Refuz acordare drepturi. Decizia nr. 2487/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2487/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 7619/2/2009*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2487
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.06.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE: C. M. F.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: C. P.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta – reclamantă V. S., împotriva sentinței civile nr. 929/13.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. A. NAȚIONALE, având ca obiect refuz acordare drepturi.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimatul – pârât, prin consilier juridic R. R., care depune delegație la dosar, lipsind recurenta – reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că, la data de 15.04.2013, recurenta – reclamantă depune o cerere de judecată a cauzei în lipsă.
Curtea interpelează partea prezentă dacă mai are alte cereri sau probe de formulat sau de administrat.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, susține că nu mai are alte cereri de formulat respectiv noi probe de administrat.
Pe cale de consecință, nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, formulează concluzii de respingere a recursului cu consecința mentinerii sentinței de la fondul cauzei ca legală și temeinică.
Curtea, în conformitate cu prevederile art. 150 Cod Procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând, constată:
Prin sentința civila nr. 929/13.02.2012 pronunțată în fond de Curtea de Apel București – Secția a VIII – a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr. _ s-au reținut și dispus următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII – a C. administrativ și fiscal la data de 06.08.2009, sub nr. _ , reclamanta V. S. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul M. A. NAȚIONALE, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună recunoașterea dreptului său asupra suplimentelor salariale, corespunzătoare postului și treptei de salarizare, după cum sunt acestea prevăzute în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188 / 1999 privind Statutul funcționarilor publici; cuantificarea celor două suplimente, prin stabilirea unor procente aplicate salariului de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre acestea; obligarea pârâtei la plata către subsemnată a sumelor de bani reprezentând: suplimentul postului, În procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 19 noiembrie 2008, sumă actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății; suplimentul corespunzător treptei de salarizare, În procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 19 noiembrie 2008, sumă actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății; efectuarea înscrierilor corespunzătoare acordării drepturilor salariale solicitate, în carnetul de muncă; acordarea suplimentelor salariale cuvenite, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, în raport cu perioada desfășurării raporturilor de serviciu pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 19 noiembrie 2008, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în fapt, a avut statutul de funcționar public în cadrul Ministerului A. Naționale (MApN). În această calitate și în baza prevederilor art. 31, alin. (1) din Legea nr. 188 / 1999 privind Statutul funcționarilor publici, consideră că drepturile solicitate, drepturi expres prevăzute de legiuitor, nu i-au fost acordate.
În temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii (Legea nr. 53 / 2003), "angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: ... să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, ... ". Ca atare, prezentarea unui înscris din care să rezulte că Ministrul A. Naționale a făcut demersurile necesare, în perioada 1 ianuarie 2004 - 19 iunie 2009, în vederea plății către salariații săi funcționari publici, a celor două suplimente salariale, în virtutea obligațiilor ce decurg pentru acesta din prevederile art. 40 al. (2) Iit. c) din Codul Muncii sau o declarație prin care să aducă la cunoștință că nu a existat un astfel de demers. Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554 / 2004 a contenciosului administrativ, care menționează: „….De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin ... sau prin refuzul nejustificat al unei cereri, precum și prin refuzul de efectua re a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Reclamanta arată că prezenta cerere de chemare în judecată este formulată luând în considerare refuzul MApN de a da curs cererii sale de a i se acorda cele două drepturi salariale, cerere expres formulată în cuprinsul plângerii sale depuse la Secretariatul General al Ministerului, la data de 19 iunie2009, înregistrată în momentul depunerii, sub numărul 16.025 - și care a fost reînregistrată sub numărul CA1/11.595 în 10.iuI.2009, după cum se precizează în adresa de răspuns primită de la MApN. Prin referirile de mai sus, la prevederile Codului Muncii și ale Legii Contenciosului Administrativ, reclamanta arată că a răspuns și observației formulate la punctul 1 al adresei MApN, înregistrată sub numărul CA1/12.063 din 22.iuI.2009.
În răspunsul MApN se recunoaște, în principiu, dreptul legal al funcționarilor publici la suplimentele reclamate, menționându-se corect art. 31 din Legea nr. 188/ 1999 în care acestea sunt prevăzute ca atare. De asemenea, se citează și alin. (3) al aceluiași articol, care face referire la Legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici", amintindu-se că nu există încă o astfel de lege.
Deși nu există o lege privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, trebuie menționat, însă, proiectul Legii privind Sistemul Unitar de Salarizare pentru Funcționarii Publici, elaborat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP - abilitată chiar prin Legea nr. 188 / 1999, la art. 22 al. (1) pct. e), pentru aceasta), în baza unei documentări serioase, urmare a unei consultări cu toți factorii sociali și administrativi interesați (reprezentanții autorizați ai Administrației Centrale și sindicatelor), și care este rezultatul unei concertări a punctelor de vedere ale tuturor părților implicate, interesate într-o retribuire onestă și conformă cu importanța și calitatea muncii depuse de funcționarii publici, cu viața economică și socială românească; se prezumă a fi armonizat cu legislația comunitară ce tratează salarizarea funcționarilor publici. Amintind că ANFP este o instituție centrală, subordonată Ministerului Administrației și Internelor, deci Guvernului (singurul, practic, după cum se știe, cu drept de inițiativă legislativă), care, prin Ministerul Finanțelor Publice, este ordonatorul principal de credite pentru instituțiile centrale, se reține că proiectul de lege menționat aici este punctul de vedere oficial al Executivului asupra problemei salarizării funcționarilor publici din România; proiectul nu a fost modificat în niciuna dintre prevederile sale din momentul publicării pe Internet, în vederea dezbaterii publice asupra lui - și este afișat și pe site-ul organizației sindicale "SED LEX" a funcționarilor publici, fiind prezent în mod neîntrerupt pe cele două site-uri, până inclusiv la data redactării prezentului material. Faptul că timp de mai bine de un an și jumătate, de când acest proiect este prezentat pe Internet (deci supus eventualei amendări de către cei interesați) nu a existat nicio propunere de modificare, denotă acordul total pentru conținutul său, atât din partea celor care l-au elaborat, cât și dintr-aceea a celor vizați direct de prevederile lui. Acest proiect este actul infralegislativ a cărui existență a fost invocată în unele hotărâri ce reclamau lipsa oricărei norme în speța curentă, iar prevederile lui pot fi luate ca bază în stabilirea drepturilor efective. Reclamanta arată că pe baza acestui proiect de lege nivelurile celor două suplimente salariale este considerabil superioare celor solicitate prin acțiunea introductivă: pentru suplimentul postului ar rezulta un procent de 90 o/o din salariul de bază (conform Anexei - punctul II 3 A), iar pentru suplimentul treptei de salarizare - un procent între 15 (pentru anul 2004) și 20 (pentru anii 2005 - 2008), dar aplicat sumei dintre salariul de bază și suplimentul postului, deci 15 % dintr-un total de 190 % pentru 2004, și 20 % din 190 % pentru 2005 - 2008, rezultând o creștere de 28,5 %față de salariul de bază pentru 2004, și 38 % pentru 2005 - 2008.
