Anulare act administrativ. Decizia nr. 7959/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7959/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-10-2014 în dosarul nr. 24338/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 7959
Ședința publică din data de 30 octombrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - D. V.
GREFIER - R. O.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă Direcția Generală de Poliție Locală sector 6, împotriva sentinței civile cu nr. 877/7.02.2014 și a încheierilor de ședință din datele de 8.03.2013, 31.05.2013 și 17.01.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul cu nr._, cerere formulată în contradictoriu cu intimata chemată în garanție S.C. I. A. Eco S.R.L. și cu intimatul reclamant M. N., cererea de chemare în judecată având drept obiect anulare act administrativ – taxă ridicare auto.
Dezbaterile pe fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 16.10.2014, fiind consemnate în încheierea de dezbateri de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când CURTEA, din lipsă de timp pentru a delibera, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat succesiv pronunțarea hotărârii la data de 23.10.2014 și la data de 30.10.2014, când a decis:
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 877/7.02.2014, Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiate.
A admis acțiunea precizată privind pe reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâta D. G. DE POLITIE LOCALA SECTOR 6 și chemata în garanție . SRL.
A anulat dispoziția de blocare/ridicare . nr._/11.05.2012 emisă de către pârâtă și a obligat pârâta la restituirea către reclamant a autoturismului cu nr. de înmatriculare_, pe cheltuiala celei dintâi.
A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 983,9 lei, reprezentând contravaloare uzură autoturism.
A respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 843,3 lei, reprezentând taxă judiciară timbru, timbru judiciar și onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că la data de 11.05.2012, autoturismul cu nr. de înmatriculare_, aparținând reclamantului, a fost ridicat de către angajați ai pârâtei de pe locul de parcare nr. 4 din . 6 București, întrucât acest loc de parcare ar fi fost atribuit numitului P. M., conform autorizației de parcare nr. 487DT/15.04.1999.
De la acea dată și până în prezent autoturismul s-a aflat depozitat la chemata în garanție.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei s-au reținut următoarele:
În general, calitatea procesuală presupune existența unei identități intre persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului pretins încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana paratului și cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).
În acțiunea in contencios administrativ, categorie din care face parte și primul petit al cererii deduse judecății, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004), autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat. Apoi, din analiza art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că actul atacat în justiție poate fi atât actul administrativ tipic, ca manifestare unilaterală expresă de voință, cat și actul administrativ atipic, adică tăcerea (refuzul implicit), respectiv refuzul nejustificat (explicit), ca acte asimilate actului administrativ unilateral.
În cauză, analiza primului petit al cererii reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, relevă faptul că pretenția concretă a acestuia vizează anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis de parată.
În cadrul unui asemenea litigiu de contencios administrativ subiectiv, calitatea de parat nu o poate avea decât autoritatea publica emitentă a actului atacat.
Apoi, din interpretarea logico-sistematică a prevederilor art. 18 alin. 1 si art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/004, rezultă că in cazul acțiunii în contencios administrativ subiectiv in despăgubiri, categorie din care face parte cel de-al doilea petit al cererii reclamantului, in compunerea cadrului procesual subiectiv intră, pe de o parte, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ pretins ilegal (calitatea procesuala activă), și, pe de alta parte, autoritatea publica emitentă a actului atacat (calitatea procesuala pasivă).
De asemenea, rezultă că numai o acțiune in despăgubiri având ca obiect angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, ca formă a răspunderii juridice care constă în obligarea administrației la repararea pagubelor cauzate particularilor prin acte administrative nelegale, poate fi alăturată unei acțiuni in contencios administrativ in anulare.
În cauză, esențial este raportul juridic creat prin acțiunea paratei, ca urmare a emiterii dispoziției prin care se ordonă unui executant (chemata in garanție) ducerea la îndeplinire a unui act administrativ.
