 1120/2006, la data de 03.02.2012, parata ANRP a fost investita de către reclamanta cu solicitarea plații compensațiilor bănești acordate, imprejurare in care i-au fost comunicate toate documentele prevăzute de comandamentul normativ citat.

Refuzul executării actului administrativ, prin care reclamantei i-a fost stabilit dreptul la despăgubiri, este asimilat refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri adresate unei autorități publice, care la rândul lui este asimilata actului administrativ, în baza art. 2 alin. 1 litera i teza a Il-a si alin. 2 din Legea 554/2004.

Hotărârea instanței de fond incalca disp.art.6 si 13 CEDO, intrucat reclamantei i s-a refuzat accesul efectiv si concret la un tribunal, pentru examinarea pe fond a cererii sale, in condițiile in care, la data promovării acțiunii nu a existat niciun impediment de natura normativa sau administrativa, care sa condiționeze exercițiul dreptului la acțiune, creanța privind prima transa (74.245,748 lei) Fiind exigibila cu patru luni înaintea intrării in vigoare a disp.OUG 10/2013 si cu doua luni inaintea investirii instanței.

Scadenta plații transei I (20.12.2012) a fost stabilita, in mod unilateral, de către autoritatea de stat, in raport de propriile evaluării si de criteriile ce tin de realizarea si asigurarea resurselor bugetare, ANRP având la dispoziție 12 luni de la emiterea titlului, pentru a ordona plata acestei prime transe.

Instanța a aplicat greșit disp. OUG 10/2013, intrucat prin sintagma "titlurile de plata emise si neachitate integral pâna la data intrării in vigoare" a normei, legiuitorul a avut in vedere reglementarea plaților despăgubirilor stabilite, dar neexigibile la momentul Ia care ordonanța a produs efecte.

Orice alta interpretare ar conduce la aplicarea arbitrara si diferențiata a Legii 290/2003, cu consecința salvgardării culpei proprii a paratei, fiind suficienta sfidarea discreționara, de către administrație, a termenului de plata, impus de art.18 alin.5 lit c din HG 1120/2006 (abrogat dupa investirea instanței, in 28.02.2013), pentru ca parata sa se poată deroba de obligația de plata a transei I, prin invocarea schimbării cadrului normativ, ulterior scadentei.

Or, daca ANRP ar fi executat voluntar, cel târziu la data de 20.12.2012, obligația de plata a transei I - care-i incuba ope legis - reclamanta nu avea motive pentru a solicita intervenția instanței, astfel ca OUG 10/2013 intrata in vigoare la patru luni de zile de la exigibilitatea creanței si la peste o luna de zile de la investirea instanței, nu ar fi fost pusa in discuție, in legătura cu acest drept (40% din despăgubirea totala).

Prin urmare, admițând excepția prematuritatii acțiunii, instanța de fond a cautionat atitudinea arbitrara a ANRP, intrucat, fara nicio justificare rezonabila, reclamanta a fost discriminata in raport cu persoanele care, au primit despăgubiri anterior intrării in vigoare a OUG 10/2012, ca urmare a executării voluntare, de către ANRP, a obligațiilor de plata, in termenul prevăzut de HG 1120/2006.

Or, aplicarea si interpretarea disp. art. I alin. 1 si 2 din OUG 10/2013, de către instanța de fond nu s-a făcut prin raportare la disp. 15 alin.2 si art. 16 alin. 1 din Constituția României, respectiv cu respectarea principiului privind neretroactivitatea legii civile si al egalității persoanelor aflate in situații similare in fata legii.

Reclamanta nu a solicitat instanței sa faca un examen de "constituționalitate", asa cum in mod greșit a reținut judecătorul fondului, ci a solicitat sa se constate ca OUG 10/2013 nu se aplica dreptului de creanța ce face obiectul transei I din despăgubirile acordate prin titlu.

Aplicarea retroactiva a unui act normativ, intrat in vigoare ulterior nașterii raportului procesual si ulterior scadentei dreptului substanțial, incalca principiul securității juridice, o astfel de situație fiind, de plano, menita a fi exclusa din intenția legiuitorului.

Astfel, obligația de plata a paratei, având ca obiect prima transa (40%), respectiv suma de 74.245,748 lei a avut scadenta anterior intrării in vigoare a OUG 10/2013, astfel ca acest drept nu intra sub jurisdicția actului normativ citat de către instanța.

