Pretentii. Decizia nr. 2179/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2179/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2013 în dosarul nr. 76323/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2179
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 20.05.2013
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: V. H.
JUDECĂTOR: C. M. F.
JUDECĂTOR: B. C.
GREFIER: E. S. M.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 BUCUREȘTI prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 2817/20.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. A.-E. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENRTU MEDIU, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, iar la data de 14.12.2012, prin serviciul registratură, a depus la dosar două exemplare motive de recurs pentru comunicare, după care,
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ. (1865), reține cauza spre soluționare asupra recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.2817/20.06.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București - Secția a IX a C. administrativ și fiscal a dispus: admite acțiunea formulată de reclamanta S. A.-E. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 București și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu; admite cererea de chemare în garanție; obligă pârâta și chemata în garanție să restituie reclamantei suma de 2.995 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare, sumă ce va fi indexată cu rata dobânzii legale fiscale conform art. 124 C. proc. fisc de la data plății - 15.07.2009 - până la data restituirii efective; ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că, prin cererea înregistrată la data de 14.11.2011, sub numărul_, formulată de reclamanta S. A.-E. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală A Finanțelor Publice a Municipiului București - Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.995 lei, reprezentând taxă de poluare pentru autovehicule, achitată cu chitanța de plată . nr._/15.07.2009, plus dobânda legală fiscală, prevăzută de art.124 Cod proc. fiscală, de la data încasării până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, prin Direcția Generală A Finanțelor Publice A Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu, întrucât Fondul pentru mediu administrat de aceasta este beneficiarul real al taxei de poluare.
A arătat Tribunalul că a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, având în vedere că pârâta este o autoritate publică, în sensul art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale.
Potrivit prevederilor art.2 din OMFP nr. 1899/2004 restituirea sumelor plătite ca si obligații fiscale, cum sunt si cele solicitate de reclamantă în prezenta cauză, se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii si înregistrării cererii acestuia la organul fiscal căruia îi revine competenta de administrare a creanțelor bugetare, potrivit art. 33 din O.G. Nr. 92/2003, în speță acesta fiind Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține că reclamanta a achiziționat în anul 2008 un autovehicul folosit, marca Volkswagen Passat, autoturism importat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, respectiv din Germania, achitând cu prilejul înmatriculării suma de 2.995 lei, prin chitanța de plată . nr._/15.07.2009, taxă de poluare ce a fost stabilită în temeiul art. 1 din O.U.G. Nr. 50/2008 printr-o decizie a organului fiscal.
După înmatricularea vehiculului, reclamanta s-a adresat pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 3 cu cerere de restituire a taxei de poluare, la care i s-a răspuns că taxa a fost legal percepută.
Împotriva refuzului nejustificat de soluționare a cererii, reclamanta a formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, în termen legal, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.995 lei și a dobânzii legale.
Prima instanța reține că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, întrucât refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri este asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004. Din coroborarea prevederilor art. 8 alin. 1 și ale art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acțiunea în pretenții este admisibilă și atunci când se contestă un act administrativ asimilat.
În măsura în care se urmărește repararea prejudiciului cauzat de acțiuni contrare dreptului Uniunii Europene, condițiile impuse de dreptul comunitar în astfel de situații sunt, conform jurisprudenței Curții Europene De Justiție, respectarea principiului echivalenței (care impune ca aceste modalități de restituire a taxelor să nu fie mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiunile similare la nivel intern) și a principiului eficienței, care impune ca aceste reglementări să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară (cauza c-228/96 Aprile srl v. Amministrazione delle finanze dello stato).
Or, reglementarea procedurii de contestare a taxei pe poluare, astfel cum este prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 și de Codul de procedură fiscală nu asigură repararea prejudiciului produs prin încălcarea normelor europene pentru persoanele care cu bună-credință au achitat taxa de poluare.
Potrivit art. 117 din O.G. nr. 92/2003, se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: a) cele plătite fără existența unui titlu de creanță; b) cele plătite în plus față de obligația fiscală; c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul; d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; e) cele de rambursat de la bugetul de stat; f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii; g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170; h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reținerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătorești prin care se dispune desființarea executării silite.
Deși pot fi avute în vedere cerințele principiului certitudinii juridice, în dreptul intern singura cale procesuală prin care se poate realiza repararea prejudiciului produs prin încălcarea dreptului comunitar este cea a cererii de restituire întemeiată pe art. 117 lit. d din O.G. nr. 92/2003, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, ea trebuie să fie accesibilă și persoanelor prejudiciate care nu au introdus în prealabil nicio acțiune în justiție si nici nu au formulat vreo altă reclamație echivalentă.
Or, a considera că acțiunea disponibilă în dreptul intern ar fi fost cea de a contesta decizia de stabilire a taxei de poluare și de a cere restituirea numai în situația în care actul este anulat ar însemna a face practic imposibilă sau extrem de dificilă obținerea reparației de către persoanele care cu bună-credință au respectat dispozițiile legale interne.
Din analiza hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție în cauzele reunite c-410/98 și c-397/98 Metallgesellschaft Și Hoechst rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor. Cu alte cuvinte, Curtea menționează faptul că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Prin urmare, singura cale efectivă în dreptul intern accesibilă tuturor persoanelor, în limitele prescripției dreptului la acțiune, este cererea de restituire, adresată în temeiul art. 117 din O.G. nr. 92/2003 organului fiscal, iar în caz de refuz nejustificat acțiunea în contencios administrativ, fără obligativitatea anulării formale a actului administrativ și a formulării unei plângeri prealabile. Potrivit art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Într-o asemenea situație, procedura prealabilă nu este obligatorie, conform art. 7 alin. 5 din raportat la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
Prin decizia de recurs în interesul legii nr. 24/14.11.2011 pronunțată în dosarul nr. 9/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în același sens, reținându-se că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod.
Pe fondul cererii, instanța apreciază că stabilirea taxei de poluare s-a făcut prin încălcarea prevederilor legale comunitare cu incidență în cauză, iar în condițiile în care acestea sunt prioritare, ca forță juridică celor naționale, rezultă că decizia de stabilire a taxei de poluare este nelegală și urmează a fi anulată, urmând să se dispună și restituirea acestei taxe reclamantei, pentru motivele ce vor fi menționate în continuare.
Potrivit art. 148 alin.2 din Constituția României, revizuită, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 din același articol prevede că autoritatea judecătorească, între alte instituții, garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2, astfel că, din chiar cuprinsul reglementării interne fundamentale, rezultă nu numai competența, dar și obligația instanțelor judecătorești de a asigura prioritatea dreptului comunitar în cazul incompatibilității normei interne cu reglementarea comunitară.
Instanța reține că dispozițiile art.110 din Tratatul Pentru Funcționarea Uniunii Europene (anterior art. 90 din Tratatul Instituind Comunitatea Europeană) interzic statelor membre să aplice, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Conform acestui articol din Tratatul de instituire a Comunității Europene „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", scopul acestei prevederi fiind acela de a interzice discriminarea fiscală intre produsele naționale și produsele importate, având natura similară.
Se observă că prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 impun taxa de poluare autovehiculelor aflate la prima înmatriculare în România, o astfel de taxă nefiind percepută pentru autovehiculele înmatriculate sau care au fost anterior înmatriculate în România și apoi reintroduse în țară.
Ca atare, stabilind taxa de poluare pentru autoturismele importate din spațiul Uniunii Europene, este evident că prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 încalcă art. 90 TCE, instanța fiind obligată să dea întâietate prevederilor comunitare, lăsând inaplicabil dreptul intern incompatibil legislației comunitare, principiu statuat de Curtea De Justiție A Comunităților Europene cu prilejul soluționării cauzei Administrazione Delle Finanze Dello Stato/Simmenthal, nr. c106/77.
Comparația se face în cazul de față între autoturisme second-hand din străinătate și cele deja înmatriculate în România, pentru cele din cea de-a doua categorie nu se achită această taxă de poluare. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor, (hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, COOPERATIVA CO-FRUTTA SRL C. ADMINISTRAZIONE DELLE FINANZE DELLO STATO).
Asupra încălcării art. 90 din tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite c-367/93 și c-377/93, F.G. RODERS BV S.A., INSPECTOR DER INVOERRECHTEN EN ACCIJNZEN sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, COMISIA C. GERMANIA.
În hotărârile T. (nr. c‑402/09, 7 aprilie 2010) și N. (c‑263/10, 7 iulie 2011), Curtea De Justiție A Uniunii Europene a statuat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În dreptul intern, discriminarea este realizată de legiuitor, care a legat plata taxei de poluare de faptul înmatriculării, deși în preambulul O.U.G. nr. 50/2008 rezultă că s-a urmărit realizarea protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului, ceea ce implică instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate în trafic, potrivit principiului „poluatorul plătește”.
Conferind o forță juridică superioară dispozițiilor O.U.G. nr.50/2008, modificată, prin obligarea reclamantei la plata taxei de poluare, în vederea înmatriculării autoturismului menționat, s-au încălcat prevederile art. 110 TFUE, astfel că instanța, în virtutea obligației stabilite prin art. 148 alin. 4 din Constituția României, de a asigura aducerea la îndeplinire a principiului preeminenței prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, principiu enunțat de alineatul 2 al aceluiași articol din Constituția României, va admite acțiunea reclamantei, cu consecința obligării pârâtelor Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București și Administrația F. Pentru Mediu la restituirea sumei de 2.995 lei.
În ceea ce privește dobânda legală, prima instanța constată că potrivit art. 994 C.civ., când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele sau fructele din ziua plății.
Or, precum în speța de față, s-a reținut de către Curtea De Justiție în cauzele conexate Brasserie Du Pêcheur și The Queen că instanța națională nu poate, în cadrul legislației naționale pe care o aplică, să condiționeze repararea prejudiciului de existența unei culpe cu prevedere sau neglijență în cazul organismului de stat căruia îi este imputabilă încălcarea, fără a lua în considerare dacă aceasta este suficient de gravă.
Prevederile art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală reprezintă o excepție de la regula instituită de dispozițiile art.1088 C.civ., potrivit cărora: „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.
Textul nu poate fi interpretat în defavoarea persoanei îndreptățite la dobânda legală ce curge de la o dată anterioară, cum este cazul plății nedatorate, atunci când accipiens-ul este de rea-credință (art. 994 c.civ. din 1864), cum este cazul statului român, care prin autoritățile sale – legislativ și executiv – a instituit o taxă neconformă cu tratatul pentru funcționarea uniunii europene și a perceput ilegal sumele pe care este obligat să le restituie.
Prin decizia de recurs în interesul legii nr. 24/14.11.2011 pronunțată în dosarul nr. 9/2011 de Înalta Curte De Casație Și Justiție s-a reținut, cu referire la hotărârile pronunțate în cauzele c-68/1979 - HANS J. I C. MINISTERULUI., că posibilitatea reglementării de către statele membre ale Uniunii Europene a unor proceduri de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar trebuie să respecte principiul echivalenței și principiul efectivității. Or, aceasta presupune aplicarea dispozițiilor de drept comun favorabile persoanei îndreptățite (art. 994 c.civ. 1864), iar nu înlăturarea acestora pe baza unui text de lege instituit pentru cazul în care persoana îndreptățită nu ar fi beneficiat de vreo dispoziție care să prevadă punerea de drept în întârziere a autorităților.
Prin urmare, instanța reține că a existat rea-credință în sensul art. 994 c.civ., motiv pentru care obliga pârâtele Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București și Administrația F. Pentru Mediu la plata dobânzii legale corespunzătoare sumei de 2.995 lei de la data încasării până la plata efectivă, urmând a fi calculată potrivit art. 3712 alin. 2 C.pr.civ.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr.50/2008 și H.G. nr.686/2008, taxa de poluare încasată se constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. Pentru Mediu, iar potrivit art. 60 alin.1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Danez Al Impozitelor Și Accizelor Și C-229/1996 Aprile - S.R.L
H.G. nr.686/2008 privind normele de aplicare a O.U.G nr.50/2008 reglementează, în cadrul art.3 alin.5-8, modalitatea în care se transferă suma încasată cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu, respectiv: Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule",codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice. În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 "Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6. sumele colectate în contul prevăzut la alin. 4. Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului. Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. 6, unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule.
Prin urmare, în condițiile în care textele de lege prevăd că taxa de poluare se achită de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile trezoreriei statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, organ fiscal care și stabilește taxa prin act administrativ fiscal, iar ulterior sumele sunt transferate în contul Administrației F. Pentru Mediu, rezultă, fără echivoc, atât raporturile fiscale dintre contribuabili și administrațiile finanțelor publice, cât și raporturile juridice dintre acestea din urmă și administrația fondului pentru mediu. Pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. Pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, întrucât potrivit dispozițiilor legale amintite a virat suma respectivă la bugetul fondului pentru mediu, gestionat de administrația fondului pentru mediu. Bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal de bugetul F. pentru mediu, este evident că administrațiilor finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. Pentru Mediu cel puțin pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Pentru aceste considerente, tribunalul admite cererea de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu și dispune obligarea acesteia la plata către Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București a sumelor ce fac obiectul cererii principale.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 14.11.2012, a declarat recurs, înregistrat la data de 03.12.2012, partea pârâtă Administrația Finanțelor Publice sector 3 București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, a susținut pârâta – recurentă că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În primul rând, recurenta a arătat că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP Sector 3.
În acest sens, a învederat că în conformitate cu dispozițiile art. 1 din OUG. nr.50/2008, privind taxa de poluare, si HG. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului. De asemenea, prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este administrația fondului pentru mediu. A mai arătat și că actul normativ in baza căruia a fost achitată taxa de poluare de către reclamanta (respectiv OUG nr.50/2008, prin normele sale de aplicare HG nr. 686/2008) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin. 5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către trezoreria statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. pentru Mediu.
Astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal administrația finanțelor publice sector 2, conform dispozițiilor art.16 din OG nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, intre instituția recurentă si reclamant nu exista niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pe poluare.
În al doilea rând, pe fondul cererii, recurenta – pârâtă a susținut că taxa pe poluare nu contravine art. 90 paragraful 1 din Tratatul privind Instituirea Comunității Europene, deoarece valorile sociale a căror ocrotire a fost vizată de legiuitor sunt diferite de cele urmărite prin art. 90 menționat.
Instanța de fond trebuia să circumstanțieze corect și legal cadrul legislativ. Potrivit normelor în vigoare la data plății taxei, aceasta trebuia achitată cu ocazia primei înmatriculări în România.
Comisia Europeană a recomandat reașezarea acestei taxe pe principiul „poluatorul plătește”, ceea ce s-a și întâmplat prin abrogarea disp. art. 2141 și urm. C.fiscal.
Totodată, până nu se stabilește dacă s-a născut raportul juridic în baza căruia bugetul să fie obligat la restituire, nu se poate reține că plata făcută cu titlu de taxă pe poluare ar fi nelegală. Astfel, față de disp. art. 1169 și urm. C.civ. partea reclamantă ar trebui să probeze pretenții le sale.
Față de argumentele prezentate, a solicitat recurenta - pârâtă admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., OUG nr. 50/2008, HG nr. 686/2008, OMFP nr. 1899/2004; a solicitat recurenta – pârâtă judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003. .
Deși legal citați, intimatul - reclamant și intimatul – chemat în garanție nu au formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ., reține următoarele:
Primul motiv de recurs, privind pretinsa lipsă de calitate procesuală pasivă a pârâtei AFP sector 3 București, este neîntemeiat; în acest sens, Curtea reține, în esență, că în mod corect prima instanță a arătat că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, cea care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale. Pe cale de consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul AFM implică un raport juridic distinct stabilit între AFP și AFM, indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
În ce privește al doilea motiv de recurs, Curtea arată că, în mod legal, instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei A.F.P. sector 3 București obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza c-402/09, Tatu, confirmată prin hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza c-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea hotărârii T., citată anterior, Guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor euro 1 și euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și Autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că Tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary Of S. For Transport, Ex Parte: Factortame Ltd Și Alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza ADMINISTRAZIONE DELLE FINANZE DELLO STATO C. SIMMENTHAL S.P.A., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de Apel că prin decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de Conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din codul de procedură civilă (1865), deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, partea I.
În aceste condiții, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 312 alin. (1) C.pr.civ. (1865), Curtea de Apel București va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 BUCUREȘTI prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2817/20.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. A.-E., și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.05.2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
V.H. C.M.F. B. C. E.S. M.
red.tehnored.jud.BC/2ex./20 iunie 2013
jud.fond:M.D., TB – S9CAF
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5096/2013.... | Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 3493/2013. Curtea de... → |
|---|