Astfel, odată emisă de către polițistul local, dispoziția de ridicare a autovehiculului se bucură de prezumția de legalitate și este executorie fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei formalități, aducerea ei la îndeplinire fiind obligatorie pentru operatorul autorizat (chemata in garanție).
Plecând de la acest principiu, cel care pune în executare actul administrativ nu are niciun mijloc sau posibilitate pentru a refuza executarea actului administrativ. În aceste condiții, cel care prejudiciază, eventual, persoana deținătoare a vehiculului este agentul de poliție locală, iar nu societatea care prestează un serviciu public.
Așa cum rezulta din prevederile art. 14 din Regulamentul aprobat prin H.C.L.S. 6 nr. 4/2010, operatorul autorizat răspunde direct fata de proprietarul vehiculului numai pentru eventualele daune produse acestuia ca urmare a operațiunilor de blocare/ridicare, transport și depozitare.
Prin urmare, în situația în care proprietarul vehiculului pretinde repararea unei pierderi patrimoniale care nu-si are cauza in realizarea defectuoasă a operațiunilor materiale necesare aducerii la îndeplinire a măsurii tehnico-administrative dispuse de poliția locală, ci in emiterea unei dispoziții nelegale de ridicare a autovehiculului (acțiunea ilicită a politiei locale), așa cum este cazul în speța, calitatea procesuală pasivă aparține emitentului actului administrativ considerat ilegal.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către chemata în garanție este neîntemeiată, întrucât între chemata în garanție și pârâtă este încheiat un contract privind ridicarea și depozitarea de autovehicule. Determinarea dacă existența acestui contract atrage sau nu vreo răspundere în sarcina chematei în garanție în prezenta cauză este un aspect ce ține de fondul cauzei, urmând a fi soluționat în cele ce urmează. De altfel pârâta a formulat cererea de chemare în garanție numai pe capetele de cerere referitoare la repararea pagubei materiale, iar nu și pe cel referitor la anularea actului administrativ, cum în mod eronat a înțeles chemata în garanție.
Examinând cele două autorizații de parcare din prezenta cauză (cea a reclamantului și cea a numitului P.) se constată că acestea au fost emise pentru unul și același loc de parcare, anume locul nr. 4, pe lateralul blocului, aferent blocului nr. A 44 din .. 3, autorizația reclamantului fiind emisă la circa 9 ani după emiterea autorizației numitului P..
Tribunalul nu și-a însușit opinia pârâtei în sensul că în mod evident reclamantul a știut de existența celei de-a doua autorizații și că este culpa sa că a obținut propria autorizație. Indiferent dacă la un moment dat reclamantul a aflat sau nu de existența unei alte autorizații pentru același loc de parcare, aceasta nu înlătură culpa autorității emitente a autorizațiilor în cauză, ce a încasat timp de 9 ani o dublă taxă pentru același loc de parcare și nu a verificat, anterior emiterii celei de-a doua autorizații, dacă locul de parcare în cauză era deja atribuit. În plus, fiind deținătorul celei de-a doua autorizații, interesul în promovarea unei eventuale acțiuni în anulare ar aparține de fapt deținătorului primei autorizații, iar nu reclamantului.
Această culpă se reflectă și asupra pârâtei, întrucât a întocmit dispoziția de ridicare fără a verifica în prealabil cine figurează cu autorizație de parcare pentru locul respectiv. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi putut descoperi în timp util împrejurarea existenței a două autorizații de parcare pentru același loc.
Date fiind acestea, se constată că atâta timp cât reclamantul deține o autorizație de parcare pentru locul respectiv, autorizație ce până în prezent nu a fost contestată sau anulată, reclamantul beneficia de dreptul de a-și parca autoturismul pe locul în cauză, astfel încât dispoziția de ridicare a autoturismului său apare ca netemeinică și nelegală, urmând a fi anulată. dispoziția de blocare/ridicare . nr._/11.05.2012 emisă de către pârâtă.