Așadar, hotărârea este nelegala si netemeinica, intrucat instanța trebuia sa procedeze la o analiza diferențiata a efectelor juridice ale actului normativ, asupra fiecăreia dintre cele doua transe de despăgubire, stabilite prin titlul in discuție. Fiecare dintre cele doua transe are ca obiect cate o obligație de plata distincta, astfel ca, doua drepturi de creanța impun examinarea condițiilor legale, existente la momentul la care sunt exigibile.

Conclusiv, disp.nOUG 10/2013 nu pot constitui suport juridic pentru evaluarea cererii de plata a transei I, cata vreme, atat la data exigibilității creanței, 20.12.2012, cat si la data investirii instanței, 22.01.2013, actul normativ nu era in vigoare, singurele norme incidente fiind disp.art. 18 din Normele metodologice aprobate prin HG 1120/2006, in raport de care instanța trebuia sa evalueze refuzul nejustificat, alegat in cauza.

Urmare a refuzului de a examina pe fond acțiunea reclamantei, instanța de fond a omologat refuzat nejustificat al ANRP, lasand, astfel, Hotărârea nr. 1022/10.11.2011 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003 fara putere juridica executorie pentru creanța exigibila (transa I), desi acest titlu a fost obținut urmare a soluționării irevocabile a dosarului pendinte_, intrat in putere de lucru judecat.

Potrivit jurisprudentei Curții EDO, referitoare la aplicabilitatea art.6 al Convenției, termenul de "instanța" nu trebuie interpretat in sensul ca acesta vizează doar instanțele de tip clasic, integrate sistemului judiciar al statului, ci si alte autorități publice, care emit decizii cu efect asupra drepturilor si libertăților persoanelor, intrucat funcționarii care intra in aceste organisme se bucura de un statut legal.

Curtea a arătat ca este de neconceput ca, hotărârea unei "instanțe", intrata in putere de lucru judecat, sa-si piardă forța legala, atunci cand se schimba cadrul normativ. (Bulgakova c.Rusiei,_/01, 18 ianuarie 2007).

In cauzele I. S., Ghibusi, S. P., D. si alții, Ruianu, toate impotriva României, Curtea EDO a arătat ca "dreptul de acces la instanța ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul uneia dintre parti (Immobiliare Saffi impotriva Italiei, nr._/93). "

Curtea a reamintit ca "o decizie sau o măsura favorabila reclamantului nu este suficienta pentru a-i retrage acestuia statutul de victima, decât in cazul in care autoritățile naționale au recunoscut, explicit, in esența, iar apoi au reparat incalcarea Convenției (Amuur impotriva Franței, 25 iunie 1996, pct.36)"

2. Incidența disp.art.304 pct.4 C.pr.civ., privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești:

Instanța de fond s-a pronunțat in cauza, pe calea unor dispoziții si raționamente cu caracter general, considerentele hotărârii având natura unei motivări de oportunitate a adoptării OUG 10/2013, consfintand cu valoare legala "expunerea de motive anexate la dosar", in raport de care a fost adoptat actul normativ citat, atribuție care nu intra in sfera puterii judecătorești.

Instanța de fond, prin motivare, s-a derobat, eo facto, de obligația de a respecta disp.art.6 din CEDO, potrivit cărora tribunalul trebuie sa fie "independent si imparțial", intrucat argumentația generala, cu caracter colectiv, lipsita de date concrete ale spetei, nu a răspuns in nicio măsura apărărilor reclamantei, hotărârea având aptitudinea de a mima justiția si de a cautiona interferența executivului in justiție.

Prin motivare, judecătorul fondului s-a aliat autorității de stat (parata), imixtandu-se in atribuțiile executivului, in sensul in care a explicat rațiunile adoptării actului normativ, pentru a-1 aplica unui raport de drept procesual si substanțial din afara perimetrului normei citate, cu consecința temporizării examenul judiciar, de fond, fiind evident ca, soluția prin care se va transa recursul va fi pronunțata dupa ianuarie 2014, deci dupa implinirea termenului stipulat in OUG 10/2013.

Girând abuzul de poziție dominanta, a ANRP, instanța de fond s-a mărginit in analiza spetei doar la a constata ca "guvernul nu numai ca nu neaga datoria sa fata de reclamanta ci adopta masuri legale in vederea asigurării plații acesteia".

Hotărârea recurata tinde la substituirea legiuitorului, printr-o argumentare a oportunității adoptării OUG 10/2013, judecătorul expunând raționamentul pentru care opinează ca actul normativ este in acord cu "respectarea (iniei de deficit busetar", cata vreme" la baza luării măsurii s-au plasat studii de impact referitoare la modalitatea concreta in care plata titlurilor actuale ar influenta bugetul de stat... ".