În răspunsul primit din partea MApN la plângerea prealabilă, reclamanta arată că se invocă reglementări referitoare la cheltuielile bugetare ale Ministerului. Împrejurarea că în buget nu au fost prevăzute sumele de bani pentru acordarea sporurilor solicitate nu constituie un temei pentru respingerea acțiunii, iar în viitor pot fi prevăzute sume în buget pentru acordarea drepturilor pretinse retroactiv.
În preambulul OUG nr. 92 / 2004, care a suspendat aplicarea prevederilor referitoare la cele două suplimente salariale pentru anul 2005, se amintesc "negocierile Guvernului României cu Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, precum și cu organizațiile sindicale reprezentative ale funcționarilor publici". Reclamanta arată că nu contestă suspendarea temporară a aplicării dispozițiilor relative la cele două suplimente salariale, atât timp cât conjunctura economica-financiară a țării din perioada respectivă (anii 2004 - 2006) a impus acest lucru.
Așa cum se subînțelege dintr-un alt fragment al preambulului OUG nr. 92 / 2004 citat mai sus, motivele includerii în veniturile salariale a celor două suplimente revendicate aici, sunt legate, în principal, de faptul că veniturile salariale ale funcționarilor publici rămân singurele venituri posibile ale acestei largi categorii sociale, având în vedere "regimul sever al incompatibilităților și conflictului de interese”al acestora.
Reclamanta consideră că stipularea expresă a unor drepturi bănești în cuprinsul a peste cinci acte normative succesive cu putere de lege, fără ca cei îndreptățiți să fi putut beneficia de aceste drepturi timp de mai mult de cinci ani și jumătate la rând (ianuarie 2004 - semestrul 1 al lui 2009), este o lezare nejustificată și nemeritată, de către cei ce fac Legea, a demnității unei largi categorii de salariați, chemați să respecte și să aplice Legea. Iar lipsa de interes pentru reglementarea clară a problemei celor două suplimente salariale de care a dat dovadă Administrația în acești doi ani și jumătate, de când s-a încheiat lanțul suspendărilor succesive asupra acordării acestora, lasă impresia că, prin amânarea reglementării problemei după începutul anului 2010, datorită prescripției extinctive a drepturilor în cauză, se urmărește, practic, anularea posibilității celor în drept de a-și putea revendica cele două suplimente ce li se cuveneau pentru trei ani consecutivi (2004, 2005, și 2006), în care acestea au fost menționate sistematic prin lege, ca drepturi salariale ale funcționarilor publici.
Reclamanta apreciază că acordarea celor două suplimente salariale a fost în vigoare între 1 ianuarie 2004 (după cum rezultă din art. XIII pc. 21 și art. XXV ale Legii nr. 161 / 2003), și 22 mai 2004 (odată cu . Legii nr. 164 / 2004, care a suspendat cele două suplimente salariale până la sfârșitul anului 2004), iar apoi, a fost suspendată prin texte de lege succesive, până la 1 ianuarie 2007, când a reintrat În vigoare.
Deci, după încheierea lanțului de suspendări succesive pe parcursul intervalului 22 mai 2004 - 1 ianuarie 2007, dreptul de exercițiu asupra celor două suplimente salariale este restabilit prin prevederi legale, cu începere de la 1 ianuarie 2007, și poate fi revendicat în vederea producerii efectelor de la această dată. Iar neacordarea și suspendarea acordării acestor drepturi nu echivalează nicidecum cu anularea acestora.
Durata termenului de prescripție, întreruperea termenului de prescripție la apariția suspendării, reluarea cursului prescripției după încetarea suspendării, precum și întreruperea, poate interveni în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată, sunt reglementate prin Decretul nr. 167 din 1958.
Astfel, în cazul celor două suplimente salariale, pentru ca acei funcționari publici care nu au beneficiat de acestea niciodată până acum, să le poată revendica încă de la 1 ianuarie 2004, prescripția își reia cursul după încheierea perioadelor succesive de suspendare continuă (conform prevederilor art. 15 al. 1 din Decretul nr. 167 / 1958), până la limita termenului legal de trei ani (conform art. 3 al. 1 al Decretului nr. 167 / 1958); deci, după 1 ianuarie 2007, prescripția va curge până la 9 august 2009; astfel, perioada 1 ianuarie - 22 mai 2004, alipită celei din intervalul 1 ianuarie 2007 - 9 august 2009, are ca rezultat un interval-sumă de fix trei ani.