Având în vedere că în prezent autoturismul se află în continuare în custodia chematei în garanție și văzând și prevederile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, pârâta a fost obligată la restituirea autoturismului către reclamant, pe cheltuiala celei dintâi. Aceasta deoarece în mod evident depozitarea autoturismului din anul 2012 până în prezent a generat în patrimoniul chematei în garanție anumite cheltuieli, pe care în cazul în care acest capăt de cerere ar fi respins ar urma să le suporte reclamantul. În aceste condiții aceste cheltuieli reprezintă o pagubă materială cauzată reclamantului pe care pârâta, emitentă a actului administrativ nelegal ce a determinat paguba, este datoare să o acopere.
De asemenea, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, de la momentul ridicării autoturismului și până în prezent acesta a suferit uzuri în valoare de 983,9 lei, aceasta reprezentând altă pagubă materială cauzată reclamantului prin emiterea dispoziției de ridicare în cauză.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție aceasta va fi respinsă, întrucât în speță pârâta este cea care a creat prejudiciul reclamantului, nu a făcut în niciun fel dovada faptului că între autoritatea publică și persoana juridică de drept privat există un raport care ar genera obligații sau drepturi în ceea ce privește activitatea de ridicare și indisponibilizare a autovehiculelor a fi prezumate ca parcate sau staționate neregulamentar iar reclamantul este un terț care nu are niciun raport juridic cu persoana juridică de drept privat solicită a fi chemată în garanție.
În baza art. 274 C., constatând culpa procesuală a pârâtei, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului suma 843,3 lei, reprezentând taxă judiciară timbru, timbru judiciar și onorariu avocat.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 8.03.2013, instanța de fond a constatat că este tardiv formulată cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, la acest termen apărătorul reclamantei precizând că suma estimată ca fiind prejudiciu este în cuantum de 4900 lei.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 31.05.2013, instanța de fond a constatat că susținerile pârâtei privind excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere sunt, de fapt, susțineri pe fondul cauzei, motiv pentru care a respins excepția ca neîntemeiată, susținerile urmând a fi analizate ca atare odată cu soluționarea fondului cauzei.
Pârâta a formulat recursîmpotriva sentinței, dar și împotriva încheierilor de ședință de la termenele din 8.03.2013, 31.05.2013 și 17.01.2014 invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.p.c.
Cu privire la încheierea din 8.03.2013 a arătat că în mod greșit instanța de fond nu a constatat tardivitatea celor două cereri depuse și comunicate de reclamant în ședință publică, denumite în mod culpabil precizări, care sunt veritabile cereri modificatoare.
Reclamantul, tardiv și inadmisibil, și-a completat acțiunea cu un capăt de cerere având ca obiect anularea autorizației de parcare a domnului P. M. și a modificat capătul 3 de cerere.
Referitor la încheierea de ședință din 31.05.2013 a susținut că în mod vădit eronat a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere modificat și nu precizat, întrucât uzura cauzată autoturismului staționat neregulamentar se datorează exclusiv reclamantului care a refuzat achitarea taxei de eliberare a autoturismului și nu a utilizat căile legale care ar fi împiedicat producerea unei daune autoturismului aflat în paza juridică a S.C. I. A. Eco S.R.L.
Reclamantul a solicitat proba cu expertiza tehnică a autoturismului inducând în eroare instanța cu privire la starea de fapt a autoturismului despre care a susținut că a fost vandalizat, depozitat într-un loc unde ar fi suferit o . prejudicii, susțineri ce nu sunt probate.
În privința încheierii de amânare a pronunțării și a sentinței a menționat că în mod eronat instanța de fond a reținut că angajații D.G.P.L. sector 6 ar fi ridicat autoturismul reclamantului, deși măsura tehnico-administrativă de ridicare, transport și depozitare s-a efectuat de chematul în garanție.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei a fost analizată prin prisma întregii cereri de chemare în judecată, cu toate că a fost invocată cu privire la capătul 3 al acțiunii.