Desi este chemat sa se pronunțe in mod punctual, asupra incalcarii unui drept privat, judecătorul fondului, fara a analiza circumstanțele cauzei, retine ca "trebuie subliniata seriozitatea executivului in sensul asigurării resurselor bugetare... ",translând in patrimoniul reclamantei, efectul si rezultatul incapacității administrației de stat, de a-si respecta propriile acte normative, propriile decizii administrativ-jurisdictionale si propriile termene de plata, hotărâte unilataral si comunicate reclamantei inca din 20.12. 2011.

Ipso facto, hotărârea judecătoreasca are, sub aspect motivational, structura aferenta expunerii de motive, ce justifica adoptarea actului normativ, lasand, insa, fara rezolvare judiciara, dreptul dedus judecații, in raport de circumstanțele concrete si efective ale cauzei cu care instanța a fost investita.

Or, instanța a fost chemata sa examineze daca dreptul de creanța este legitim si daca actele normative, in raport de care pretindem ca a devenit exigibil, au fost respectate de către autoritatea parata, judecătorul neavand competenta sa examineze oportunitatea ordonanței de urgenta, data in atribuția altei structuri a puterii de stat.

In speța, dreptul reclamantei nu necesita nici "recunoaștere din partea guvernului" si nici "alte masuri in vederea asigurării plații", in afara celor prevăzute si luate in calcul de către stat, prin Comisia de aplicare a Legii 290/2003, la data emiterii titlului.

Dreptul de proprietate, alegat, a fost deja "recunoscut" si opozabil atat ANRP, cat si "guvernului", ca urmare a soluționării irevocabile a doua proceduri judiciare pendinte (dosarul_ si dosarul_/3/2008).

In prezent, insa, o parte din acesta, respectiv dreptul de creanța, privind transa I, a devenit iluzoriu si fictiv, precar in insasi substanța sa, intrucat titlul reprezentat de Hotărârea nr. 1022/10.11.2011, a fost lăsat fara eficacitate juridica, concreta, conduita discreționara a paratei A.N.R.P fiind omologata de către instanța de fond.

Motivarea hotărârii se circumscrie unui îndemn public pentru a ne increde in "seriozitatea" autorității parate care. in opinia instanței, va respecta termenele instituite de OUG 10/2013, desi, in speța, judecătorul a fost chemat sa constate tocmai ca ANRP nu a respectat termenul inițial de plata, reglementat tot prin act normativ, respectiv prin disp.art. 18 din Normele aprobate prin HG 1120/2006.

"Seriozitatea ANRP" nu a fost evaluata obiectiv si imparțial de către judecătorul fondului, având in vedere ca, dupa 10 ani de procese, reclamantei desi i-a fost recunoscut irevocabil dreptul de proprietate, determinat in substanța sa, i-a fost refuzat nejustificat la plata, inca din 20.12.2012, deci cu peste patru luni de zile inainte de . OUG 10/2013.

Or, pe criterii de precedenta, nu exista nicio garanție a executării obligațiilor din titlu de către ANRP, nici chiar in termenul stipulat de OUG 10/2013, cata vreme parata nu a executat obligația scadenta in 20.12.2012, opozabila tot in temeiul legii, care, in raport de motivarea hotărârii recurate, are natura pur potestativa pentru autoritatea de stat, cata vreme poate fi prorogata sine die.

Întrucât dreptul de proprietate, ce poarta asupra sumei de bani, nu poate fi exercitat nici cu privire la suma ce face obiectul transei I din despăgubirile acordate, reclamanta a investit Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu cererea nr._/2012 (C. c/Romaniei), a cărei admisibilitate este in curs de examinare.

Odată cu hotărârea pronunțata de către instanța de fond s-a adus o noua atingere drepturilor fundamentale ale reclamantei, prin refuzarea accesului efectiv la justiție, pentru examinarea cererii privind creanța ce face obiectul transei I din compensațiile bănești acordate, exigibila inca din 20.12.2012.

3. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de conventionalitate, prin care reclamanta a solicitat ca disp. OUG 10/2013 sa fie inlaturate de la soluționarea cauzei, prin aplicarea disp.art.5 din Tratatul Uniunii Europene si a disp. art.20 alin.2 din Constituție, pentru următoarele argumente juridice:

Conform dispozițiilor constituționale, citate, ,,Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

In temeiul principiului cooperării comunitare, enunțat in art.5 din Tratatul C.E., instanțele naționale au obligația sa asigure protecția juridica a drepturilor fundamentale, astfel ca disp. OUG 10/2013 pot fi inlaturate de către judecătorul investit sa se pronunțe asupra cererii prin care se reclama violarea dreptului de proprietate.