În drept, acțiunea fost întemeiată pe următoarele acte normative:
Constituția României - art. nr. 1, alin. (5), art. nr. 20, și art. nr. 53; Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii) - art. nr. 38, art. nr. 39, alin. (1), pc. d), art. nr. 40, alin. (2), pc. c), art. nr. 154, alin. (1) și (3), art. nr. 155, și art. nr. 157, alin. (2); Legea nr. 188/1999 (privind Statutul Funcționarilor Publici), republicată - art. nr. 22, alin. (1), pc. e), art. nr. 28, art. nr. 31, alin. (1) și (3), art. nr. 109, și art. nr. 117; Legea nr. 554 I 2004 (Legea Contenciosului Administrativ) - art. nr. 1, alin. (1), art. nr. 2, alin. (2), și art. nr. 8, alin. (1); Legea nr. 24/2000 (privind Normele de Tehnică Legislativă pentru Elaborarea Actelor Normative) - art. nr. 64; Decretul nr. 167/1958 (privitor la prescripția extinctivă) - art. nr. 3, art. nr. 7, art. nr. 15, art. nr. 16, și art. nr. 17; Decretul nr. 92/1976 (privind carnetul de muncă) - art. nr. 1, și art. nr. 20, alin (1); Legea nr. 161/2003 - art. nr. XIII, pc. 21, și art. nr. XXV; Legea nr. 164/2004 (pentru aprobarea OUG nr. 123 I 2003) articolul unic, pc. 7; Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92 I 2004 (adoptată prin Legea nr. 76/2005) - art. nr. 6, alin. (8), art. nr. 35, alin. (3), și art. nr. 44; Ordonanța Guvernului nr. 2 I 2006 (adoptată prin Legea nr. 417/2006) - art. nr. 39, alin. (3), și art. nr. 48; Legea nr. 251/2006 (pentru completarea și modificarea Legii nr. 188 I 1999) - art. nr. I, pc. 30, art. nr. III, și art. nr. XIII; Protocolul Adițional (nr. 1) la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale - art. nr. 1, alin. 1.
Cererea este scutită de la plata taxei de timbru și timbrului judiciar.
În dovedire, reclamanta a depus o . înscrisuri.
În ședința publică din data de 03.01.2010, mandatarul reclamantei a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție care, urmare a dispozițiilor instanței de la această dată, la data de 11.03.2010, a fost depusă și în scris și motivată.
Prin încheierea de ședință din data de 17.03.2010, instanța a admis cererea reclamantei de sesizare a Curții Constituționale și, în baza art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 republicată, cu modificările ulterioare, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată, în baza dispozițiilor art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, suspendând judecata până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Prin Decizia nr. 1193/20.09.2011, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de fapt invocate și de temeiul juridic indicat, Curtea, soluționând în fond litigiul, a apreciat că solicitarea reclamantei este lipsită de fundament legal.
În fapt, reclamanta V. S. a avut statutul de funcționar public în cadrul Ministerului A. Naționale (MApN), aspect necontestat de către părți.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188/1999 privind Statului funcționarilor publici, în forma publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, „Pentru activitatea depusă, funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații”.
Prin dispozițiile art. XIII pct. 21 din Titlul III - „Reglementări privind funcția publică și funcționarii publici” – Cartea a II-a – „Modificarea unor reglementări în scopul prevenirii și combaterii corupției”, din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcției publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, art. 29 din Legea nr. 188/1999 s-a modificat, textul având următoarea redactare: „(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a)salariul de bază;
b)sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul gradului.
(2) Funcționarii publici beneficiază de premii și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.
Potrivit dispozițiilor art. XXV din Titlul III, Cartea II a Legii nr. 161/2003, prevederile art. 29 alin.(1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2004.
Legea nr. 188/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, în temeiul art. XXVI din Legea nr. 161/2003.
Întrucât nu a fost elaborat un act normativ pentru stabilirea sistemului unitar de salarizare a funcționarilor publici, astfel cum s-a statuat prin art. 29 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicată, drepturile salariale pentru această categorie profesională au fost stabilite anual de Guvern, pe calea ordonanțelor de urgență sau ordonanțelor simple.
Astfel, pentru anul 2005, salarizarea funcționarilor publici a fost asigurată în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 92 din 10 noiembrie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 76 din 7 aprilie 2005.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.(2) lit. a) - c) din acest act normativ, sistemul de salarizare a funcționarilor publici se bazează pe următoarele principii:
a) crearea premiselor pentru implementarea din anul 2006 a sistemului unitar de salarizare a funcționarilor publici;
b) crearea unei ierarhizări a sistemului de salarizare pe categorii, clase și grade profesionale;
c) salarizarea în raport cu activitatea depusă, cu importanța și complexitatea atribuțiilor și responsabilităților prevăzute în fișa postului.
În ceea ce privește stabilirea salariului de bază, art. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005 a prevăzut că aceasta se realizează prin luarea în considerare a următoarelor elemente: nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, categoria sau după caz gradul profesional al funcției publice și nivelul la care se prestează activitatea, central sau local.
De asemenea, prin art. 5 alin. (1) din același act normativ, se prevede că pentru fiecare grad profesional al funcției publice de execuție se stabilesc trei trepte de salarizare.
Pentru funcționarii publici din categoria înalților funcționari publici și a funcționarilor publici care dețin funcții de conducere, salarizarea s-a realizat potrivit dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004, prin adăugarea indemnizației de conducere la salariul de bază prevăzut pentru funcția publică de execuție.