A mai fost criticată soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, prin prisma încălcării HCL sector 6 nr. 4/2010, chemata în garanție având paza juridică a autoturismului, iar modalitatea de depozitare reprezintă cauza survenirii sau nu a unei uzuri a autoturismului.
În mod eronat instanța de fond a considerat că pârâta a produs prejudiciul (incert și nedovedit), respectiv uzura autoturismului, și că nu s-a făcut dovada faptului că între autoritatea publică și persoana de drept privat există un raport care ar genera obligații sau drepturi în ceea ce privește activitatea de ridicare.
În ceea ce privește capătul principal de cerere privind anularea Dispoziției de Ridicare . Nr._/11.05.2012 instanța de fond, pentru motive străine de natura pricinii și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, l-a admis, fără ca prezumțiile de care se bucură actul administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 să fi fost răsturnate. Astfel, deși instanța de fond a avut la dosarul cauzei toate probele care ar fi trebuit să o determine să nu țină cont de autorizația obținută în mod nelegal și/sau eronat în anul 2008 de reclamant, aceasta a reținut că d-nul P. care a sesizat D.G.P.L. S. 6 datorită blocării locului de parcare (închiriat din anul 1999 și achitat la zi la momentul dispunerii emiterii Dispoziției de Ridicare . Nr._/11.05.2012) ar fi trebuit să cunoască că în mod nelegal în data de 18.06.2008 reclamantul a obținut o autorizație de parcare. Mai mult, deși nici persoana care a sesizat D.G.P.L. S. 6 și nici instituția pârâtă nu au acces în mod direct la baza de date a A.D.P.D.U. S. 6 (fostă ADP), instanța de fond a reținut o presupusă culpă a D.G.P.L. S. 6 (a polițistului local care a întocmit actul administrativ) care nu a verificat cine figurează cu autorizație de parcare. Este evident că prin raportare la durata și numărul termenelor acordate în prezenta speță, care trebuia soluționată de urgență, emiterea unei adrese la ADPDU S 6 ar fi determitat în timp util descoperirea împrejurării existenței unei a doua autorizații inexistente sau cel puțin lovite de o cauză de nulitate absolută (quod nullum est, nullum producit efectum și quod nullum est nullo lapsu temporis covalescere potest), pare a fi soluția corectă, însă polițistului local, funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îi sunt opozabile o . prevederi legale, inclusiv ale legii penale.
Și dacă polițistul local ar fi avut cunoștință de împrejurarea că s-a obținut nelegal în anul 2008 o a doua autorizație de parcare (lovită cel puțin de o cauză de nulitate absolută, respectiv fraudarea legii) ar fi trebuit să dispună măsura ridicării autoturismului staționat neregulamentar, prin emiterea actului administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, dacă reclamantul ar fi refuzat eliberarea locului de parcare cu nr. 4.
Totodată, în mod eronat instanța de fond, având în vedere și prevederile art. 57 din Constituție, nu a înlăturat autorizația reclamantului, care nu îi putea conferi un drept de a utiliza locul de parcare nr. 4 atâta timp cât o altă persoană obținu-se și își exercita acest drept cu respectarea tuturor obligațiilor cerute de lege.
În mod nejustificat D.G.P.L.S. 6 a fost obligată de instanța de fond să achite o presupusă uzură calculată artificial, fără ca instanța de fond să constate caracterul incert al acestei uzuri, precum și fără ca instanța de fond să o reducă fiind exagerată, chiar și prin raportare la ofertele de pe piața auto depuse la dosarul cauzei de către expertul tehnic.
