Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 1009/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1009/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 363/2/2013
Dosar nr._ |
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1009
Ședința publică de la 14 Martie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: judecător B. C.
Grefier: F. L. V.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind cererea formulată de reclamanta . FETEȘTI în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ - CENTRUL JUDEȚEAN CĂLĂRAȘI, având ca obiect „suspendare executare act administrativ”.
Dezbaterile asupra cererii de suspendare a executării au avut loc în ședință publică din dată de 07.03.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integranta din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la dată de 11.03.2013, iar apoi la dată de 14.03.2013.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal sub dosar nr._ la data de 17.01.2013, reclamanta . FETEȘTI a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ - CENTRUL JUDEȚEAN CĂLĂRAȘI, solicitând ca în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 să se dispună suspendarea executării titlului de creanță reprezentat de procesul – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/15.10.2012 în sumă de 1.123.038,74 lei, menținut prin Decizia nr._/14.12.2012, până la soluționarea litigiului de către instanța de fond.
În motivarea cererii, partea reclamantă a arătat că pe rolul Secției a VIII-a de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel București se află înregistrată cauza având ca obiect anularea ca neîntemeiata a Deciziei de soluționare a contestației nr._/14.12.2012 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/15.10.2012,litigiul vizând creanța bugetară în valoare de 1.123.038,74 lei.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea suspendării executării actului administrativ unilateral în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, până la soluționarea in fond a cauzei.
Suspendarea executării procesului-verbal de constatare, titlu de creanță, în sumă de 1.123.038,74 lei, este întemeiată pe îndoiala privind temeinicia sumelor imputate, rezultată din faptul că prin efectul unei hotărâri judecătorești și în baza Actului adițional nr. 1/03.08.2011 la Contractul de concesiune nr.79/2000, cu aplicare retroactivă, reclamanta deține legal pentru anul 2008 suprafața declarată.
În acest sens, între reclamanta S.C. A. H. S.R.L. și ADS a fost încheiat contractul de concesionare nr. 79/21.12.2000 având ca obiect un teren agricol în suprafață de 5.404,88 ha. din care 5.371 ha. arabil și 33,88 pășune. Contractul nr. 79/2000 a fost modificat prin actul adițional nr. 1/03.08.2011 fiind modificat obiectul contractului, fiind redusă suprafața concesionată la 5.270,87 ha din care arabil 5.236,99 ha, pășuni 33,88 ha. În plus, se concesionează suprafața de 138,24 ha teren neagricol din care: ape 68,84 ha., drumuri 54,31 ha., neproductiv 15,09 ha. Între suprafața inițială de 5.404,88 ha. ce a format obiectul contractului și suprafața de 5.236,99 ha. rezultată în urma încheierii actului adițional nr. 1 există diferențe de 167,89 ha. ADS, din varii motive, retrocedează în timp, din terenul ce a format obiectul concesiunii, fara a notifica in condițiile legii (Legea nr. 1/2000)și ale contractului reclamanta si fara a purcede la preluarea terenului retrocedat.
Prin sentința nr. 882F/02.10.2007 pronunțată de Tribunalul Ialomița se diminuează redevența la 360 kg grâu, SR IS0 7970/2000/ha pe an - redevența corespunzătoare contractului de concesiune nr. 79/2000 încheiat intre ADS și reclamanta, în aceleași condiții de determinare a contravalorii tonei de grâu. Subliniază reclamanta că pe întreg parcursul desfășurării procesului – fond, apel, recurs - ADS nu a învederat niciodată instanțelor de judecata sau reclamantei ca suprafața de teren pentru care s-a solicitat micșorarea redevenței ar fi alta decât cea prevăzuta in contractul de concesiune nr. 79/2000.
Prin sentința comercială nr. 243/05.03.2009 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr._, ADS a fost obligat să pună la dispoziția concesionarului suprafața de 991,58 ha. teren agricol și 9,58 ha. teren neagricol. Reclamanta a depus cererea de plată nr. 289/03.05.2008 pentru sprijin pe suprafață (SAPS) pentru care a fost emisă Decizia de plată nr._/10.06.2009, așa cum rezultă din procesul-verbal nr._/15.10.2012. Mai subliniază reclamanta că la data emiterii deciziei de plata Tribunalul Călărași confirma prin sentința comerciala - executorie de drept - situația potrivit cu care contractul de concesiune nr. 79/2000 nu fusese modificat.
Pretinde partea reclamantă că la data cererii de acordare sprijin, a facut dovada: că exploatează un teren agricol mai mare de 1 ha - adresele emise de Primărie, conform registrelor agricole - dovedesc identitatea dintre suprafața declarata si suprafața exploatată efectiv; că toate parcelele agricole exploatate au fost declarate - fapt atestat de adresele emise de Primărie conform înscrierilor din registrul agricol; că au fost respectate bunele condiții agricole si de mediu - o astfel de nerespectare nu a fost stabilita de către organele de control; a fost prezentat contractul de concesiune nr. 79/2000 încheiat de către reclamanta si ADS care nu a suferit nicio modificare pana in anul 2011.
Arată partea reclamantă că Regulamentul CE stabilește că reducerile și excluderile nu se aplica atunci când agricultorul demonstrează prin orice mijloc ca nu este vinovat. Or, faptul ca ADS nu a notificat reclamanta cu privire la o modificare a contractului de concesiune, faptul ca ADS nu a încheiat un act adițional la contractual nr. 79/2000, demonstrează doar culpa acestei instituții, culpa reținută si prin hotărârea judecătoreasca amintită.
Actul adițional încheiat in anul 2011 obliga reclamanta la plata redevenței pe toată suprafața ce face obiectul contractului de concesiune nr. 79/2000 ceea ce duce la o situație ilogică: pe de o parte reclamanta plătește redevența pentru întreaga suprafață - deci are un drept de folosință legal – iar, pe de alta parte, ADS emite o adresa prin care se afirma că reclamanta nu a folosit legal o anumita suprafața ce făcea parte din contractual nr. 79/2000.
În cazul în speță, APIA Călărași a aplicat articolul 138 alin. 1 în mod nelegal, pentru o situație de fapt reglementată de Titlul III "regim de plată unică" din Regulamentul nr.1782/2003.
În plus, prin adresa nr. 314/201/CD/28.02.2012 emisă de Departamentul pentru lupta antifraudă se comunică societății că în urma verificărilor efectuate de Departamentul de luptă antifraudă - DLAF privind aspectele sesizate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial București, nu au fost identificate aspecte de natură penală în ceea ce privește obținerea sprijinului financiar din fondurile de asistență financiară nerambursabilă ale Uniunii Europene (FEGA si FEADR), în cadrul schemei de plată unică pe suprafață, pentru unele suprafețe de teren având categoria de teren agricol, în cursul anilor 2007 -2010.
Situația potrivit cu care APIA Călărași pe de o parte a "confundat" temeiurile de drept care au stat la baza emiterii actelor atacate, iar pe de alta parte nu a aplicat prevederile art. 68 din Regulamentul CE cu privire la "excepțiile de la aplicare a reducerilor și a excluderilor" potrivit cu care reducerile și excluderile nu se aplică în cazul în care agricultorul a prezentat date fapte corecte sau în cazul în care poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat, conduc la ideea existenței unui caz bine justificat.
În ceea ce privește paguba iminentă, procesul-verbal de constatare, titlu de creanță, este executoriu în conformitate cu prevederile O.G. nr. 14/2010 și ale Codului de procedură fiscală.
Reclamanta, prin activitatea de bază ce o desfășoară, este producător agricol, nu are o continuitate a veniturilor, acestea fiind în strânsă dependență cu caracterul sezonier al culturilor, iar posibila executare, în situația în care creanțele sunt incerte, ar afecta buna funcționare a societății, fiind lipsită de resurse financiare într-o perioadă în care nu mai realizează venituri. La momentul actual, disponibilitățile financiare ale reclamantei sunt destinate plății lucrătorilor, achizițiilor de carburant pentru efectuarea lucrărilor și achizițiilor de furaje și suplimente pentru hrana animalelor.
În drept, arată reclamanta că această cerere se întemeiază pe art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În dovedire, arată că înțelege să solicite administrarea probei cu înscrisuri.
Aferent cererii formulate, partea reclamantă a achitat o taxă de timbru în cuantum de 10 lei și timbru judiciar de 0,3 lei potrivit art. 13 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995.
Totodată, partea reclamantă a consemnat la dosar o cauțiune în cuantum de 40.000 lei.
La termenul din data de 07.02.2013, partea pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Călărași a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare executare ca nefondată.
Preliminar, a invocat partea pârâtă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, față de disp. art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cererii de suspendare, a arătat pârâta că echipa de control constituită în cadrul APIA – Centrul Județean Călărași, în baza împuternicii nr. 5/2012, a procedat la efectuarea unei verificări documentare și/sau faptice a aspectelor menționate în Nota de fundamentare nr._/26.07.2012 emisă de Serviciul măsuri sprijin – autorizare plăți din cadrul APIA Călărași, iar în urma verificărilor a fost întocmit Procesul – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/2012, act administrativ care constituie titlu de creanță pentru suma plătită cu titlu necuvenit către ., urmare cererii depuse de reclamant în anul 2008. Ca bază a verificării se invocă prevederile OG nr. 92/2003, OUG nr. 66/2011, Legea nr. 1/2004, OUG nr. 125/2006. A invocat partea pârâtă în mod expres disp. art. 6 și art. 7 din OUG nr. 125/2006.
Mai arată că partea reclamantă a depus cererea unică de plată pe suprafață – campania 2008, înregistrată cu nr. 289/03.05.2008 pentru o suprafață totală de 5254,09 ha teren, solicitând plata pentru schemele SAPS, PNDC1 și ZDS. Prin Decizia nr._/10.06.2009 de acordare a plăților în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață – campania 2008, reclamantului i–a fost acordată suma totală de 2.367.977,23 lei, echivalentul a 632.928,99 euro, din care de la bugetul UE sumele de 1.311.576,73 lei, echivalentul a 350.576,11 euro, reprezentând SAPS, respectiv 500.162,87 lei, echivalentul a 133.686,92 euro, reprezentând CNDP1, precum și 39.956,15 lei, echivalentul a 10.679,75 euro reprezentând LFA2ZDS, diferențele fiind achitate de la bugetul național.
În urma controlului s-a constatat că nu au fost respectate prevederile OUG nr. 125/2006.
Astfel, pentru dovedirea dreptului de utilizare a terenurilor ce au făcut obiectul cererii de sprijin nr. 289/03.05.2008, . – Fetești a depus Contractul de concesiune nr. 79/21.12.2000 încheiat cu ADS pentru o perioadă de 49 de ani, pentru o suprafață agricolă de 5404,88 ha și terenul neagricol de 132,64 ha.
A făcut trimitere partea pârâtă la dispozițiile sentinței comerciale nr. 356/26.02.2007 a Tribunalului Călărași, ale deciziei civile nr. 491/25.10.2007 a Curții de Apel București – Secția a VI-a Comercială și ale deciziei nr. 1098/18.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Din procesul – verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare rezultă că pentru anul 2008, suprafața totală pentru care s-a încheiat contractul de concesiune nr. 79/2000 a fost modificată (diminuată); astfel, suprafața de 5404,88 ha a fost
diminuată cu 939,08 ha.
Din suprafața totală de 5404,88 ha, conform contractului de concesiune, s-a solicitat sprijin pentru suprafața de 5218,37 ha conform cererii de plată nr. 289/03.05.2008, dar din această suprafață reclamanta mai avea dreptul de utilizare doar pentru suprafața de 4279,29 ha, astfel că pentru 939,08 ha a beneficiat de sprijin necuvenit.
În ce privește invocarea de către partea reclamantă a Actului adițional nr. 1/03.08.2011, partea pârâtă subliniază că acesta reprezenta o măsură de punere în executare a sentinței comerciale nr. 243/2009 și va putea suferi modificări în funcție de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă ce se va pronunța în cauză. Or, prin decizia comercială nr. 381/14.09.2011 pronunțată în dosarul nr._, a fost admis apelul declarat de ADS împotriva sentinței comerciale nr. 243/05.03.2009 pronunțată de Tribunalul Călărași, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată; de asemenea, la 20.09.2012, ÎCCJ a respins recursul formulat de . Fetești.
Invocând disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, pârâtul subliniază că trebuie îndeplinite cumulativ două condiții pentru a se dispune suspendarea, respectiv cazul să fie bine justificat și paguba să fie iminentă. Or, afirmațiile părții reclamante nu sunt de natură a satisface cerințele legii în ceea ce privește admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ. În cauză nu sunt deci întrunite cele două cerințe esențiale de suspendare. În acest sens, a mai arătat pârâta că prezumția de legalitate și veridicitate de care se bucură actul administrativ fiscal determină principiul executării acestuia din oficiu, iar suspendarea executării actelor administrative fiscale constituie o situație de excepție care intervine atunci când legea o prevede.
În drept, au fost invocate disp. art. 115 – 118 C.pr.civ., OUG nr. 66/2011, Legea nr. 554/2005.
În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La același termen de judecată din 07.02.2013, a fost depusă la dosar și o cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul pârâtei APIA din partea terțului intervenient ., care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție și respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată. În motivarea cererii, terțul intervenient a arătat în esență că deține în concesiune suprafețe de teren în vecinătatea terenurilor deținute de reclamantă, pentru care plătește redevență statului român, beneficiind de sprijin financiar de la APIA, iar o eventuală admitere a cererii de suspendare ar fi de natură să o prejudicieze, deoarece ar fi în dezavantaj câtă vreme reclamanta ar beneficia de subvenții suplimentare și să practice prețuri diferite, afectând piața cerealelor în zona respectivă, motiv pentru care menținerea măsurii ar asigura pentru intervenient condițiile egale pentru desfășurarea activității.
Prin încheierea de la termenul din data de 07.02.2013, cât privește excepția necompetenței materiale, Curtea a respins-o ca nefondată în raport de disp. art. 10 din Legea nr. 554/2004, text care, în forma în vigoare la acel moment, viza litigiile privind taxele, impozitele, contribuțiile și datoriile vamale cu o valoare de peste 500.000 lei ca fiind date în competența curții de apel, în timp ce textul la care face referire partea pârâtă, privind o valoare de peste 1.000.000 lei, urma să intre în vigoare în viitor, odată cu Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă. Totodată, față de disp. art. 3 pct. 1 C.pr.civ., a apreciat că este competentă material să soluționeze cererea de față, date fiind și disp. art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, observând că actele contestate cu privire la care se soluționează suspendarea executării, inclusiv procesul-verbal privind constatarea neregulilor și stabilirea creanțelor bugetare, indică drept temei al verificării și stabilirii creanțelor disp. OUG nr. 66/2011; or, potrivit disp. art. 21 și urm. din acest act normativ, suma stabilită prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor, care constituie titlu de creanță, este o creanță bugetară, iar aceasta este asimilată creanțelor bugetare reprezentate de taxe și contribuții menționate în art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel că în speță competența revine Curții de Apel București – Secția C. Administrativ și Fiscal, nu în raport de rangul organului emitent, ci față de suma în litigiu.
Totodată, prin aceeași încheiere de la 07.02.2013, după ce a fost dezbătută în contradictoriu, cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de . a fost respinsă ca nefiind admisibilă, apreciind-o Curtea ca fiind lipsită de interes. În acest sens s-a arătat că potrivit art. 49 alin.1 C.pr.civ., poate interveni cel ce are interes, iar acesta trebuie să fie, potrivit interpretărilor textului în jurisprudența constantă și în doctrina de drept procesual civil, născut și actual, direct și, personal, dar și legitim, juridic. Or, din cererea depusă rezultă că singurul interes invocat de terțul intervenient apare a fi cel legat de afectarea concurenței, dar acesta nu poate fi considerat a fi unul legitim în cauza de față, ce are ca obiect o cerere de suspendare executare a unui act administrativ referitor la un raport de drept public stabilit doar între partea reclamantă și APIA Călărași. Totodată, interesul arătat nu este suficient pentru admiterea în principiu a intervenție, căci practic interesul despre care face vorbire partea intervenientă este unul economic, iar nu unul legitim în sens de juridic, intenția acesteia fiind de a se produce o influență asupra activității părții reclamante, care să conducă la o schimbare a prețurilor practicate de aceasta. Dar, interesul legitim, în sens de interes juridic, implică posibilitatea părții interveniente de a evita un eventual raport juridic litigios declanșat împotriva sa de una dintre părțile din proces, ceea ce nu este cazul speței.
La data de 11.02.2013, partea reclamantă . a depus la dosar o cerere prin care a precizat că temeiul de drept al cererii de față este dat de art. 14 din Legea nr. 554/2004, indicând că prin cererea principală de anulare a actelor administrative a solicitat și suspendarea actelor administrative în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ. Totodată, în ceea ce privește motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, partea reclamantă arată că înțelege să le suplimenteze, invocând și încălcarea art. 21 alin. 14 și 21 din OUG nr. 66/2011, în sensul că proiectul procesului – verbal de constatare nu i-a fost comunicat pentru exprimarea punctului de vedere, iar procesul – verbal de constatare nereguli nu conține poziția reclamantei.
Totodată, la data de 05.03.2013, partea reclamantă a mai depus o completare a cererii de chemare în judecată, intitulată „precizare cerere introductivă”. În acest sens, a arătat că „Notele de fundamentare” pentru desfășurarea unei acțiuni de verificare nr._/26.07.2012 și nr._/08.10.2012 sunt veritabile acte administrative emise cu încălcarea legii. Astfel, a invocat și reprodus partea reclamantă disp. art. 2 alin. 6 și art. 21 alin. 19 din OUG nr. 66/2011; în acest sens susține că acele note reprezintă note de constatare a neregulilor ce au caracterul unui act administrativ, acte ce trebuiau comunicate reclamantei, obligație neîndeplinită de către pârâtă. Încălcarea procedurii cu privire la emiterea acestor acte administrative, ascunse sub denumirea de „note de fundamentare” indică existența unor împrejurări legate de starea de drept ce sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat. În ce privește procesul – verbal nr._/10.10.2012 de modificare a procesului – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 1611/16.03.2010, susține reclamanta că acel act nu i-a fost comunicat niciodată, deși a modificat un alt act administrativ; art. 21 alin. 19 din OUG nr. 66/2011 procesul – verbal de constatare a neregulilor se supune Legii contenciosului administrativ, or, această lege nu prevede instituția modificării actului administrativ, ci doar pe cea a revocării. A mai arătat reclamanta că emiterea de facturi în 2009 pentru întreaga suprafață de teren – 5404,88 ha – contrazice flagrant adresa emisă de către ADS, situațiile de drept reținute de DLAF, DNA, lipsa unui act adițional de modificare a contractului de concesiune nr. 79/2000 sunt cel puțin de natură să atragă incidența disp. art. 53 și art. 68 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 care stabilesc că reducerile și excluderile nu se aplică în cazul în care agricultorul poate demonstra cu orice mijloc că nu este vinovat.
Pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași nu a depus întâmpinare față de aceste motive noi invocate de partea reclamantă.
Curtea a încuviințat în cond. art. 167 C.pr.civ. proba cu înscrisurile atașate la dosar, apreciind-o ca fiind legală, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.
Totodată, la termenul din data de 21.02.2013, Curtea a pus în discuție din oficiu admisibilitatea cererii de suspendare executare act administrativ formulată în cond. art. 14 din Legea nr. 554/2004, în contextul existenței pe rol a unei acțiuni în anulare act administrativ, rezultând și parcurgerea etapei plângerii prealabile, date fiind și disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Partea reclamantă a apreciat că o astfel de cerere este admisibilă, argumentele prezentate oral de reprezentantul . Fetești fiind detaliate în încheierea de la termenul din data de 21.02.2013.
Analizând proba cu înscrisurile atașate la dosar și observând în determinarea competenței generale, materiale și teritoriale disp. art.14 alin.1 rap. la art. 10 alin. 1 și 3 din Legea nr. 554/2004, Curtea reține următoarele:
Prin procesul – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/15.10.2012 (fila 24 și urm. dosar) emis de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul județean Călărași, s-a stabilit în sarcina părții reclamante . Fetești, în cond. OUG nr. 66/2011, o obligație de plată cu titlu de creanță bugetară în cuantum de 1.123.038,74 lei, din care contribuție UE 233.896,98 euro, adică 875.078,78 lei, respectiv FEGA – SAPS 168.580,12 euro, adică 630.708,81 lei, și FEADR-CNDP1 65.316,86 euro, adică 244.369,97 lei, iar contribuție publică națională 66.276,42 euro, adică 247.959,96 lei, respectiv cofinanțare BN1 – PNDC_,28 euro, adică 61.092,73 lei, și buget de stat BN – PNDC 49.947,14 euro, adică 186.867,23 lei. În motivarea actului, autoritatea publică a reținut în esență că, în urma verificărilor, echipa de control a determinat că suprafața de 991,58 ha, identificată conform tarlalelor specificate în procesul – verbal nr. 2106/18.12.2007 privind derularea contractului de concesiune nr. 79/2000, nu se regăsește în anexa la procesul – verbal de predare – primire a suprafeței de 5404,88 ha, iar fermierul dovedește cu documente de utilizare a terenului pe UAT B. doar 4279,29 ha.; având în vedere că . Fetești a declarat în cererea de sprijin o suprafață de 5218,37 ha pe UAT B. și dovedește cu documente dreptul de folosință doar pentru suprafața de 4279,29 ha, suprafața pentru care a primit sprijin necuvenit este de 939,08 ha.; constatându-se ca fiind autorizată la plată nejustificat suprafața de 939,08 ha, care raportată la suprafața determinată reprezintă un procent de 19,09% pentru schema de plată SAPS, respectiv 19,45% pentru schema de plată PNDC1, fapt care se sancționează cu dublul suprafeței constatate, respectiv 1878,16 ha.
Prin Decizia nr._/14.12.2012 de soluționare a contestației, APIA – Centrul județean Călărași a respins ca nefondată contestația formulată de . Fetești împotriva procesului – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/15.10.2012 (filele 20 – 22 dosar).
La data de 17.01.2013 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, sub dosar nr._, astfel cum rezultă din verificarea sistemului informatic de evidență ECRIS, cererea părții reclamante . Fetești formulată în contradictoriu cu APIA – CJ Călărași în anularea Deciziei nr._/14.12.2012 emisă de APIA – Călărași, precum și a procesului – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/15.10.2012, precum și a creanței de 1.123.038,74 lei, solicitându-se totodată și suspendarea actelor atacate în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei (filele 8 și urm. dosar).
La aceeași dată, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, sub dosar nr._, și cererea părții reclamante . Fetești formulată în contradictoriu cu APIA – CJ Călărași în suspendarea procesului – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/15.10.2012, menținut prin Decizia nr._/14.12.2012 emisă de APIA – Călărași, cererea, astfel cum a fost precizată, fiind întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004 (filele 3 și urm. dosar).
În drept, potrivit art. 50 din OUG nr. 66/2011 „(1) Autoritatea publică emitentă a titlului de creanță în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestației sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestației sau a completării acesteia conform art. 48 alin. (1), după caz. (…) (7) Introducerea contestației pe calea administrativă nu suspendă executarea titlului de creanță. (8) Prevederile alin. (7) nu aduc atingere dreptului contestatarului sau al împuternicitului acestuia de a cere suspendarea executării titlului de creanță, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. (9) Instanța competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate”.
Din interpretarea textului art. 50 din OUG nr. 66/2011, Curtea reține că legiuitorul a făcut trimitere în materia cererii de suspendare executare titlu de creanță, act administrativ unilateral, la dreptul comun în materie, adică dispozițiile Legii nr. 554/2004.
Or, potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „(1) În cazuri bine justificateși pentru prevenirea unei pagube iminente, dupăsesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.”, în timp ce art. 15 alin. 1 din același act normativ prevede că „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond”.
Mai reține Curtea că potrivit art. 2 alin. 1 lit. (ș) și (t) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentăse înțelegeprejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, iar prin cazuri bine justificate, legiuitorul a înțeles împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Pe cale de consecință, bucurându-se de prezumția de legalitate, întemeiată pe prezumțiile autenticității și veridicității, actul administrativ unilateral este susceptibil de a-i fi suspendată executarea doar ca o situație de excepție, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, implicând, astfel, coexistența cumulativă a unui (1)caz bine justificatși a necesității prevenirii unei (2)pagube iminente coroborat cu aflarea în curs, după caz, a (3)procedurii plângerii prealabile prin care se solicită autorității publice revocarea actului administrativ litigios în tot sau în parte (art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004) sau a unei acțiuni prin care se solicită anularea actului litigios în tot sau în parte (art. 15 din Legea nr. 554/2004), la care se adaugă, în anumite condiții, (4)plata unei cauțiuni.
Chiar dacă soluționarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ unilateral nu implică o analiză specifică fondului, adică afirmarea unui caz concret de nelegalitatea a actului litigios, totuși configurarea îndoielii asupra legalității acestuia, cu atât mai mult cu cât îndoiala trebuie să fie serioasă, presupune ca instanța învestită cu cererea de suspendare să „pipăie fondul cauzei”, apreciind în favoarea căreia dintre părți este aparența dreptului afirmat, în lipsa căreia soluția nu ar putea fi decât susceptibilă de arbitrar. Deci, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de suspendare a executării unui astfel de act administrativ trebuie să verifice dacă la emiterea actului s-a creat în realitatea juridică o aparență de legalitate, care să dea forța juridică a executării imediate și din oficiu, iar pentru aceasta trebuie să se raporteze și la aspecte de fond ale cauzei, fără însă a-l antama în totalitate.
Față de cele arătate în precedent, în cauza de față Curtea apreciază că nu îndeplinește cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 cererea de suspendare executare act administrativ unilateral, respectiv procesul – verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr._/2012 menținut prin Decizia APIA – CJ Călărași nr._/14.12.2012, formulată de . Fetești, dat fiind că la data înregistrării acestei cereri pe rolul instanței de judecată, procedura prealabilă era deja epuizată, partea interesată fiind în posesia deciziei autorități publice de soluționare a contestației, iar pe rolul Curții de Apel București figura deja înregistrată o acțiune în anularea actului litigios, prin care se solicita totodată și suspendarea lui în cond. art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, observând conținutul și succesiunea textelor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea deduce pe cale de interpretare că nu a fost în intenția legiuitorului de a pune la dispoziția celui ce se pretinde vătămat mai multe instrumente concomitente, pentru a solicita și obține suspendarea de executare a actului administrativ unilateral, ci s-a urmărit crearea unor mecanisme procesuale corespunzător fiecărei faze a procedurii. În acest sens, Curtea arată că reglementarea art. 14 din Legea nr. 554/2004 permite părții interesate să solicite și să obțină suspendarea de executare atunci când procedura este în faza prelitigioasă a plângerii prealabile, în timp ce art. 15 este menit a permite părții ce se pretinde vătămată să solicite instanței suspendarea de executare odată cu sau atunci când pe rol se află în curs acțiunea de anulare act administrativ.
De altfel, argumentele pentru a susține o asemenea interpretare rezultă chiar din textul art. 14 și 15 ale Legii nr. 554/2004.
Preliminar, subliniază Curtea că nu ar trebui confundate efectele fiecărei suspendări ce se poate dispune, în cond. art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu condițiile de formulare a cererii. Chiar dacă, în ipoteza în care ar fi admisă cererea de suspendare potrivit art. 14, efectele acesteia s-ar putea produce până la pronunțarea instanței de fond, din aceasta nu se poate trage concluzia că și cererea ar putea fi formulată în cond. art. 14 până la același moment.
Aparent legiuitorul ar fi prevăzut la art. 14 doar momentul de la care poate fi formulată cererea de suspendare, adică ulterior sesizării autorității publice cu plângerea prealabilă. În realitate, din textul art.14, dar și din coroborarea lui cu art. 15, rezultă și momentul până la care poate fi formulată o asemenea cerere, cel mai târziu în preziua introducerii acțiunii în anulare act administrativ unilateral.
Spre acest rezultat se impune a se observa textul art. 14 alin. 1 teza finală, prin care legiuitorul prevede o cauză de încetare de drept a suspendării, respectiv neintroducerea acțiunii în anularea actului într-un anumit termen.
Se observă totodată din lectura art. 14 alin. 1 al Legii nr. 554/2004 că esențială în reglementarea legiuitorului este raportarea la sesizarea în cond. art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, adică la procedura prealabilă, în timp ce art. 15 are în vedere acțiunea principală în anulare act, căreia îi poate fi atașată și o cerere de suspendare sau aceasta din urmă poate fi formulată până la soluționarea acțiunii în fond.
În plus, recurgându-se la metodele de interpretare teleologică și logică, se observă că legiuitorul a ales să procedeze la reglementarea a două texte distincte, aspect de natură a sublinia că aceste două proceduri, în afara elementelor ce le sunt comune, în realitate sunt distincte, îndeosebi prin prisma momentului în care intervin.
Totodată, toponimia textelor indică faptul că art. 15, în afara trimiterilor făcute la art. 14 din considerente de tehnică legislativă, este menit să deroge de la acesta din urmă și privește o procedură care temporal se plasează ulterior momentului la care poate interveni cea prevăzută în textul precedent.
Pentru toate aceste motive, Curtea concluzionează că nu este întrunită o primă condiție impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 spre a se putea dispune suspendarea de executare a actului administrativ unilateral, adică momentul la care poate fi formulată cererea.
De principiu, instanța nu este legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia). Cu toate acestea, în cauza de față, Curtea nu apreciază că ar fi existat vreo eroare a părții reclamante asupra temeiului de drept al cererii, acesta fiind menționat și precizat expres de partea reclamantă, dar și de apărătorul . Fetești – av. C.C. V. M. (filele 3 și 286 dosar), făcând astfel parte chiar din cauza cererii de chemare în judecată.
În al doilea rând, Curtea apreciază că în raport de probele administrate în cauză de partea reclamantă nu rezultă nici îndeplinirea condiției necesității prevenirii unei pagube iminente, adică a unui prejudiciu material viitor și previzibil în sensul art. 2 alin. 1 lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Totodată, din probele administrate în cauză nu a reieșit nici vreo posibilitate de perturbare previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, astfel cum sunt acestea definite de art. 2 alin. 1 lit. (b), (m) și (r) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, arată Curtea că paguba iminentă nu se analizează în general, prin prisma implicațiilor pe care le-ar putea avea executarea actului administrativ unilateral emis asupra unei categorii nedeterminate, ci, în concret, prin prisma persoanei celui vizat și a situației sale specifice.
În plus, pretinsa pagubă iminentă nu se poate limita doar la simpla posibilitate ori chiar iminența executării silite a titlului de creanță devenit titlu executoriu, întrucât aceasta este expresia unui drept recunoscut de lege în beneficiul titularului dreptului de creanță reieșit din respectivul titlu.
Pe cale de consecință, revenea părții reclamante să demonstreze că eventuala executare prezenta potențialul concret de a genera o pagubă iminentă reclamantei, alta decât simpla pierdere a sumei de bani din titlul de creanță.
Or, sub acest din urmă aspect, în ciuda disp. art. 129 C.pr.civ. și art. 1169 din Codul civil de la 1864 (text aplicabil față de norma tranzitorie existentă la art. 230 alin. 1 lit. (a) din Legea nr. 71/2011 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012), partea reclamantă s-a limitat doar la a emite simple afirmații, fără a prezenta în mod real și susținut de înscrisuri contabile situația sa financiar-contabilă aferentă anului 2012 și a începutului de an 2013, prin prisma veniturilor și a cheltuielilor, respectiv a disponibilităților financiare existente, spre a putea fi analizat eventualul impact concret al executării asupra activității desfășurate.
Mai observă Curtea, din analiza înscrisurilor aflate la filele 81 și 83 din dosar, că obligațiile de plată cu drepturi salariale ce incumbă . nu prezintă un cuantum lunar semnificativ spre a constitui un argument per se pentru a se reține îndeplinirea cerinței pagubei iminente, în timp ce scadența obligațiilor rezultate din contractul de facilitate de credit la termen nr. 0083/2012 rezultă a fi, nu în viitorul imediat, ci la sfârșitul lunii septembrie 2013, respectiv la mijlocul lunii noiembrie 2013.
În aceste condiții, deși partea reclamantă propune în dovedire o prezumție simplă în pretinderea pagubei iminente, . Fetești nu dovedește totuși fundamentarea faptului cunoscut, spre a se configura greutatea și puterea de a naște probabilitatea prezumției asupra faptului necunoscut și care ar trebui să se deducă. Altfel spus, partea reclamantă nu dovedește chiar situația sa financiară, care, în măsura în care ar fi fost problematică, ar fi putut fi și mai mult afectată de executarea actului administrativ, astfel încât activitatea în sine să fie prejudiciată de noua situație în care s-ar găsi. Totodată, Curtea nu poate face abstracție de amploarea activității desfășurate de partea reclamantă, aceasta exploatând o suprafață foarte mare de teren agricol, ceea ce exclude ideea de a prezuma a priori că suma rezultată din titlul de creanță litigios ar prezenta prin sine însăși vreun caracter excepțional în ansamblul veniturilor și cheltuielilor . Fetești.
Nefiind întrunite două dintre condițiile cerute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, se impune respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal menționat, iar analiza condiției referitoare la întrunirea cerințelor cazului bine justificat nu se mai impune, câtă vreme suspendarea nu se poate dispune decât în caz de îndeplinire cumulativă a tuturor acestor condiții, aspect rezultat din folosirea de către legiuitor a conjuncției „și”. Pe cale de consecință, cererea se va respinge ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de suspendare executare act administrativ formulată de reclamanta . Fetești cu sediul în Fetești, Aleea R., .-4, jud. Ialomița, în contradictoriu cu pârâtă AGENTIA DE PLATI ȘI INTERVENTIE PENTRU AGRICULTURA - CENTRUL JUDEȚEAN CĂLĂRAȘI cu sediul în Călărași, .. 26, jud. Călărași, ca nefiind întrunite cumulativ cerințele art. 14 alin. 1 din Legea 554/2004.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.03.2013.
Președinte Grefier
B. C. F. L. V.
Red.tehnored.jud.BC/4ex./10.04.2013
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 3493/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 4823/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