Prin anexele I - IV la care s-a făcut trimitere în cuprinsul textelor menționate anterior, s-au stabilit salariile de bază, în valoare nominală, pentru funcțiile publice de execuție din cadrul tuturor autorităților publice centrale și locale, prin luarea în considerare a trei clase de salarizare, fiecare cu câte patru grade profesionale (debutant, asistent, principal și superior) și trei trepte de salarizare, în interiorul fiecărui grad. Pentru funcțiile de conducere s-au stabilit indemnizații de conducere în cote de 25% - 55% din salariul de bază.
Totodată, prin dispozițiile art. 44 s-a prevăzut că, la data intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 92/2004 (26 noiembrie 2004), se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare.
În anul 2006, salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici au fost reglementate prin Ordonanța de Guvern nr. 2 din 12 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417 din 16 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 951 din 24 noiembrie 2006.
Prin dispozițiile art. 4 și 5 din acest act normativ, s-au preluat principiile de stabilire a salariilor de bază pentru funcționarii publici, instituite prin reglementarea anterioară, pe categorii, iar în privința suplimentului postului și a suplimentului gradului, prin dispozițiile art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006, astfel cum au fost modificate prin art. unic pct. 17 din Legea de aprobare nr. 417/2006, s-a prevăzut în mod expres că: „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se suspendă aplicarea dispozițiilor lit. c) și d) ale art. 29 alin.(1) din Legea nr. 188/1999 privind Statului funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, până la 31 decembrie 2006”.
Prin art. I pct. 30 din Legea nr. 251/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.574 din 4 iulie 2006, s-au modificat dispozițiile art. 29 alin.(1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, în sensul că sintagma „suplimentul gradului”a fost înlocuită cu „suplimentul corespunzător treptei de salarizare”.
Potrivit dispozițiilor art. XIII din Legea nr. 251/2006, prevederile art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările aduse prin acest act normativ, urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.
Prin decizia nr. 185 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006, referitoare la . „1 ianuarie 2007 a prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999 republicată”, sunt neconstituționale, reținând, în esență, că soluția legislativă contravine normelor constituționale ale art. 78, potrivit cărora, legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o altă dată ulterioară, prevăzută în cuprinsul său, precum și dispozițiilor art. 15 alin.(2) din Legea fundamentală.
S-a constatat că dispozițiile legale referitoare la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare au intrat în vigoare la data menționată de Legea nr. 161/2003, pentru o scurtă perioadă de timp fiind aplicabile, iar după expirarea duratei de suspendare, actul normativ care a consacrat aceste drepturi a continuat să-și producă efectele, fără a mai fi necesar să se adopte o nouă normă care să prevadă o altă dată de intrare în vigoare a legii.
În temeiul dispozițiilor art. III din Legea nr. 251/2006, Legea nr. 188/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, dându-se textelor o nouă numerotare, iar drepturile salariale suplimentare care fac obiectul analizei se regăsesc în cuprinsul art. 31 alin.(1) lit.c) și d) din acest act normativ.
Prin actele normative ulterioare, edictate periodic, pe calea delegării legislative, pentru stabilirea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, respectiv, Ordonanța de Guvern nr. 6 din 24 ianuarie 2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 232 din 6 iulie 2007 (pentru anul 2007), Ordonanța de Guvern nr. 9 din 30 ianuarie 2008, aprobată prin Legea nr. 238 din 31 octombrie 2008 (pentru anul 2008); Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1 din 29 ianuarie 2008 (care a prorogat aplicarea Ordonanței Guvernului nr.9/2008 până la data 31 martie 2009); Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31 din 1 aprilie 2009 (care a prelungit aplicarea O.G nr. 9/2008 în luna aprilie 2009) și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 41/2009 (care a stabilit că în perioada 1 mai – 31 decembrie 2009 se aplică O.G nr. 9/2008), nu s-a mai preluat soluția legislativă, de suspendare a aplicării dispozițiilor cuprinse în art. 31 alin.(1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 republicată, referitoare la suplimentul postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Ca atare, cu privire la existența și aplicabilitatea acestor drepturi salariale ale funcționarilor publici, se poate concluziona următoarea cronologie:
1) Perioada cuprinsă între 21 aprilie 2003 – 1 ianuarie 2004, când drepturile la ,,suplimentul postului” și ,,suplimentul gradului” a fost în vigoare, însă aplicarea dispozițiilor legale care le consacrau a fost prorogată până la 1 ianuarie 2004;
2) Perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2004 - 26 noiembrie 2004 (. dispozițiilor art. 44 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004), când dispozițiile legale care consacrau aceste drepturi au fost aplicabile;
3) Perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2004 - 31 decembrie 2006, când aplicarea dispozițiilor art. 31 (fost art. 29) lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 republicată, a fost suspendată în temeiul art. 44 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, respectiv art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006;
4) Perioada începând cu data de 1 ianuarie 2007 la zi, când exercițiul dreptului vizând cele două suplimente salariale nu a mai fost suspendat.
Se constantă totodată că niciunul dintre actele normative subsecvente Legii nr.188/1999, republicată, care au fost emise în considerarea dispozițiilor art. 31 alin.(3), potrivit cărora, „Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu revederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”, nu a indicat elementele pe baza cărora cele două suplimente salariale să fie determinate sau, cel puțin, determinabile, astfel încât se instituie un veritabil nudum jus.
Pentru a fi posibilă cuantificarea celor două suplimente, ca părți componente ale salariului, era necesară adoptarea unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine, fie Parlamentului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în executarea prevederilor mai sus indicate.
În condițiile în care nu este reglementată modalitatea de stabilire a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță, în raport cu diverse criterii, aplicându-se prin analogie procentele stabilite de legiuitor pentru alte sporuri salariale, ce echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.
Unul dintre coordonatele sistemului de salarizare în cadrul autorităților și instituțiilor publice, ce vizează inclusiv funcționarii publici, este reprezentat de stabilirea drepturilor salariale pentru această categorie, exclusiv prin norme legale imperative, cu încadrarea cheltuielilor salariale în bugetele aprobate potrivit legii.