În ceea ce privește capătul trei de cerere, astfel cum a fost modificat, se arată că în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere că acesta nu este motivat în drept, iar așa numita precizare (depusă tardiv de reclamant), nu îndeplinește nici condițiile minime cerute de art. 82 alin. 1 din Codicele de Procedură Civilă pentru orice fel de cerere. Astfel, reclamantul avea obligația invocării și probării condițiilor legale prevăzute cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale a D.G.P.L. S. 6, respectiv existența un prejudiciu, a unei fapte ilicite, o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și producerea prejudiciului și vinovăția cerută de legiuitor.
Angajarea răspunderii civile delictuale a D.G.P.L. S. 6, în conformitate cu prevederile art. 1357 din C.civ. (Legea nr. 287/2009 rep.), acestea sunt aplicabile doar în măsura probării de către petent a încălcării obligațiilor prevăzute de art. 1349 alin. 1 din C.civ. erga omnes, respectiv. Astfel, în speță, contestatorului nu i-a fost încălcat un drept, respectiv acela de a staționa abuziv cu încălcarea prevederilor art. 3 din Anexa nr. 2 a H.C.L. S. 6 nr. 4/2010, ci au fost respectate obligațiile legale prevăzute de H.C.L. S. 6 nr. 4/2010, dispunându-se măsura tehnico-administrativă a ridicării autoturismului proprietatea reclamantului .
Nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale a D.G.P.L.S. 6, respectiv condițiile legale privind prejudiciul (- art. 1531 privind repararea prejudiciului, coroborat cu art. 1534 alin. 2 și 1385, - art. 1532 privind caracterul cert al prejudiciului și art. 1537 privind proba prejudiciului), fapta ilicită ( - 1353 privind exercițiul drepturilor și art. 1364), legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, precum și săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite ( - art. 1547 din același act normativ). Astfel, măsura tehnico-administrativă a ridicării autoturismului cu nr._ a fost dispusă prin Dispoziția de Ridicare . Nr._/11.05.2012, act administrativ întocmit cu respectarea prevederilor legale, motivarea în fapt și drept a măsurii tehnico-administrative s-a făcut în cuprinsul actului administrativ, la fața locului au fost efectuate fotografii.
Taxa percepută conform prevederilor H.C.L. S. 6 nr. 4/2010 de către operatorul autorizat - S.C. I. A. Eco S.R.L., privind ridicarea, transportul și depozitarea autoturismului nu poate reprezenta un prejudiciu. Totodată, trebuie menționată și cauza care înlătură caracterul ilicit al faptei, respectiv prevederea într-un act normativ al faptei, Dispoziția de ridicare de ridicare . Nr._ fiind dată în temeiul art. 3 din Anexa 2 a H.C.L. S. 6 nr. 4/2010.
În ceea ce privește vinovăția cerută de legiuitor, pentru angajarea răspunderii delictuale, aceasta nu există, Dispoziția de ridicare . Nr._.05.2012 a fost întocmită în mod legal, reclamantul nu a făcut dovada culpei agentului constatator.
Se mai arată că în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 215/2001, dipozițiile H.C.L. S. 6 nr. 4/2010 erau obligatorii erga omnes, polițistul local aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu având obligația de a le respecta.
Chemata în garanție S.C. I. A. Eco S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea în parte a recursului.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că este nefondat recursul formulat împotriva încheierilor de ședință din 8.03.2013 și 31.05.2013, față de următoarele considerente:
Reclamantul a solicitat anularea Dispoziției de blocare/ridicare ., nr._/11.05.2013, obligarea pârâtei la restituirea autoturismului și la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea dispoziției de ridicare a autoturismului cu nerespectarea reglementărilor incidente în această materie.
La termenul de judecată din 8.03.2013, reclamantul a depus la dosar două înscrisuri intitulate „Precizări” prin care a solicitat anularea autorizației de parcare emisă pe numele P. M. pentru locul de parcare nr. 4 din parcajul situat în .. 3, . înscris), respectiv a menționat că prejudiciul solicitat prin cererea introductivă de instanță îl evaluează, în funcție de uzura cauzată autoturismului începând cu momentul ridicării acestuia, la suma de 4900 lei (al doilea înscris).
