Anulare act administrativ. Sentința nr. 2569/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2569/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2014 în dosarul nr. 3486/2/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII–A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2569
Ședința publică din data de 1 octombrie 2014
Curtea constituită din:
JUDECĂTOR: M. N.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamantul A. A., în contradictoriu cu pârâții M. P.-P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, prin reprezentant legal Procuror General T. M. N. și S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns pârâtul M. P.-P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reprezentant convențional consilier juridic B. E., în baza delegației de reprezentare nr. 391 B.J./11.09.2014 depusă în ședință publică (fila 65 dosar), lipsind celelalte părți.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
-stadiul procesual: primul termen de judecată, în primă instanță;
-procedura de citare este legal îndeplinită.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra excepțiilor invocate de pârâtul MFP.
Pârâtul prin consilier juridic având cuvântul pe excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pune concluzii de admitere a acestora.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul prin consilier juridic având cuvântul solicită respingerea acțiunii, având în vedere faptul că discriminarea invocată de reclamant există dar se datorează succesiunii în timp a legilor; cuantumul drepturilor salariale stabilite în favoarea reclamantului au rezultat din aplicarea formulei de calcul stabilită de legea în vigoare de legea în vigoare la data la care acesta a promovat în funcție, lege care era diferită față de legea sub imperiul căreia alți colegi au promovat. Legea nr. 284/2010 a schimbat formula de calcul în cazul promovării, iar dispozițiile acesteia au fost preluate an de an de către legile respectiv ordonanțele de urgență care au reglementat salarizarea pe fiecare an în parte, a personalului bugetar. Prin urmare, formula fiind diferită se creează o diferență mare, fiind vorba anterior Legii nr. 284/2010 de aplicare a unor procente de 3-5%, pe când, ulterior este vorba de aplicarea unei tranșe unice de 2,5 care în formulă netă conduce la drepturi salariale într-un cuantum vizibil redus. Acest argument însă nu conduce la concluzia că actul administrativ este nelegal, întrucât acesta respectă legea în vigoare la momentul emiterii sale, iar autoritatea emitentă nu putea aplica alt sistem de salarizare, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională în câteva decizii de speță.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2014, reclamantul A. A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE JUSTIȚIE ȘI CASAȚIE și S. R., prin M. FINANȚELOR PUBLICE,
- constatarea nelegalității Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nr. 271/27.01.2014, împotriva căruia a formulat contestație, respinsă prin ordinul nr. 675/2014 din 5 martie 2014 Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție,
- emiterea unui nou ordin, în condiții legale.
- constatarea existenței unei diferențe nejustificate, discriminatorii, direct sau indirect, între cuantumul indemnizației lunare brute și a sporurilor cuvenite reclamantului față de cele ale celorlalți procurori/judecători cu grad de tribunal, aflați în aceleași condiții de vechime în funcție( 5-10 ani) și muncă(15-20 ani), dobândite anterior datei de 31.12.2010.
- obligarea pârâților să plătească reclamantului începând cu data de 15.01.2014 și în continuare, diferența dintre indemnizația brută lunară a reclamantului din prezent și indemnizația celorlalți procurori/judecători cu grad de parchet de pe lângă tribunal /tribunal având aceeași vechime în funcția de magistrat respectiv 5-10 ani și aceeași vechime în muncă respectiv 15-20 ani, vechime dobândită de aceștia anterior datei de 31.12.2010 așa cum a fost stabilită la punctul 2, sumele cuvenite din urmă, urmând să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.
- obligarea pârâților să plătească reclamantului începând cu data de 15.01.2014 și în continuare, diferența dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și al sporului pt. condiții deosebite de muncă primit în prezent și cuantumul celor 3 sporuri primit în prezent de procurori/judecători cu grad de parchet de pe lângă tribunal/tribunal având aceeași vechime în funcția de magistrat respectiv 5-10 ani și aceeași vechime în muncă respectiv 15-20 ani, vechime dobândită de aceștia anterior datei de 31.12.2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.
- S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să aloce sumele necesare plății drepturilor salariale stabilite mai sus.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal la P. de pe lângă Judecătoria Sf. G., iar prin Ordinul 271 din 27.01.2014 al Procurorului General al României, începând cu data de 15 ianuarie 2014 i s-a stabilit o indemnizație de încadrare brută de 7080 lei, un cuantum al sporurilor de risc și confidențialitate de 986 lei și un cuantum al sporului de condiții deosebite de 986 lei.
A apreciat că acest ordin era discriminatoriu, având în vedere că alți colegi, cu aceeași funcție și vechime ca și el (în funcția de magistrat respectiv 5-10 ani și aceeași vechime în muncă respectiv 15-20 ani, dar dobândite treptele de vechime anterior intrării în vigoare a Legii 285/2011, aveau o indemnizație de încadrare brută de 7807 lei, un cuantum al sporurilor de risc și confidențialitate de 1171 lei și un cuantum al sporului de condiții deosebite de 1097 lei( ex. judecătorul cu grad de tribunal G. C., ce funcționa la momentul emiterii ordinului la Judecătoria B.).
Astfel, persoane aflate în prezent în aceeași tranșă au indemnizații diferite, determinate de legea aplicabilă la momentul trecerii în tranșa superioară.
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nu avea posibilitatea de a
Constata că unele prevederile ale legii aplicabile erau discriminatorii pentru reclamant, acest lucru putând fi constatat numai printr-o hotărâre judecătorească, prin raportare la dreptul internațional.
În sprijinul invocatei discriminări, reclamantul invocă prevederile:
- art. 7 din Declarația Universală a drepturilor omului
- art. 7 pct.2 din Pactul Internațional privind Drepturile economice, sociale și culturale
- art. 1 pct. 1 lit. a și b din Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, ratificată de România prin Decretul nr.284/1973
- art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, adoptat la R. la 4 noiembrie 2000, intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005 și ratificat de România prin Legea nr. 103/2006,
- Articolul 1 din Directiva 2000/43
- Articolul 1 din Directiva 2000/78/CE din 27.11.2000 privind crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, asimilată si în legislația romana prin OUG 37/2000
- articolului 16 din Constituția României
- art. 154 alin. (3) din Codul muncii
Este adevărat că prin deciziile nr. 818-820 din 2008 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 1 din OUG nr. 137/2000 în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create de ele pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, golind practic de conținut și de efecte acest act normativ.
Din studierea acestor decizii este evident că nu au avut în vedere prevederile CEDO și jurisprudenței acesteia și nici celelalte tratate și convenții la care România este parte sau a aderat. Deciziile au fost pronunțate ca urmare a unei presiuni politice, având în vedere numărul mare de procese de la acea dată, multe, este adevărat, absurde (procurori de judecătorie care cereau salarii de DNA, DIICOT, grefieri care cereau toți sporul de 10% deși acesta era prevăzut doar pentru cei care aveau sarcini suplimentare, etc.)
Reclamantul nu solicită însă anularea sau refuzarea aplicării prevederilor legale ci doar ca acestea să i se aplice la fel ca altor procurori de același grad și aceeași vechime în muncă și funcție.
De asemenea critica sa vizează în special o lege subsecventă și normele de aplicare a acestei legii și nu legea de bază, în ansamblul său; normele de aplicare și ordinele de salarizare, conform chiar deciziilor nr. 818-820 din 2008 Curtea Constituțională pot fi anulate sau să se refuze aplicarea lor, deoarece nu sunt acte normative cu putere de lege.
In jurisprudența sa, Curtea Constituționala a României (Decizia nr. 1615 din 20.12.2011 și 685 din 28.06.2012, în ceea ce privește principiul egalității consacrat prin art. 16 din Constituție, a stabilit că acesta "presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. In consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice" (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
Potrivit art. 4 din OUG nr. 27/2006,
(1)Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază, în raport cu vechimea numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor, de o majorare a indemnizației stabilite potrivit art. 3 alin. (1), calculată în procente la indemnizația de încadrare brută lunară, după cum
| urmează:
- de la 3 la 5 ani - 10%;
- de la 5 la 10 ani -15%;
(2)Indemnizația de încadrare majorată potrivit alin. (1) se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea numai în funcțiile prevăzute la alin. (1) și constituie indemnizația de încadrare brută lunară.
In ceea ce privește OUG 26/2007, deși nu mai este formal în vigoare, produce în continuare efecte juridice, deoarece actele normative ulterioare s-au bazat pe salariul în plată calculate potrivit acestei legi.
Curtea Constituționala a României a statuat că, odată sesizată, are sarcina de a controla normele deduse analizei sale, "fără a condiționa acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislației a actului criticat pentru neconstituționalitate", ceea ce a și dus la concluzia că "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1615 din 20.12.2011 și Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011).
OUG nr. 26/2007, produce în continuare efecte în ceea ce privește noțiunea preluată și de Legea nr.285/2010 de "Salarii aflate în plată la 31.12.2010".
Potrivit art. 3 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii:
a)caracterul unitar, în sensul că reglementează salarizarea tuturor categoriilor de personal din sectorul bugetar, prin luarea în considerare a drepturilor de natură salarială stabilite prin acte normative speciale în sistemul de salarizare reglementat de prezenta lege;
b)supremația legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forța legii;
c)echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar;
Art. 10 alin.(5) Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare.
Art. 11 alin.(3) Tranșele de vechime în muncă, în funcție de care se acordă cele 5 gradații potrivit alin. (2), respectiv clasele de salarizare, sunt următoarele:
- gradația 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare suplimentare față de nivelul minim al fiecărei funcții;
Prin anexa VI, cap.I, pct. 1 din note, s-a precizat că prin vechime în funcție, în sensul prezentei anexe, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora sau magistrat-asistent. Cele două noțiuni sunt total diferite.
ART. 12 Salariul brut, solda lunară brută cuprind salariul de bază, solda funcției de bază/salariul funcției de bază, sporurile, indemnizațiile, compensațiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.
ART. 13(1) Salariile de bază, soldele/salariile de funcție și indemnizațiile lunare de încadrare se diferențiază pe funcții în raport cu criteriile prevăzute la art. 5 lit. c).
(2) In cadrul fiecărei funcții, salariile de bază se diferențiază pe grade în cazul studiilor superioare și studiilor superioare de scurtă durată și pe trepte profesionale în cazul studiilor medii, respectiv pe grade profesionale în cazul funcționarilor publici, astfel încât să se asigure posibilitatea diferențierii salariilor de bază individuale în raport cu nivelul pregătirii profesionale a fiecărei persoane și cu experiența acesteia în muncă. De regulă, se utilizează 2 sau 3 grade și, respectiv, 2 sau 3 trepte profesionale.
(3) în cadrul fiecărui grad sau fiecărei trepte profesionale, diferențierea salariilor de bază se face, de regulă, pe un număr de 5 gradații, corespunzătoare celor 5 tranșe de vechime în muncă, prevăzute la art. 11.
Aplicarea completă a acestei legi, prin încadrarea persoanelor de aceeași vechime în muncă și funcție în aceeași clasă de salarizare și coeficienți nu ar fi condus la apariția situației faptice discriminatorii ce face obiectul prezentei acțiuni. Legiuitorul a procedat însă la aplicarea trunchiată a acestei legi, emițând legi anuale succesive cu prevederi contradictorii, prin care, deși a încadrat personalul în clasele de salarizare corespunzătoare, nu a acordat practic și coeficienții de salarizare corespunzători claselor acest fapt conducând la discriminare salariala între salariați încadrați în aceeași clasă de salarizare.
Îngrijorător este și faptul că legiuitorul nu și-a asumat un termen pentru . a Legii nr. 284/2010 și acordarea coeficienților de salarizare, fiind amânat deja de trei ori acest lucru, în 2011, 2012 și 2013, acest fapt făcând incertă eliminarea discriminării din partea legislativului și obligându-se să ne adresăm instanțelor de judecată.
Pe de altă parte legiuitorul nu poate invoca considerente economice, datorită situației economice actuale cât timp, prin aceleași legi au instaurat și discriminări pozitive, de exemplul sporul pentru titlul de doctor, care, deși nu mai este prevăzut în noua lege cadru, este în continuare plătit, pentru o durată nedeterminată, magistraților care l-au dobândit anterior Legii nr.284/2010. Magistrații care l-au dobândit după această dată nu pot să-1 mai pretindă și evident nu ar fi vorba de discriminare! Aceeași situație se menține și cu privire la alte sume cum ar fi salariu de merit, de 15% sau de excelență de 50%, acordate se exemplul la angajații MAI. Cei care au avut la o anumită dată unul sau mai multe din aceste salariu au rămas cu ele și în prezent și în continuare pe o durată nedeterminată, deoarece toate legile de salarizare au crescut sau scăzut salariul în plată de la o anumită dată!
Potrivit prevederilor art. 2 din Legea 285/2010, în anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.
Potrivit art. 6 din Legea 285/2010
(1) In anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", respectiv vechime în învățământ pentru personalul didactic de predare universitar și preuniversitar.
Este de observat că prevederile Legii nr. 284/2010 în totalitate se coroborează cu prev. art.2 din Legea nr. 285/2010 și cu celelalte acte normative interne și internaționale invocate.
In interpretarea celor două prevederi legale este de observat și faptul că prevederile art.2 au fost poziționate anterior prevederilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 și în opinia noastră au prioritate.
Este de observat și faptul că între cele două prevederi există un raport de la general( art. 2) la particular( art. 6), art. 2 referindu-se la promovarea în funcții sau în grade/trepte ( referindu-se deci la promovarea în funcție, nu și la vechimea în muncă) pe când art. 6 se referă doar la trecerea într-o treaptă superioară de vechime în muncă.
Acest raționament este susținut și de prevederile art. 13 și 14 din Legea nr. 284/2010 care prevede că"....indemnizațiile lunare de încadrare se diferențiază pe funcții și în cadrul fiecărei funcții salariile de bază se diferențiază pe grade sau trepte profesionale.
Apreciem că atât Legea nr. 285/2010 cât și Ordinul comun 42/77 din 2011 au fost emise cu încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr.24/2000.
Astfel, potrivit art. 13 și 16 din Legea nr. 24/2000, prevederile legii nr. 285/2010 trebuiau corelate cu prevederile actului normativ de nivel superior( Legea nr. 284/2010) cu care se află în conexiune, nu putea să contravină principiilor(art.3 -echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală) și dispozițiilor acesteia și trebuiau corelate cu reglementările comunitare și tratatele internaționale la care România este parte.
In ceea ce privește normele de aplicare, potrivit art. 4 alin.3 și art. 78 din Legea nr. 24/2000 acestea trebuiau să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele de bază și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora sau să le completeze.
Esențiale pentru soluționarea acestui litigiu sunt prevederile art. 2 din Legea 285/2010, potrivit cărora, în anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.
Deci chiar și Legea nr. 285/2010, cea în baza căreia suntem în prezent salarizați, prevede expres acest lucru, ca pentru procurorii promovați în funcții sau grade/trepte, salarizarea să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din autoritatea respectivă.
Apreciază că prevederile Legii nr. 285/2010 așa cum au fost aplicate de pârâți, sunt discriminatorii în privința sa deoarece pentru procurori cu același grad profesional, care lucrează la același nivel din sistemul judiciar, cu aceeași vechime în funcție și în muncă sunt plătite salarii diferite.
Este evident în cauză că diferențierea nu urmărește un scop legitim( care ar putea fi indicat de pârâți ca economia la bugetul de stat, atât timp cât prin aceeași lege sunt și discriminări pozitive) și nu respectă un raport de proporționalitate între scop și mijloacele utilizate( atâta timp cât atingerea adusă salariului este una importantă, de peste 12,5 %, diferențierea este preconizată să fie menținută pe o perioadă neprecizată și se aplică doar pentru una din categoriile socio-profesionale de bugetari, din familia Justiției).
Este de observat faptul că art. 2 din Legea nr.285/2012, a fost declarat constituțional, cu prilejul verificării constituționalității legii înainte de . decizia Curții constituționale nr. 1655/2010.
Este adevărat și că art. 6 din Legea nr. 285/2010 a fost declarat constituțional, prin DCC nr. 669 din 2012 și DCC nr.6 din 2013.
Chiar și Curtea Constituționala a recunoscut uneori că jurisprudența ei se poate schimba în funcție de argumentele prezentate la obiecția de neconstitutionalitate (decizia nr.1609 din 09.12.2010). Era necesar, ca, pe lângă prev. art.6 din lege să fie analizate si prev. art.2 și cele corelative din Legea nr. 284/2010.
Este de observat si faptul că în motivarea deciziei 669/2012, curtea nu se raportează la jurisprudența ei anterioara sau la dreptul european, cum a făcut în deciziile de admisibilitate nr. 1615/20.12.2011 și 685 din 28.06.2012.
Astfel, în DCC nr. 669 din 2012, s-a statuat că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Cu același prilej, Curtea a arătat că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiara a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.
Este de acord cu aceste precizări, însă, prin acest sistem nu se poate ajunge la salarii diferite, pentru persoane care lucrează în aceeași instituție, pe același post, aceleași atribuții și aceleași condiții de vechime în funcție și muncă.
Legiuitorul poate scădea sau crește salariile bugetarilor, dar uniform, prin aplicarea unor algoritmi obiectivi, nu doar pentru justiție, care să nu conducă ca pentru procurori cu grad de judecătorie, cu aceeași vechime în funcție și muncă să fie salarii diferite, unele mai mici cu peste 12,5%.
Sunt și categorii de magistrați care nu au fost afectați de aceste prevederi, netrecând în alte tranșe în aceeași perioadă, dar reclamantul, spre ghinionul său, a trecut de trei ori, de fiecare dată suferind pierderi.
Cu privire la dispozițiile Legii nr. 285/2010 supuse controlului de constituționalitate aprioric, în Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2010, Curtea a reținut că, "prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, «în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești». In continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului (a se vedea paragrafele 20 și 21 ale opiniei citate). Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice".
Ori, prev. art. 6 alin.3 din Legea 285/2011, menținute ulterior, nu au condus decât la reducerea salariilor doar a unora din magistrați, nu și a celorlalți bugetari, care, la avansarea în funcție, primesc același salariu cu cei avansați anterior, conform art.2 din lege.
Din aceleași considerente, nu poate fi reținută concluzia Curții conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, nu sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție.
Această motivare nu explică de ce nu este încălcat principiul universal "la muncă egală salariu egal", mai ales în sistemul public.
Dacă nu avem două sisteme de salarizare paralelă, atunci avem un sistem care a dat naștere la salarii diferite, pentru aceeași situație.
Dacă este adevărat că la toți bugetarii se aplică aceleași dispoziții la avansarea în funcție, acest lucru s-a făcut nu prin lege, ci printr-un ordin de aplicare a legii, profund nelegal și care conține două dispoziții contrare, din care executivul a ales să-1 aplice pe cel defavorabil angajaților.
Prin Decizia CC nr. 685 din 28.12.2012 s-a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 7 alin 2 din L 284/2004, deoarece pentru magistrați se înlăturase posibilitatea unei căi de atac privind hotărârea primei instanțe la stabilirea indemnizației.
Cu atat mai mult, prevederi care rezervă numai pentru justiție un mod de calcul dezavantajos, la avansarea în treapta de vechime în funcție, este neconstituțional, având în vedere că se aplică doar unora din magistrați și nu la toți bugetarii, care la această avansare primesc salarii egale cu cele echivalente, aflate în plată. Deoarece aceste interpretări neconforme spiritului legii, constituie un impediment important pentru instanțe, se impune sesizarea Curții Constituționale, pentru reconsiderarea jurisprudenței, după înregistrarea prezentei cauze pe rol.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 26 iunie 2014, pârâtul M. P. - P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE a solicitat instanței respingerea acțiunii ca nefondată.
În susținerea poziției sale procesuale, pârâtul a arătat că Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nr. 271/2014 este un act administrativ cu caracter individual legal și temeinic, emis în aplicarea Legii nr. 284/2010, precum și a actelor normative care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014.
In calitate de ordonator principal de credite, procurorul general este ținut să aplice reglementările legale în vigoare referitoare la reîncadrarea și salarizarea personalului din cadrul parchetelor.
In aplicarea noilor dispoziții legale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a emis ordinul atacat, prin care s-a procedat la reîncadrarea în clasa de salarizare (în raport de vechimea în funcție și gradația pentru vechimea în muncă) aferentă funcției, potrivit Capitolului I și Secțiunii a 2-a din Capitolul VIII ale Anexei VI din Legea nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea O.U.G. nr.37/2008, avansarea personalului din sistemul justiției încadrat pe funcții de conducere sau de execuție se face prin încadrarea în clasele corespunzătoare vechimii în muncă și/sau în funcțiile dobândite, cu majorarea indemnizației de încadrare brute lunare avute,corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare, pentru fiecare clasă acordându-se o majorare cu 2,5% a indemnizației.
Altfel spus, până la data de 1 ianuarie 2011 trecerea într-o nouă tranșă de vechime în muncă și în funcție presupunea aplicarea unor procente diferite pentru vechimea în muncă și pentru vechimea în funcție, corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă și în funcție de 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15-20 de ani și peste 20 de ani, la indemnizația de încadrare brută lunară.
După . Legii nr.284/2010, adică ulterior datei de 1 ianuarie 2011, sistemul de calcul a drepturilor salariale s-a schimbat, trecerea la o tranșă superioară de vechime în funcție și o nouă gradație presupune aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară avută anterior, la data de 31 decembrie 2010, a unui procent de 2,5 pentru fiecare clasă de salarizare succesivă, cuantumurile sporurilor acordate rămânând neschimbate la nivelul datei de 31 decembrie 2010.
Prin ordinul atacat s-a stabilit cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamantul începând cu 1 aprilie 2014, trecând în clasa de salarizare 102 (corespunzătoare unei vechimi în funcție de 5 -10 ani și gradației 4).
Reclamantul a fost reîncadrat, în mod corect, având funcția de procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal, în clasa de salarizare 102, corespunzătoare vechimii în funcție de la 5 la 10 de ani și gradației 4, aferente vechimii sale în muncă și în funcție.
Totodată, s-a stabilit că acesta beneficiază de o indemnizație de încadrare lunară de 7.080 lei, un cuantum de 986 lei al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate, precum și un cuantum de 986 lei al sporului pentru condiții deosebite de muncă.
Astfel, ordinul atacat este un act administrativ emis în vederea executării în concret a legii. Prin acest ordin s-a organizat executarea și s-au realizat dispozițiile legii. Autoritatea publică emitentă nu poate ignora legea, a cărei organizare și executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nr. 271/2014 reprezintă un act administrativ subsecvent dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii sale în materia salarizării personalului bugetar.
La emiterea ordinului s-au avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (5) din^ Legea nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Capitolul I art. 8 alin. (2) din Anexa nr. VI a Legii nr. 284/2010, art. 6 alin. (3) și art. 7 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr.80/2010 pentru completarea O.U.G. nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.283/2011.
. Legii nr. 330/2009 a marcat instituirea unui nou sistem de salarizare, care, pornind de la o nouă abordare, consacră un set de principii, reguli și reglementări care înlocuiesc prevederile existente în numeroasele actele normative speciale de salarizare anterioare - pe care de altfel le și abrogă într-o proporție însemnată - conturând un sistem unitar de salarizare a personalului din sectorul bugetar, plătit din fonduri publice, inclusiv a personalului din justiție (Anexa VI).
Aceleași principii sunt menținute și în Legea nr. 284/2010, care în Anexa VI intitulată „Familia ocupațională de funcții bugetare justiție"prevede salarizarea^ acestei categorii de personal.
Intenția legiuitorului de a unifica toate reglementările având ca obiect salarizarea personalului bugetar, precum și aceea de a stabili drepturile salariale pentru toate categoriile de personal plătit din fonduri publice, exclusiv conform regulilor instituite în corpul legii, transpare în mod expres încă din Partea I, Capitolul I - Dispoziții generale, art. 1 din Legea nr. 330/2009, prevederi reluate și în Legea nr. 284/2010, la Capitolul I, art. 1.
Apreciază că prezenta acțiune nu poate fi admisă, întrucât acest fapt ar însemna ca instanța să depășească atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege. Numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi. Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive.
In acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009.
De asemenea, că dispozițiile art. II art. 6 alin. l și 2 din Legea nr.283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr.80/2010 pentru completarea art. ll din O.U.G. nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar au făcut în repetate rânduri obiectul controlului de neconstituționalitate. In mod constant, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționale invocate (dintre cele mai recente decizii, amintim decizia nr.29 din 21 ianuarie 2014).
Criticile de neconstituționalitate au vizat instituirea unui tratament discriminator și discreționar, sub aspectul trecerii într-o clasă superioară de salarizare, corespunzătoare vechimii în muncă anterior sau ulterior datei de 01 ianuarie 2011.
Referitor la situațiile generate de schimbarea succesivă a legii, prin Decizia nr.820 din 9 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a statuat că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.
In speță, principiul constituțional al egalității în drepturi se aplică în raport cu persoanele care trec într-o clasă de salarizare superioară în baza acelorași prevederi legale, și nu într-un cadru legislativ diferit.
În acest sens, invocă și Decizia nr.20 din 2 februarie 2000, prin care Curtea a statuat că „respectarea egalității în drepturi, precum și a obligației de nediscriminare, stabilite prin prevederile art.16 alin.l din Constituție, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementări legale anterioare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferențe, determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate."
Altfel spus, raportat la speță, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în clasa și gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data avansării, cuantumurile care ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.
Nu poate fi reținută o situație discriminatorie în care s-ar afla reclamantul, de vreme ce aceleași dispoziții legale se aplică întregului personal care ocupă funcții în cadrul familiei ocupaționale „Justiție,, la momentul trecerii într-o altă tranșă de vechime în funcție, ulterior datei de 1 ianuarie 2011, nefiind exclusă de la aplicare nici o categorie de personal.
În realitate, scopul prezentei acțiuni îl constituie înlocuirea sistemului legal de salarizare aplicabil la data avansării reclamantului cu cel existent anterior, invocându - se tratamentul discriminatoriu. Or, astfel de măsuri exced atribuțiilor instanțelor judecătorești, prerogativa de legiferare aparținând exclusiv puterii legislative - prin lege - sau executive - pe calea ordonanței de guvern, aprobate ulterior tot printr-o lege.
Egalizarea indemnizațiilor în expresie numerică pe care o urmărește reclamantul în demersul său judiciar nu se suprapune peste conținutul principiilor constituționale ale egalității în drepturi și nediscriminării.
In ultimă instanță, o asemenea egalizare ar presupune fie ultraactivarea legii vechi, fie retroactivarea legii noi - ambele interpretări fiind în egală măsură nelegale prin încălcarea art.15 alin.2 din Constituție - „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile." - și ale art.16 alin.2 - „Nimeni nu este mai presus de lege."
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 27 iunie 2014, pârâtul S. R., prin M. FINANȚELOR PUBLICE, a invocat, în principal, excepția lipsa calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerului Finanțelor Publice.
În ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pârâtul a arătat că în procesele in materia contenciosului administrativ, chiar dispozițiile legii aplicabile fixează cadrul procesual, in sensul ca litigiul se poarta intre persoana care se considera vătămata . interes legitim printr-un act administrativ al unei autorități publice sau datorita refuzului nejustificat de a i se răspunde, si autoritatea publica in cauza, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ emis de autoritatea publica.
Prin cererea de chemare in judecata, reclamantul nu a arătat "dreptul pretins" de la paratul S. R. - Ministerul Finanțelor Publice, arătând doar ca solicita menținerea acestuia in cauza in calitate de parat pentru opozabilitate, situație lipsită de temei legal, așa cum s-a precizat anterior.
Atâta timp cat reclamantul nu a învederat instanței actul emis de către acest parat, pe care înțeleg sa îl atace, considera ca nu poate avea calitate procesuala pasiva in acest litigiu.
De asemenea, trebuie făcut si distincția dintre S. R. si Ministerul Finanțelor Publice, ca instituție publica, organ central al administrației publice centrale de specialitate.
O eventuala răspundere a Statului R. - acesta urmând a fi reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - poate fi atrasa doar in ipoteza in care suntem in prezenta unor raporturi juridice civile in care S. R. este parte nemijlocit in nume propriu, ca titular de drepturi si obligații.
Daca prin lege se stabilește altfel, atunci S. roman este reprezentat in aceste raporturi juridice de persoana sau instituția indicate in legea speciala.
Nu in ultimul rând, o eventuala răspundere a statului pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a unor erori judiciare, poate fi angajata doar in condițiile art. 504 Cod procedura penala, ceea ce nu este cazul in speța de fata.
De asemenea, trebuie precizat ca, prin Decizia nr.10/2011 (publicată în Monitorul Oficial nr.786/4.11.2011) prin care înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, prin respectiva decizie s-a reținut că "între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituția publică a obligației ce îi incumba fie în baza raportului juridic de muncă, fie in baza dispozițiilor Legii nr. 315/2006."
Înalta Curte de Casație si Justiție a constatat deci că, desi între instituțiile publice pârâte și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, nu există o obligație de garanție. D. urmare, cu atât mai puțin poate subzista obligația de garanție între angajatul unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat și Ministerul Finanțelor Publice, între cele două subiecte neexistând niciun raport juridic. Pe cale de consecință, urmând același raționament, nici cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, de către reclamantul, angajat al Ministerului P. nu este întemeiată pe vreun raport juridic care să justifice obligarea acestuia la satisfacerea pretențiilor ce fac obiectul cauzei.
Examinând acțiunea reclamantei prin prisma actelor dosarului și a reglementărilor legale aplicabile, Curtea o apreciază ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
1. Reclamantul este procuror la P. de pe lângă Judecătoria S. G., având următorul traseu profesional.
Potrivit Ordinului nr. 271/27.01.2014 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (f. 12-13.), urmare a promovării pe loc în grad profesional de parchet de pe lângă tribunal, ”începând cu data de 15 ianuarie 2014, domnul A. A., procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal la P. de pe lângă Judecătoria S. G., clasa de salarizare 102 (corespunzătoare unei vechimi în funcție între 5-10 ani și gradației 4), beneficiază de următoarele drepturi salariale:
- o indemnizație de încadrarea lunară de 7080 lei;
- un cuantum de 986 lei al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate;
- un cuantum de 986 lei al sporului pentru condiții deosebite de muncă.
2. Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Cap. VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, Secțiunea a 2-a Salarizarea judecătorilor, procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora și a magistraților-asistenți, prevede în art. 8 alin. 1 că „(1) Judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Art. 9 alin. 1 și 2 din aceeași reglementare statuează că „(1) Indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor cu grad de judecătorie și ale judecătorilor militari cu grad de tribunal militar, precum și ale procurorilor cu grad de parchet de pe lângă aceste instanțe se stabilesc pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți în cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă.
(2) Indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor cu grad de tribunal/tribunal specializat și ale judecătorilor militari cu grad de tribunal militar teritorial, precum și ale procurorilor cu grad de parchet de pe lângă aceste instanțe se stabilesc pe baza unor coeficienți de ierarhizare cu două clase de salarizare mai mari decât cei prevăzuți la alin. (1)”.
3. Curtea subliniază că, în condițiile în care modalitatea în care au fost determinate drepturile salariale ale reclamantului prin ordinul atacat este în conformitate cu prevederile legale aplicabile, aspect necontestat de altminteri de către reclamant, diferențele între cuantumul indemnizațiilor invocate nu sunt generate de actul administrativ, ci chiar de prevederile legale sub imperiul cărora s-a născut dreptul reclamantului la o salarizare aferentă gradul profesional de procuror de cu grad de parchet de pe lângă tribunal.