Or, respectarea principiului separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin.(4) din Constituție și a rolului constituțional ce revine instanțelor judecătorești, în temeiul art. 126 alin.(1) din Legea fundamentală, de a realiza justiția, prin aplicarea legii în litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective, presupune ca instanțele să nu se substituie Parlamentului sau Guvernului, prin crearea, pe cale judiciară, a unor norme juridice de aplicare generală.
Drepturile salariale suplimentare, reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare reprezintă drepturi distincte de salariului de bază al funcționarilor publici, concluzie ce rezultă atât din interpretarea literală a termenilor folosiți în cuprinsul textului art. 31 alin. (1) din Legea nr.188/1999 republicată, noțiunea de ,,supliment”, presupunând, per se, un adaos la salariul de bază, cât și din interpretarea logică și sistematică a normei juridice care, în enumerarea componentelor dreptului la salariu al funcționarilor publici, menționează cele două suplimente, în mod distinct, față de salariul de bază, sens în care este și conținutul dispozițiilor art. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr.76/2005, art. 4 și art. 5 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2006, aprobată prin Legea nr. 417/2006, respectiv Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007, care se referă expressis verbis la elementele pe baza cărora se stabilește ,,salariul de bază” al funcționarilor publici numiți în funcții publice de execuție sau de conducere.
În concluzie, intenția legiuitorului - neconcretizată însă prin actele normative subsecvente, emise în aplicarea dispozițiilor art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, republicată - a fost aceea de a institui, pentru funcționarii publici, două drepturi de natură salarială, suplimentare față de salariul de bază.
Însă, soluția juridică de admitere a acțiunilor reclamanților și obligare a instituțiilor publice pârâte la plata drepturilor salariale reprezentate de suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fără cuantificarea acestor drepturi, nu corespunde exigențelor art.6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, sub aspectul punerii în executare a hotărârilor judecătorești conținând acest dispozitiv.
În mod constant, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că executarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie considerată ca fiind parte integrantă din ,,proces”, în sensul art.6 din Convenție, iar dreptul de a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părți (Immobiliare Saffi c/a Italia, Hotărâre din 28 iulie 1999, par. 63, Hornsby c/a G.; Hotărâre din 19 martie 1997, paragraful 40, D. c/a România, Hotărâre din 26 iulie 2007, par. 32).
Or, prin pronunțarea unor hotărâri de admitere a acțiunilor reclamanților, fără indicarea unor criterii pe baza cărora creanța conținută de titlul executoriu să devină certă, se lasă posibilitatea debitorului (instituția publică angajatoare), de a refuza ori de a stabili el însuși întinderea și aplicarea titlului executoriu.
De asemenea, nu poate fi promovată nici soluția de cuantificare a celor două suplimente salariale solicitate de reclamanți, deoarece, astfel cum s-a demonstrat anterior, în lipsa unui act normativ care să stabilească modalitatea de calcul a acestor drepturi, instanțele de judecată nu se pot substitui puterii legislative, prin reglementarea lor.
Prin neacordarea acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale care obligă statele părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezența unui ,,bun”, noțiune cu semnificație autonomă, în sensul Convenției, care fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială (C.B. -,,Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole”, vol.I, Editura C.H.B., București, 2005, p.971; Jean-François Renucci ,,Tratat european al drepturilor omului”, Editura Hamangiu, București, 2009, p.560; CEDO, Gasus Dosier – Und Fördertechnik GmbH c/a Olanda, Hotărâre din 23 februarie 1995, par.53).
De asemenea, nu se poate vorbi nici despre existența unei ,,speranțe legitime”, astfel cum această noțiune a fost dezvoltată în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului în care s-a decis că, atunci când interesul patrimonial în discuție aparține categoriei juridice de ,,creanță”, el nu poate fi considerat ca ,,valoare patrimonială” și implicit ca ,,speranță legitimă” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziție legală sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. [ CEDO (Marea Cameră), Kopecky c/a Slovacia, Hotărâre din 28 septembrie 2004, par. 35 și 48-52; Pressos Compania Naviera S.A și alții c/a Belgia, Hotărâre din 20 noiembrie 1995, par.31; CEDO (Marea Cameră), Draon c/a Franța, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par. 65-70; CEDO (Marea Cameră), Maurice c/a Franța, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par.63-70].
Așadar, criteriul decisiv al unei ,,speranțe legitime”, protejate de primul Protocol este reprezentat de existența unui baze suficiente în dreptul intern, astfel cum este interpretat de instanțele naționale [CEDO (Marea Cameră), Kopecky, precit, par. 50 și 54; CEDO, Jantner c/a Slovacia, Hotărâre din 4 martie 2003, par. 27-33].
Or, drepturile salariale în discuție nu au o suficientă bază în dreptul intern, ele fiind enunțate în Legea nr. 188/1999 republicată, fără a fi definite prin însuși actul normativ care le instituie ori prin legi de salarizare a funcționarilor publici, iar în lipsa unor criterii pentru cuantificare, creanța pe care dreptul o implică nu are un caracter cert.
În spiritul dispozițiilor art. 4 alin.(3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, legea salarizării funcționarilor publici ar fi trebuit să cuprindă normele legale de punere în executare a dispozițiilor art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, or în situația în care lipsesc normele emise în aplicare, prin care să se creeze cadrul funcțional de acordare a celor două suplimente solicitate, efectele juridice ale acestor drepturi, nu se produc, fiind în fapt, în prezența unui drept ,,virtual”, golit de conținut juridic.
Pentru toate aceste motive, instanta de fond a respins acțiunea formulată de reclamanta V. S. în contradictoriu cu pârâtul M. A. NAȚIONALE, ca neîntemeiată.