Instanța a pus în discuția contradictorie a părților cererea modificatoare având ca obiect anularea autorizației de parcare a domnului P. M. și în raport de dispozițiile art. 132 C.p.c. a constatat că este tardiv formulată.
Astfel, este vădit nefondată susținerea recurentei că reclamantul și-a completat tardiv cererea de chemare în judecată cu un capăt de cerere având ca obiect anularea autorizației de parcare a domnului P. M..
De altfel, din considerentele sentinței recurate nu rezultă că instanța de fond s-a considerat învestită cu un asemenea capăt de cerere, soluția fiind pronunțată prin raportare doar la obiectul cererii inițiale de chemare în judecată.
Dacă instanța de fond nu ar fi constatat că este tardiv formulată cererea modificatoare ar fi procedat la soluționarea acesteia, or rezultă în mod clar din cuprinsul sentinței recurate că ceea ce a soluționat prima instanță este cererea de chemare în judecată, în forma inițială, cu care a fost sesizată instanța.
Referitor la pretinsa modificare a capătului 3 de cerere, Curtea reține că reclamantul a precizat cuantumul prejudiciului (a despăgubirilor solicitate), împrejurarea că în cererea precizatoare a făcut referire la uzura cauzată autoturismului începând cu momentul ridicării acestuia nefiind de natură să ducă la concluzia că este vorba despre un alt prejudiciu decât cel invocat în acțiune, cauzat de emiterea dispoziției de ridicare a autoturismului.
Prejudiciul avut în vedere de reclamant este cel cauzat de emiterea acestei dispoziții, solicitarea din cererea precizatoare vizând luarea în considerare a uzurii cauzate din momentul ridicării fiind relevantă din punct de vedere al cuantumului daunelor a căror acordare conduce la repararea prejudiciului, nefiind vorba despre o cerere de modificare în sensul art. 132 C.p.c.
Nefondată este și critica formulată cu privire la soluția de respingere, prin încheierea din 31.05.2013, a excepției inadmisibilității capătului 3 de cerere, întrucât instanța a respins această excepție nu pentru că ar fi considerat neîntemeiate motivele invocate de pârâtă în susținerea acesteia, ci pentru că a apreciat că respectivele motive vizează fondul cauzei și nu admisibilitatea acestui capăt de cerere.
S-a menționat în mod expres în încheierea de ședință de la acel termen că aceste susțineri vor fi analizate cu ocazia soluționării fondului cauzei, în mod corect fiind respinsă excepția cu motivarea sus menționată, din moment ce, în esență, pârâta a susținut că nu are nicio vinovăție cu privire la eventuala degradare a autoturismului în perioada de un an de zile, că nu au fost depuse probe pentru a se stabili practic în ce stare se afla autoturismul la data de 11.05.2012.
Or, aceste elemente prezintă relevanță sub aspectul îndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pârâte, deci sub aspectul fondului cauzei, astfel că este legală soluția de respingere a excepției inadmisibilității capătului 3 de cerere cu motivarea menționată în încheierea de ședință recurată.
Recurenta a precizat că formulează recurs și împotriva încheierii de ședință din 17.01.2014, dar Curtea constată că aceasta este încheierea de amânare a pronunțării, care face corp comun cu sentința, astfel încât nu va fi examinat recursul împotriva acestei încheieri separat de recursul exercitat împotriva sentinței.
Curtea apreciază că recursul formulat împotriva sentinței este fondat, în ceea ce privește soluția pronunțată în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la contravaloare uzură autoturism, față de următoarele considerente:
Răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este o răspundere bazată pe culpă, pentru angajarea căreia trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții și anume: actul administrativ să fie nelegal, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între actul nelegal și prejudiciul produs și să existe culpa autorității publice.