Prin urmare, din moment ce diferența între indemnizația stabilită pentru reclamant și indemnizația stabilită pentru procurori aflați în situații similare nu rezultă din faptul că Ordinul contestat ar fi fost emis cu nerespectarea legii, ci rezultă chiar din lege, Curtea nu poate reține nelegalitatea ordinului respectiv.
Curtea apreciază că în cauză nu s-ar putea reține o încălcare a principiilor egalității față de toți salariații și al remunerării egale, întrucât drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite în baza unor acte normative diferite față de colegii săi, în cauză fiind pe deplin aplicabil principiului „tempus regit actum”. Așadar, fiecare caz particular trebuie analizat în raport de dispozițiile legale aplicabile la momentul determinării drepturilor salariale de la momentul intervenției primului element care a indus diferența (la momentul încadrării în altă gradație și clasă de salarizare), legalitatea și temeinicia stabiliri drepturilor salariale fiind raportate la normele în vigoare la acel moment.
În ceea ce privește inegalitatea de tratament, Curtea reține că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că principiul egalității presupune identitate de soluții numai pentru situații identice. Or, în cauza de față, deși situația reclamantei este identică din punct de vedere al muncii prestate, vechimii în muncă și vechimii în funcție cu o parte din colegii săi, drepturile salariale ale acestora în funcție de o altă încadrare în clasa de salarizare și gradație s-au născut sub imperiul unor reglementări normative diferite, astfel încât nu se poate trage concluzia că au fost supuși unei discriminări, de vreme ce acest drept trebuie privit și analizat prin prisma dispozițiilor legale aplicabile la acel moment.
Un alt argument este și acela că, potrivit art. 3 alin. 3 din Legea nr. 284/2010 „Personalul își păstrează drepturile câștigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcție sau, după caz, în specialitate dobândite în condițiile legii până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Pe de altă parte, chiar și în condițiile în care s-ar aprecia că există o discriminare, aceasta nu ar putea constitui un temei pentru anularea Ordinului emis cu respectarea întrutotul a dispozițiilor legale, ele însele fiind generatoare de diferențe salariale care ar putea fi calificate drept eventuale discriminări.
4. Aspectele invocate de reclamant, privitoare la încălcarea prin însăși reglementarea legală a principiului nediscriminării exced întru totul jurisdicției administrative, care se rezumă la analiza legalității ordinului.
În această situație, întrucât nu se pot reține cauze de nelegalitate a ordinului, Curtea apreciază prezenta acțiune ca nefondată, urmând a o respinge în contradictoriu cu pârâtul de rândul 1.
5. În ce privește pârâtul de rândul 2, instanța va respinge pretențiile reclamantului ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, între reclamant și pârât nefiind legat absolut niciun raport de muncă sau de altă natură, care să constituie raportul de drept fundamental pe care să se grefeze raportul de drept procesual.
6. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, aceasta va fi, de asemenea, respinsă, în considerarea lipsei oricărei obligații de garanție a Ministerului finanțelor Publice.
Astfel, prin Decizia nr. 10/2011 a ÎCCJ, pronunțată în interesul legii, s-a statuat că nu există o atare obligație a MFP (iar a Statului R. cu atât mai puțin), de a aloca fondurile necesare plății unor drepturi salariale pretins cuvenite, obligație care să fie corelativă vreunui drept în acest sens al reclamantului sau al pârâtului de rândul 1.
Se arată în decizie că ”Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6 - 8, 11 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
În plus, art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului”.
Instanța supremă conchide, iar raționamentul este aplicabil mutatis mutandis și în speța de față, următoarele: ”În aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1 - 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de Legea nr. 315/2006 privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul A. A., cu domiciliul în comuna Hărman, ., jud. B., CNP în contradictoriu cu pârâții M. P.-P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, ., sector 5 și S. R., prin M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, cod fiscal_, cont bancar nr. 76TREZ23A_X deschis la Banca A.T.C.P.M.B., având ca obiect „anulare act administrativ”, ca nefondată față de pârâtul PÎCCJ, respectiv pentru lipsa calității procesuale pasive față de pârâtul S. R., prin MFP.
Respinge cererea de chemare în garanție a MFP, formulată de reclamant.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 1 octombrie 2014.
JUDECĂTOR | GREFIER |
N. M. | B. F. E. |
Red.dact. 5 ex.MN/MN
| ← Pretentii. Sentința nr. 3369/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2778/2014.... → |
|---|