Impotriva sentinței civile mai sus indicate a formulat recurs reclamanta, cu următoarea motivare:
În cauza de față, consideră că instanța C. în mod greșit a respins cererea sa, neaplecându-se îndeajuns asupra obiectului acesteia. în cuprinsul materialelor depuse la dosar a argumentat în mai multe rânduri netemeinicia și nelegalitatea refuzului de a i se acorda drepturile revendicate.
Solicită, în baza motivelor de fapt și de drept menționate mai jos, să dispună casarea sentinței civile nr. 929 a C. din data de 13 februarie 2012, și să rețina cauza spre rejudecare.
În drept, își întemeiaza cererea pe dispozițiile art. 304 punctul 9 din codul de procedură civilă (C.), precum și pe dispozițiile art. 299, 304A1, și 305 ale aceluiași act normativ, și pe dispozițiile Legii nr. 554/ 2004 (a contenciosului administrativ).
Instanța afirmă, în mod eronat că nu există bază legală pentru acordarea drepturilor pe care le revendica reclamanta, iar pentru susținerea acestei concluzii apelează la câteva argumente legate, exclusiv, de lipsa cuantificării acestora printr-un act legiferat.
Instanța nu are aceeași înțelegere a "actului infralegislativ" precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care atribuie acestuia o semnificație identică cu a actului legiferat.
Astfel, înțelegerea pe care o acordă CEDO "actului infralegislativ" este următoarea: " ... în această privință Curtea a înțeles întotdeauna termenul "lege" în accepțiunea sa materială și nu formală; ea a inclus aici de asemenea texte cu caracter "infralegislativ" emise de autoritățile competente pe baza unei puteri normative delegate." (paragraful 50 din Cauza N.-S. Împotriva României).
Actul infralegislativ cu relevanță în cauza este proiectul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (ANFP), singura instituție abilitată, conform art. 22 alin. (1) pct. e, corelat cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, de a reglementa salarizarea funcționarilor publici, care a fost amintit și în cererea de introducere a acțiunii.
Trebuie subliniat că elaborarea actelor normative este reglementată de Legea nr. 24/2000, care, în art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (1), art. 6 11 alin. (1), art. 12 pct. c, și art. 19 alin. (1), prevede condiții și reguli foarte stricte pentru elaborarea proiectelor de lege, în vederea asigurării compatibilității cu normele constituționale, cu cele comunitare europene, precum și cu disponibilitățile bugetare ale statului.
Iar revendicările sale, privind procentele aplicate salariului de bază pentru cele două suplimente salariale (câte 25 %) vizează cerințe net inferioare procentelor ce i-ar reveni în baza prevederilor proiectului ANFP.
Dreptul său la cele două stimulente salariale este susținut juridic de argumentele instanțelor care au dat câștig de cauză celor care le-au revendicat, dar și (mutatis mutandis) de Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) în deciziile pe care le-a pronunțat pentru admiterea Recursurilor în Interesul Legii (RIL) ale Procurorului General (PG) privind plata primelor de concediu pentru polițiști și, respectiv, funcționarii publici, care au fost suspendate în mod asemănător celor două suplimente salariale:
- deși acordarea drepturilor a fost succesiv suspendată, aceasta nu echivalează cu stingerea drepturilor, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării drepturilor în momentul suspendării;
- prin art. 38 din Codul Muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror Încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu;
- fiind drepturi câștigate, derivate dintr-un raport de muncă, suplimentele salariale nu puteau fi anulate prin actele normative menționate (actele pe baza cărora au fost suspendate);
- aceste dispoziții legale nu conțin vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la suplimentele salariale, ci doar la suspendarea exercitiului acestor drepturi ori la prelungirea termenului de punere în aplicare;
- suspendarea exercițiului dreptului la suplimentele salariale nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept;
- pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o Îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat;
- s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare;
- concluzia ce se impune este aceea de a se considera că obligațiile au fost numai suspendate, amânate prin acte normative temporare, emise datorită unor condiții financiare deosebite, citând aici și paragraful 51 din Cauza B. împotriva României - nr. 1, din care rezultă clar că, în accepțiunea CE DO, cele două suplimente salariale au calitatea de "drepturi patrimoniale", iar cei care erau îndreptățiți să le revendice aveau o "speranță legitimă" de a beneficia de acestea: "Curtea apreciază că, în măsura în care ele sunt prevăzute de legislația națională, drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 ... în orice caz, în lumina seriei de decizii a Înaltei Curți de Casație, care recunosc beneficiul drepturilor prevăzute de Legea ..., Curtea consideră că reclamantul avea o "speranță legitimă" să obțină recunoașterea creanței pretinse".
Toate acestea constituie temeiuri juridice solide pentru a atribui creanței revendicate (cele două suplimente salariale) calitatea de a fi certă.
După cum a arătat în documentele pe care le-a depus anterior la dosar, și-a formulat revendicările sub forma unor procente din salariul de bază - câte 25 % pentru fiecare din cele două suplimente salariale, pentru a avea o cerere identică cu cea a funcționarilor publici care și-au câștigat în instanță aceste drepturi, în baza unor decizii definitive și irevocabile, și le-au și încasat.
Deși a solicitat în cererea sa ca instanța C. să aibă în vedere respectarea dreptului la nediscriminare, conform prevederilor art. 14 al CADOLF și ale art. 1 al Protocolului Adițional nr. 12 la CADOLF, Sentința nr. 929/2012 ignoră complet acest aspect.
Aici trebuie reamintit și faptul că, în baza prevederilor alin. 2 al art. 11 din Constituție, Convenția (europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale (CADOLF) și Protocoalele Adiționale la aceasta, ratificate de România, aparțin dreptului intern. Rezultă clar că afirmația care susține că "acordarea celor două suplimente salariale nu are suficientă bază în dreptul intern", contrazice flagrant prevederile Constituției.
Din păcate, nici Curtea Constituțională a României (CCR) nu s-a aplecat suficient asupra sesizării privind neconstituționalitatea art. 329 din C., cu ajutorul căruia este impusă o decizie nelegală, Decizia nr. 20/2009 a ÎCCJ, tuturor instanțelor naționale - decizia susține argumente juridice nesemnificative, ignorând, însă, pe cele relevante, precum prevederile art. 1 al Protocolului Adițional nr. 12 la CADOLF relativ la (ne)discriminare, cu relevanță determinantă în cauza și care reprezintă text legal intern, cât și toate argumentele pertinente, legale și corecte, menționate aici pentru identitate de rațiune, ale ÎCCJ din cuprinsul deciziilor pronunțate asupra RIL promovate de PG, prin care s-a aprobat plata primelor de concediu pentru polițiști și funcționarii publici (prime care fuseseră suspendate în mod asemănător celor două suplimente salariale revendicate aici).
În ceea ce privește RIL promovat de PG pentru respingerea plății celor două suplimente salariale către funcționarii publici, acest demers poate fi considerat drept ilegal, deoarece prin mecanismul RIL, reglementat de art. 329 din C., hotărârile judecătorești anterioare nu sunt afectate în vreun fel, menținându-se, astfel, discriminarea. Ori, dacă, prin absurd, acordarea celor două suplimente salariale ar fi nelegală, după cum promovează acest RIL, rezultă în mod clar că sumele acordate celor care au încasat drepturile respective în baza unor hotărâri judecătorești anterioare ar trebui să fie restituite de către beneficiari, iar obligația PG ar fi fost aceea de a declanșa căi extraordinare de atac pentru desființarea hotărârilor respective, cu aceleași argumente juridice cu care și-a susținut RIL, în vederea recuperării sumelor în cauză, deoarece sunt părți ale patrimoniului statului. Acest lucru nu s-a întâmplat în cei aproape șase ani, care au trecut de la pronunțarea primelor hotărâri care au dat câștig de cauză solicitanților.
Pentru acest motiv, solicita instanței să acționeze în sensul art. 6 din CADOLF, ca o instanță imparțială și independentă, și să interpreteze și să aplice legea în deplinătatea conștiinței și competenței sale, și, prin urmare, să constate netemeinicia și nelegalitatea Deciziei nr. 20/2009 a ICCJ și, în consecință, să nu impună această decizie incorectă în cauza de față, nepermițând, astfel, atât anularea unui drept prevăzut în mod expres Într-o lege organică prin intermediul unei norme procedurale, cât și impunerea unei decizii netemeinice și nelegale, pronunțată discreționar, cu abuz de putere.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Analizând recursul formulat, Curtea constată că acesta nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare.
Obiectul litigiului cu care instanța de fond a fost investita este reprezentat de obligarea paratului de a recunoaște dreptul reclamantei asupra suplimentelor salariale, corespunzătoare postului și treptei de salarizare, astfel după cum sunt prevăzute de art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999; cuantificarea celor doua suplimente, prin stabilirea unor procente aplicate salariului de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre acestea.
Curtea reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în forma publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, „Pentru activitatea depusă, funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații”.
Astfel după cum în mod corect a reținut prima instanță, nu a fost elaborat un act normativ privind stabilirea sistemului unitar de salarizare a funcționarilor publici, motiv pentru care au fost elaborate și adoptate anual ordonanțe de urgență sau ordonanțe simple privind reglementarea drepturilor salariale pentru funcționarii publici. Prima instanță a detaliat și explicitat reglementările privind salarizarea funcționarilor publici (aspect necontestat în recurs), conchizând că, în ceea ce privește cele două sporuri solicitate prin acțiune:
În perioada cuprinsă între 21 aprilie 2003 – 1 ianuarie 2004, drepturile la ,,suplimentul postului” și ,,suplimentul gradului” a fost în vigoare, însă aplicarea dispozițiilor legale care le consacrau a fost prorogată până la 1 ianuarie 2004;
În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2004 - 26 noiembrie 2004 (. dispozițiilor art. 44 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004), dispozițiile legale care consacrau aceste drepturi au fost aplicabile;
În perioada cuprinsă între 26 noiembrie 2004 - 31 decembrie 2006, aplicarea dispozițiilor art. 31 (fost art. 29) lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 republicată, a fost suspendată în temeiul art. 44 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, respectiv art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006;
În perioada începând cu data de 1 ianuarie 2007 la zi, exercițiul dreptului vizând cele două suplimente salariale nu a mai fost suspendat.
Așa fiind, în mod corect a constatat prima instanță că niciunul dintre actele normative subsecvente Legii nr.188/1999, republicată, care au fost emise în considerarea dispozițiilor art. 31 alin.(3), potrivit cărora, „Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu revederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”, nu a indicat elementele pe baza cărora cele două suplimente salariale să fie determinate sau, cel puțin, determinabile.
Or, pentru a se putea cuantifica cele două suplimente, ca părți componente ale salariului, era necesară adoptarea unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine în mod exclusiv legiuitorului.
Totodată, în decizia nr. 820/2008 Curtea Constituționala a constatat, între altele, că instanțele judecătoresti nu au posibilitatea sa anuleze prevederile legale pe care le considera discriminatorii si sa le înlocuiasca cu alte norme de aplicare generala, neavute in vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile in cazurile deduse judecății. Un raționament contrar încalcă principiul separatiei puterilor, in conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. Astfel, Parlamentul si, prin delegare legislativa, și Guvernul au competenta de a institui, modifica si abroga norme juridice de aplicare generala. Instanțele judecătoresti nu au o asemenea competenta, misiunea lor constituționala fiind aceea de a realiza justitia, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, întinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.
Prin urmare, în mod corect a conchis instanța de fond că, din interpretarea art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, rezultă că intenția legiuitorului – care insa, nu s-a concretizat in acte normative subsecvente, emise în aplicarea dispozițiilor art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, republicată - a fost aceea de a institui, pentru funcționarii publici, două drepturi de natură salarială, suplimentare față de salariul de bază. În plus, raportat la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, astfel cum au fost indicate în paragraful anterior, Curtea remarcă faptul că instanțele de judecată nu se pot substitui legiuitorului și nu pot cuantifica cele doua suplimente salariale în lipsa unei reglementări exprese. Cu toate ca recurenta indica actul infralegislativ relevant ca fiind proiectul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, (1) în vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Or, un simplu proiect legislativ nu echivaleaza cu un act normativ, nefiind adoptat/emis și nici publicat; prin urmare, proiectul legislativ nu conferă drepturi și nu stabileste obligații corelative.
Apoi, argumentul în sensul că unele instanțe au dat câștig de cauza reclamantilor in situații similare recurentei nu este suficient pentru admiterea acțiunii, având in vedere ca pronunțarea unei hotarâri judecătoresti este rezultatul analizei pretentiilor si apararilor partilor in raport cu dispozitiile legale incidente spetei si cu mijloacele de proba administrate în fiecare speță în parte, iar imprejurarea ca anumite actiuni ar fi fost admise nu reprezinta, însă, un argument suficient din punct de vedere juridic, prin el insusi, pentru admiterea prezentei acțiuni. Nici argumentul grefat pe practica Inaltei Curti de Casație și Justiție in deciziile in interesul legii privind plata primelor de concediu pentru polițiști și funcționarii publici care au fost suspendate în mod asemănător celor doua suplimente salariale obiect al speței nu este întemeiat, întrucat din interpretarea art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedura civila rezultă faptul că dezlegarea problemelor de drept dezlegate prin deciziile in interesul legii este obligatorie pentru instante, neputând fi interpretata ca obligatorie, pentru problemele de drept asemanatoare. Mai mult, nici nu se poate aprecia ca respectivele decizii ar fi doar diriguitoare pentru instanțe in probleme asemănătoare, intrucat primele de concediu, pe de o parte și suplimentele solicitate prin actiunea cu care a fost investita instanta de fond reprezintă notiuni juridice distincte.
Argumentația subsecventa a recurentei in sensul ca suspendarea exercitiului dreptului la suplimentele salariale nu echivaleaza cu înlaturarea lui, nu conduce instanta la o concluzie contrara, întrucât problema in litigiu, de fapt, diferita - aceea ca pentru a se putea cuantifica cele două suplimente, ca părți componente ale salariului, era necesară adoptarea unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine în mod exclusiv legiuitorului, pe care acesta din urma nu a înțeles sa o exercite și care nu poate fi complinita de instanta.
Altfel spus, chiar daca pentru perioada 26.11._06, aplicarea art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 a fost suspendata in baza art. 44 din OUG nr.92/2004, de fapt, niciunul din actele normative subsecvente Legii nr. 188/1999 emise in considerarea art. 31 alin. 3 din Lege nu a indicat elementele pe baza cărora cele doua suplimente salariale să fie determinate sau determinabile, aspect deja menționat de instanta. Pe cale de consecință, pentru aceleași motive nu se poate retine nici faptul că ar fi vorba despre drepturi câștigate. In același sens, pentru aceleași considerente expuse, nu se poate reține nici faptul că prin neacordarea acestor sporuri s-ar încălca prevederile art. 1 din protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertătilor fundamentale ale omului. În plus, nici nu se poate afirma faptul că recurenta ar avea „o speranță legitima” in sensul jurisprudenței CEDO, întrucât in dreptul intern trebuie să fi existat o bază suficienta, cum ar fi o dispoziție legala clara, expresa sau o jurisprudenta constanta, clara a instanțelor naționale, ceea ce nu este cazul în speța de față, întrucât drepturile salariale în discuție nu au nici definiție prin însusi actul normativ care le instituie sau prin norme de salarizare a funcționarilor publici, nici criterii pentru cuantificare.
Mai invoca recurenta încălcarea art. 14 din Conventia pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale. Cu privire la acest aspect, Curtea remarca faptul că încălcarea dispoziților art. 14 din Conventie nu poate fi invocata in mod singular, ci in conexiune cu incalcarea unui alt drept garantat de Conventie. In atare conditii, in care anterior, instanta a constata ca nu sunt incalcate dispozitiile art. 1 din protocolul nr. 1 la Conventie, rezultă ca nu poate fi invocata, pe cale de consecinta, nici incalcarea art. 14 din Conventie. In ceea ce priveste decizia in interesul legii nr. 20/2009 pronuntata de Inalta Curte de Casatie și Justitie conform căreia „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, stabilesc că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare”, Curtea reține ca aceasta este obligatorie pentru instante, de la data publicarii in Monitorul Oficial al României, conform art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedura civila(data publicarii fiind anterioara pronuntarii soluției primei instante), neexistand, așadar, temei legal pentru a înlătura de la aplicare aceasta decizie in interesul legii din litigiul de față, astfel cum solicita recurenta.
Așa fiind, având în vedere toate considerentele mai sus expuse, in baza art. 312 C. Curtea urmează să respingă recursul ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă V. S., cu domiciliul procedural în București, Calea 13 Septembrie, nr. 59-61, .. 2, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 929/13.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. A. NAȚIONALE, cu sediul procedural în București, .- 5, sector 5, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică azi, 03.06.2013.
Președinte, Judecător Judecător,
F. C. M. C. B. V. H.
Grefier,
C. P.
Redactor: F.C.M
| ← Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