Hotărârea recurata, prin care reclamantei ii este negat accesul la justiție, este incompatibila cu cerințele inerente naturii dreptului european si comunitar, care stabilesc faptul ca, orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practica legislativa, administrativa sau judiciara, care ar avea ca efect diminuarea eficacității drepturilor fundamentale, trebuie inlaturata de către judecătorul competent sa aplice acel drept.

Judecătorului național i se recunoaste astfel plenitudinea de competenta in exercitarea funcției comunitare, el fiind "judecător de drept comun in aplicarea dreptului comunitar" (CJCE, Hotărârea Limmenthal, 9III.1978).

In acest sens, CJCE a subliniat ca judecătorul care nu poate decide asupra recunoașterii unor drepturi fundamentale ale omului, din cauza normei de drept național, este obligat sa inlature aplicarea acestei norme.

Curtea EDO a arătat in mod constant, in jurisprudenta sa ca dreptul de creanța constituie un bun, in sensul art. 1 din Protocolul 1, dispoziție care garantează in substanța dreptul de proprietate. (M.D.Napoles Pacheco vs. Belgia; A. B.and Company A.S. vs Germania; Pressos Compania Neviera SA vs. Belgia)

Începând cu hotărârea pronunțata in cauza Papamichalopoulos si alții vs.G., Curtea EDO a consacrat noțiunea de incalcare in mod continuu, a dispozițiilor Convenției, pentru situațiile in care privarea de proprietate are durata in timp, ipoteza care subzista si in cauza de fata. (V. vs. România ; Loizidou vs.Turcia)

Privitor la existenta unor posibile "obstacole de drept", Curtea a decis ca exercitarea cailor jurisdictionale interne, numai pentru a se constata inadmisibilitatea unor acțiuni judiciare, prin jocul dispozițiilor legale, ce le reglementează, nu este de natura sa corespunda imperativelor art.6.1, dimpotrivă, este necesar ca legislația naționala sa asigure oricărei persoane "o posibilitate clara si concreta de a contesta un act ce constituie o ingerința in drepturile sale"

Curtea a considerat ca intervenția legislativului, care se face in legătura cu o procedura jurisdictionala, aflata in curs de derulare, la care insusi statul este parte si care poate determina soluția asupra dreptului aflat in evaluare, incalca "principiul preeminentei dreptului" si noțiunea de "proces echitabil".

Examinand recursul formulat de reclamanta, Curtea retine ca prin Hotărârea nr. 1022/10.11.2011 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 (fila 15) a fost aprobată cererea nr._/1651/2003 și s-a propus acordarea compensațiilor bănești moștenitoarei C. I., urmând a fi acordate compensații în valoare de 185.614,37 lei.

Conform art. I din OUG nr.10/27.02.2013,

,,1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014.

(3) Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.”

La data investirii instanței, 22.01.2013, dreptul reclamantei nu era afectat de nici un termen suspensiv si de nicio conditie suspensiva, fiind nascut si actual.

Prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a solicitat ca ANRP sa fie obligata sa recunoască efectele titlului reprezentat de Hotărârea nr. 1022/10.11.2011, adoptata de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003, prin care a fost soluționat dosarul administrativ_/1651/18.11.2003, in sensul acordării compensațiilor bănești a căror valoare a fost stabilita ca fiind 185.614,37 lei.

Hotărârea instanței de fond incalca disp.art.6 si 13 CEDO, intrucat reclamantei i s-a refuzat accesul efectiv si concret la un tribunal, pentru examinarea pe fond a cererii sale, in condițiile in care, la data promovării acțiunii nu a existat niciun impediment de natura normativa sau administrativa, care sa condiționeze exercițiul dreptului la acțiune, creanța privind prima transa (74.245,748 lei) fiind exigibila cu patru luni înaintea intrării in vigoare a disp. OUG 10/2013 si cu doua luni inaintea investirii instanței.

Avand in vedere aceste motive, precum si fata de faptul ca prima instanta nu s-a pronunta asupra exceptiei de neconventionalitate invocata de reclamanta, in baza art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentinta civila recurata si va trimite cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29.11.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

V. D. U. D. B. V.

GREFIER

B. C.

Tribunalul București

Secția a IX-a C.

Administrativ și Fiscal

Jud. fond O. D. P.

Red. jud. B.V./2 ex./20.12.2013

← Pretentii. Decizia nr. 1586/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Anulare act administrativ. Decizia nr. 1655/2013. Curtea de Apel... →

Pretentii. Decizia nr. 5397/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretentii. Decizia nr. 5397/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI