Anulare act administrativ. Încheierea nr. 13/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 13/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2014 în dosarul nr. 20158/3/2008**
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 13.06.2014
Completul constituit din:
Președinte - R. M. V.
Judecător - I. F.
Judecător – S. P.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant M. F., împotriva sentinței civile 5362/05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA G. DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei au răspuns recurentul-reclamant personal și intimata-pârâtă prin consilier juridic V. D. Ș. cu delegație, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legală îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin Serviciul Registratură, la data de 06.06.2014 intimata a depus întâmpinare.
Recurentul-reclamant, personal, învederează că a solicitat dosarul pe lista de amânări fără discuții pentru a i se comunica întâmpinare și a i se da posibilitatea să ia cunoștință de aceasta în sala de ședință.
Curtea îi comunică recurentului un exemplar de pe întâmpinare și dispune lăsarea cauzei la ordine.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a II a strigare a cauzei au răspuns recurentul-reclamant personal și intimata-pârâtă prin consilier juridic V. D. Ș. cu delegație la dosar.
Nemaifiind cererii prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul părților asupra cererii de recurs.
Recurentul-reclamant, personal, solicită admiterea recursul așa cum a fost formulat, conform motivelor de recurs.
Cu privire la aplicabilitatea Ordonanței nr. 121/1998, arată că, prin sentința recurată, instanța nu a lămurit acest aspect. S-a mai invocat și Ordinul 1122/2006, deși acesta este emis anterior HG nr. 294/2007. Cu privire la răspundere, arată că instanța a reținut dreptul pârâtei de a pretinde sume de bani, fără a motiva. Trebuia lămurită procedura care trebuia urmată și actele aplicabile, în condițiile în care această acțiunea putea fi valorificată și pe calea unei acțiuni de drept comun. După cum se poate observa din HG 137/1991 și OG 38/2003 aceste acte nu reglementează dreptul pârâtei de a solicita sume de bani. Conform acestor acte, era necesar să fie și administrator și gestionar. Cercetarea și decizia de impunere au fost dispuse de către un organ necompetent, respectiv de către unitatea în care s-a produs paguba.
Actele normative nu îndeplinesc cerințele de exigibilitate și previzibilitate prevăzute de CEDO și nu pot fi invocate toate împreună. Nu s-a răspuns de către instanță acestor susțineri. Conform art. 11 alin 2 și art. 20 din Constituția României, instanța avea posibilitatea de a înlătura dispozițiile interne contrare dreptului comunitar.
Cu privire la expertiză, arată că a fost lipsit la fond de posibilitatea reală de a contesta aceste sume, expertiza având un caracter pur formal. S-au preluat calculele făcute de către pârâtă. Prin întâmpinare s-au invocat acte normative noi.
Solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise.
Intimata-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, conform întâmpinării formulate. Cu privire la aplicabilitatea OG nr. 121/1998, aceasta este neîndoielnică și fără echivoc. În cuprinsul sentinței de fond s-au reținut și prevederile art. 9 din HG 137/1991 nu doar ale HG 294/2006, articol potrivit căruia candidații admiși la Academia de Poliție sunt considerați încorporați, studenții vor încheia angajamente scrise prin care se obligă ca după terminarea cursurilor să îndeplinească serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani. Nu se putea valorifica acest drept pe cale acțiunii de drept comun, fiind foarte bine reglementată această procedură. Trebuie reparate pagubele produse ca urmare a nerespectării angajamentului. Cu privire la expertiză, arată că invocarea oricăror aspecte acum este inadmisibilă; recurentul a formulat obiecțiuni și s-a răspuns la aceste obiecțiuni.
Curtea, declară dezbaterile închise și constatând cauza în stare de judecată reține dosarul în pronunțare.
CU R T E A,
Pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, în temeiul dispozițiilor art. 146 Codul de Procedură Civilă, urmează să amâne pronunțarea la 20.06.2014, motiv pentru care:
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 20.06.2014.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. M. V. I. F. S. P.
GREFIER,
C. I. Ș.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 5241 R
Ședința publică din data de 20.06.2014
Completul constituit din:
Președinte - R. M. V.
Judecător - I. F.
Judecător – S. P.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant M. F., împotriva sentinței civile nr. 5362/05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a C. Administrativ Și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA G. DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI având ca obiect „anulare act administrativ”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 13.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, a amânat pronunțarea la data 20.06.2014, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 5362/05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX-a C. Administrativ Și Fiscal, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M. F. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M. F., pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 alin. 1 pct. 7 și 9 din Codul de procedură de la 1865.
În motivare, a arătat acesta, în esență, că:
1. Deși a invocat faptul că O.G. nr. 121/1998 nu i se aplică, instanța de fond nu a lămurit acest aspect esențial prin hotărârea pronunțată.
2. În situația ipotetică în care s-ar reține aplicabilitatea O.G. nr. 121/1998, consideră că cercetarea administrativă și emiterea deciziei de imputare au fost efectuate de către un organ necompetent, respectiv pârâta D.G.P.M.B, deoarece așa cum rezultă din art. 22 al. 2 din O.G. 121/1998, cercetarea administrativă trebuia efectuată de către Academia de Poliție, întrucât aceasta este unitatea care a suportat cheltuielile de școlarizare și unde, astfel, s-a produs pretinsa pagubă.
3. Cercetarea administrativă nu s-a efectuat în locul prevăzut la pct. 91 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/20.01.1999 - „la sediul unității unde s-a produs paguba", respectiv la sediul Academiei de Poliție „Al. I. C.", ci la sediul D.G.P.M.B, iar, ca urmare a necompetenței, i s-a produs o vătămare, în sensul că nu a putut avea acces la probele pe care s-au fundamentat actele ce au stat la baza deciziei de imputare.
4.O parte din actele normative care au stat la baza emiterii deciziei de imputare, respectiv Ordinul MAI nr. 1122/2006, Ordinul MAI nr. 457/2003, Ordinul MAI nr. S/440/2003, Ordinul MAI nr. 261/2007, Ordinul MAI 300/2004 nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României și nu îndeplinesc exigențele de accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de C.E.D.O.
5.Decizia de imputare nu este temeinic motivată (atât în fapt cât și în drept) în conformitate cu art. 25 al. 5 din O.G. nr. 121/1998, iar pârâta nu a făcut dovada legalității și temeiniciei deciziei de imputare potrivit art. 25 al. 6 din aceeași ordonanță.
Sub acest aspect, consideră recurentul că decizia de imputare nu se fundamentează pe documente justificative contabile obligatorii și nu respectă cerințele impuse de ordinul Ordinul MAI nr. 1122/2006, chiar în situația în care s-ar putea susține că s-ar aplica acest ordin.
6. De asemenea, arată recurentul că expertiza efectuată în cauză a avut un caracter pur formal, nefiind lămurite aspecte ce țin de: valoarea unei zile de cazare, drepturile salariale (f. 180, voi I), cheltuielile cu hrănirea (f. 178, voi. I), cheltuielile cu cazarea (f. 178, voi. I), cheltuielile cu echipamentul (f. 179, vol. I).
Pentru toate aceste motive, a solicitat recurentul-reclamant admiterea recursului și modificarea sentinței civile nr. 536/05.11.2013 pronunțate de Tribunalul București, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost completată (f. 57-58) și precizată (f. 113-114), iar, în consecință anularea Deciziei de imputare nr._/15.04.2008 emisă de DGPMB și a Hotărârii Comisiei de la nivelul D.G.P.M.B de soluționare a contestațiilor nr. 162.736 din 21.05.2008.
Intimata-pârâtă Direcția G. de Poliție a Municipiului București, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând sentința prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce urmează:
Conform soluției de unificare a practicii judiciare adoptată în ședința judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justuție din 23 noiembrie 2009 ”polițiștii admiși la Academia de Poliție „A. I. C.”, care și-au asumat, prin angajament scris, obligația de a îndeplini serviciul în Ministerul de Interne pe o perioadă de minimum 10 ani și care, ulterior, solicită eliberarea din funcție pentru motivul că au dobândit calitatea de auditor de justiție, ca efect al admiterii la Institutul Național al Magistraturii, se află în ipoteza reglementată de art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002 (încetarea raportului de serviciu la cerere), astfel că datorează, conform angajamentului, cheltuielile de școlarizare”.
Prin urmare, Curtea are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu, soluție care, chiar dacă nu are forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune a fi respectată față de rolul conferit Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificarea a practicii judiciare.
De altfel, necesitatea respectării și la nivelul instanțelor ierarhic inferioare a unei asemenea jurisprudențe adoptate și urmate constant de instanța supremă, soluție orientată înspre finalitatea asigurării caracterului efectiv și concret al dreptului invocat de absolvenții universității în discuție, rezultă și din interpretarea considerentelor Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată în cauza B. împotriva României, în care s-au reținut următoarele:
„37. (…), divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, a nu constata incidența rațiunilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea disp. art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul securității juridice care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar, ar avea drept consecință inerentă, prin generarea unei jurisprudențe neunitare la nivelul situației absolvenților universității în discuție, o aplicare și interpretare diferită a acelorași norme legale în situații similare.
În plus, Curtea de Apel mai reține că în cauza D. împotriva România, hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut prin prisma jurisprudenței divergente a instanțelor interne o încălcare a art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând că «37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constată în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile. (…) lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ.». Cum articolul 14 din Convenție, drept subiectiv substanțial, nu are o existență independentă în sistemul de protecție european a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, ci trebuie invocat prin raportare la acestea, Curtea reține că prin art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție s-a consacrat și dreptul la instruire.
Astfel, în acord cu deciziile nr. 4581/2008 și nr. 549/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție – secția contencios administrativ și fiscal, Curtea constată că sunt nefondate criticile, precum și toate argumentele prezentate de recurentul - reclamant în ceea ce privește inaplicabilitatea procedurii prevăzute de O.G. nr. 121/1998 în cazul recuperării cheltuielilor de școlarizare.
Așa cum s-a reținut și de către instanța de fond, reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu, la cererea sa, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, date fiind, prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, precum și Angajamentul semnat la momentul admiterii sale la Academia de Poliție. Prin acest angajament, recurentul - reclamant s-a obligat că restituie cheltuielile de întreținere efectuate pe perioada școlarizării în condițiile în care, printre altele, nu va îndeplini serviciu timp de 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile poliției.
Corect a stabilit instanța de fond și că sunt aplicabile în cauză prevederile O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, câtă vreme, potrivit art. 2, art. 3 și art. 9 din respectivul act normativ și în conformitate cu art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, polițistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile personalului civil din M.I.R.A.
Art. 9 din O.G. nr. 121/1998 stabilește că prevederile acestei ordonanțe se aplică și salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din același act normativ unde este menționat expres și M.I., în enumerarea autorităților față de al căror personal poate fi angajată răspunderea materială.
De asemenea, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 121/1998, militarii răspund material indiferent dacă, după producerea pagubei mai au sau nu calitatea de militar.
În plus, potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998, prin termenul „militari”, în sensul aceleiași ordonanțe se înțeleg printre alte categorii de militari și elevii și studenții instituțiilor militare de învățământ, militarii angajați pe bază de contract și cadre militare, iar după cum corect a reținut și instanța de fond, recurentul-reclamant avea calitatea de militar, atât pe timpul școlarizării cât și la data trecerii în rezervă, iar cazul său răspunderea materială a fost angajată, nu în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, cum a susținut recurentul, ci în temeiul celei de-a doua ipoteze vizate de art. 2 din O.G. nr. 121/1998.
2. Totodată, se reține că decizia a fost legal emisă, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) și 25 din O.G. nr. 121/1998, față de procesul verbal de cercetare administrativă nr._ din 09.04.2008 încheiat de comisia de cercetare administrativă, prin care s-a constatat producerea unei pagube de_,15 lei și de instituția competentă.
Sub acest ultim aspect, contrar celor afirmate de recurent, este de reținut că intimații au respectat în procedura de emitere a deciziei de imputare, prevederile Ordinului M.I. nr. 440/1995 (pct. 8 alin. (2) din Anexă), ale Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999 coroborate și cu dispozițiile O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care, potrivit Angajamentelor încheiate de recurentul – reclamant, rezultă obligația pe care acesta și-a asumat-o în sensul de-a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport de nevoile ministerului ori timp de un an în unități MAI, după absolvirea cursului de specializare, în cazul de față unitatea păgubită fiind chiar D.G.P.M. București unde reclamantul - recurent a fost repartizat după absolvire, această instituție preluând astfel din punct de vedere financiar toate drepturile și obligațiile rezultând din raportul de serviciu. Așadar, competența organului financiar al unității în care polițistul și-a desfășurat activitatea, de a stabili sumele ce urmează a fi recuperate este fără echivoc stabilită prin prevederile legale sus-arătate.
3. Argumentele de mai sus sunt de natură a infirma susținerile recurentului de la acest punct, vizând neefectuarea cercetării administrative la locul prevăzut la pct. 91 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/20.01.1999 ”la sediul unității unde s-a produs paguba”. Cum, unitatea în patrimoniul căreia s-a produs prejudiciul este DGPMB, rezultă că în mod legal cercetarea s-a făcut la sediul acesteia, prin verificarea înscrisurilor puse la dispoziție de unitatea Academia de Poliție ”Al. I. C.”.
4. Critica recurentului privind nepublicarea Ordinului MAI nr. 1122/2006, Ordinului MAI nr. 457/2003, Ordinului MAI nr. S/440/2003, Ordinului MAI nr. 261/2007 și Ordinului MAI 300/2004 în Monitorul Oficial al României nu poate fi primită câtă vreme prin sentința civilă nr. 1089/02.03.2010 a C. s-a stabilit că până la . HG nr. 1226/2007 nu erau supuse regimului de publicare în MO ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională, în conformitate cu art. 35 alin. 3 din HG nr. 50/2005, după cum a reținut și instanța de fond.
Iar, susținerile privitoare la nerespectarea cerințelor de accesibilitate și previzibilitate au fost tranșate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3775/22.09.2010 în dosarul nr._ - f. 24 verso.
5. Analizând conținutul deciziei de imputare Curtea reține, în acord cu instanța de fond, că nu rezultă nemotivarea acesteia. În cuprinsul său se face trimitere la procesul-verbal nr._ din 09.04.2008 care a stat la baza emiterii deciziei. Or, prin acesta, comisia de cercetare administrativă a prezentat în mod detaliat elementele de fapt și de drept care au condus la propunerea de a se imputa reclamantului suma de_,15 lei, reprezentând prejudiciu cauzat pârâtei.
6. Prin expertiza contabilă dispusă în cauză s-a stabilit existența și întinderea prejudiciului imputat reclamantului.
Concluziile expertizei au fost că pârâta DGPMB a suferit o pagubă, în valoare de_,15 lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare a reclamantului, prejudiciul având aceeași valoare ca și cea stabilită prin decizia de imputare.
Sub acest aspect, Curtea consideră că sunt pertinente argumentele instanței de fond conform cărora, actele justificative avute în vedere de expert, emise în baza actelor normative incidente în cauză (enumerate la cap. I – Respectarea procedurii alin. 5 din raport f. 173 dosar fond) și cele care totodată au stat la baza stabilirii prejudiciului de către pârâtă, au fost suficiente pentru fundamentarea concluziilor.
Bazele de calcul nu se stabilesc prin acte contabile, ci sunt determinate prin acte normative, pârâta nefăcând altceva decât de a pune la dispoziția expertului valorile rezultate din acestea din urmă.
Cuantumul și încasarea drepturilor salariale se poate dovedi pe baza celor din contabilitatea pârâtului, revenindu-i reclamantului proba contrară, prin prezentarea ”fluturașilor de salarii”, fapt pe care nu l-a realizat.
Sub aspectul cheltuielilor cu hrănirea, a invocat recurentul necunoașterea Ordinului M../2007, apreciind că acesta nu ar avea aplicabilitate în cadrul MAI.
Critica recurentului va fi înlăturată de către Curte pe baza celor menționate de pârâtă prin întâmpinare, potrivit cărora:
În preambulul Ordinului MAp.N nr. 218/2007 pentru stabilirea valorii financiare a normelor de hrană în vigoare de la 01.10.2007 se menționează că acest ordin este emis pentru aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 26/1994.
În conformitate cu prevederile art. 1 din OG nr. 26/1994 ”personalul din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, SRI, SIE, Serviciul de Protecție și Pază și Serviciul de Telecomunicații Speciale are dreptul, în timp de pace, la hrană gratuită, în condițiile prezentei ordonanțe".
Art. 1 din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M 218/2007 prevede că "începând cu data de 01.10.2007, valoarea financiară a normelor de hrană este cea specificată în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin", iar potrivit dispozițiilor art.2 din același act normativ "începând cu data de 01.10.2007, cadrele militare, soldații și gradații voluntari, funcționarii publici și personalul civil contractual, care au dreptul la hrană potrivit normelor prevăzute de Ordonanța Guvernului nr.26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, aprobată cu modificări prin Legea nr. 143/1994, republicată, modificată și completată prin Legea nr.523/2003, atunci când nu beneficiază de hrană preparată, primesc în locul acesteia contravaloarea drepturilor de hrană".
În răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, la capitolul intitulat "Obiecțiuni formulate de reclamantul M. F.", punctul 1 - Cheltuielile cu hrănirea, expertul contabil a consemnat următoarele: "Conform adresei nr.526.048/27.12.2007 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative (actualmente Ministerul Afacerilor Interne) semnată de Director general - chestor S. M. a fost transmisă către Academia de Poliție "Al. I. C." București, Lista cuprinzând valoarea financiară a normelor de hrană în vigoare de la 01.10.2007, comunicată de către Ministerul Apărării - Comandamentul Logistic întrunit, cu nr. Bl-_ din 17.12.2007."
În concluzie, contrar celor menționate de recurent, Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M 218/2007 este aplicabil si Ministerului Afacerilor Interne.
Recurentul invocă Anexa 1, intitulată NORME DE HRANA pentru personalul aparținând structurilor Ministerului Afacerilor Interne, căruia i se aplică Statutul polițistului, a H.G. nr.65/2003, în care se specifică faptul că Norma nr.8 se acordă gratuit elevilor și studenților diferitelor școli și cursuri până la obținerea gradului profesional de ofițer (Academia de Poliție, etc).
Legiuitorul a prevăzut, însă, pentru elevii și studenții instituțiilor de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne obligația de restituire a cheltuielilor în cauză în situația în care acestora le-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lor, potrivit angajamentului încheiat în acest sens, așa cum rezultă din prevederile art.70 din Legea nr.360/2002, art.9 din H.G. nr.137/1991 și art.17 din H.G. nr.294/2007.
Prin urmare, aceste drepturi de care beneficiază elevii și studenții instituțiilor de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne sunt acordate sub condiția suspensivă de a-si îndeplini serviciul în unitățile Ministerului Afacerilor Interne timp de minimum 10 ani.
Valoarea unei zile de cazare (de 12,94 lei) s-a stabilit în conformitate cu Ordinul MAI nr. 1122/2005 și modelul baza de calcul nr._/15.03.1995 stabilită de Direcția Intendenta și Administrare a Patrimoniului Imobiliar (f. 234 dosar fond).
Valoarea echipamentului s-a determinat în conformitate cu disp. art. 5 din Ordinul nr. 1122/2006 și valoarea financiară a Normei nr. 5 pentru echiparea studenților Academiei de Poliție, conform OMAI nr. S/230/1992, modificat și completat de OMAI nr. S/289/23.03.1993 (potrivit adresei nr._/15.01.2008 emise de MAI – Academia de Poliție ”Al. I. C.” – Serviciul Intendență – Biroul Echipament - f. 232 dosar fond).
Iar, cu privire la restituirea echipamentului, Curtea reține că drepturile primite cu acest titlu sunt drepturi cu anticipație, motiv pentru care restituirea echipamentului nu este permisă, după cum rezultă din cuprinsul disp. art. 32 alin. 2 lit. d din Anexa la Ordinul M. nr. 261/2007 ”echipamentul primit pe bază de raport, cu anticipație, se recuperează integral de la beneficiari prin achitarea contravalorii lor la prețurile din lista de prețuri comunicată de Direcția generală management logistic și administrativ”.
Constatând, astfel, că niciuna dintre criticile recurentului-reclamant nu este întemeiată, neputând fi identificate motivele de recurs indicate – art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., verificând sentința și prin prisma art. 304 ind. 1 C.proc. civ., se va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant M. F., împotriva sentinței civile 5362/05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a C. Administrativ Și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA G. DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI având ca obiect „anulare act administrativ”.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. M. V. I. F. S. P.
GREFIER,
C. I. Ș.
Red./tehnored./2 ex./RMV/11.07.2014
Judecător de fond: I. C. - Tribunalul București
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 5279/2014. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 3413/2014. Curtea de... → |
|---|