În speță se invocă emiterea unui act administrativ nelegal reprezentat de dispoziția de blocare/ridicare .. nr._/11.05.2012, prin care autoturismul reclamantului a fost ridicat din locul de parcare pe care îl deține în baza Autorizației de parcare din data de 12.08.2008.
Se constată că este îndeplinită în speță prima condiție a răspunderii patrimoniale a pârâtei, aceea de a emite un act administrativ nelegal, în mod corect reținând instanța de fond că din moment ce reclamantul deține o autorizație de parcare pentru locul respectiv, autorizație ce nu a fost anulată, reclamantul beneficia de dreptul de a-și parca autoturismul pe locul în cauză.
Susține recurenta că instanța de fond a avut la dosar toate probele care ar fi trebuit să o determine să nu țină cont de autorizația obținută în mod nelegal și/sau eronat în anul 2008 de către reclamant.
Susținerea este vădit nefondată, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere de anulare a autorizației de parcare deținută de reclamant.
În consecință, atât timp cât actul administrativ în temeiul căruia reclamantul putea să-și parcheze autoturismul pe locul în discuție nu a fost anulat, instanța de fond era obligată să țină cont de existența acestui act care se bucură de prezumția de legalitate.
Nu poate fi reținută aprecierea recurentei că în mod eronat instanța de fond nu a înlăturat autorizația reclamantului, care nu îi putea conferi un drept de a utiliza locul de parcare nr. 4, având în vedere că nu s-au depus la dosar înscrisuri din care să rezulte că respectiva autorizație a fost anulată, iar în conformitate cu principiul disponibilității care guvernează procesul civil, instanța trebuia să se pronunțe în limitele învestirii, asupra obiectului cererii de chemare în judecată, nefiind formulată în cauză o cerere de anulare a acestei autorizații.
Expertiza tehnică auto efectuată a concluzionat că evaluarea gradului de uzură a autoturismului reclamantului, din momentul ridicării și depozitării până la data efectuării expertizei este de 5 % din starea generală de întreținere, iar echivalentul valoric în lei este de 983, 9 lei.
Curtea apreciază cu privire la legătura de cauzalitate dintre actul administrativ nelegal emis de autoritatea publică pârâtă (dispoziția de ridicare a autoturismului) și prejudiciul invocat de reclamantul că acesta avea posibilitatea de a solicita restituirea autoturismului, după ce a luat cunoștință de existența dispoziției de ridicare.
Este adevărat că pentru a obține restituirea autoturismului trebuia să plătească o sumă reprezentând taxa de ridicare, transport și depozitare, dar reclamantul nu a achitat suma respectivă, astfel că deși putea stopa producerea prejudiciului pe care îl invocă pentru obținere daunelor materiale, nu a făcut acest lucru.
Nu se poate reține îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a pârâtei, câtă vreme în orice moment de la data ridicării autoturismului reclamantul avea posibilitatea să obțină restituirea acestuia, prin formularea unei cereri de restituire și achitarea sumei reprezentând taxa de ridicare, transport și depozitare, urmând să întreprindă după aceea demersurile legale pentru recuperarea acestei sume de bani.
În consecință, sub aspectul admiterii cererii de obligare a pârâtei la contravaloare uzură autoturism, sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c.
Referitor la susținerea recurentei că în mod eronat instanța de fond a reținut că angajații pârâtei ar fi ridicat autoturismul reclamantei, Curtea constată că este vorba despre emiterea dispoziției de ridicare a autoturismului de către un agent (polițist local) din cadrul D.G.P.L. sector 6.
Soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei invocată cu privire la capătul 3 al acțiunii este legală, având în vedere că reclamantul solicită în cadrul acestui capăt al acțiunii obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea dispoziției de ridicare a autoturismului.
Or, emitentul acestui act administrativ este autoritatea pârâtă, astfel că există identitate între pârâtă și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.
Critica formulată în privința soluției dată acestei excepții se întemeiază pe susținerea pârâtei că autoturismul s-a aflat în custodia S.C. I. A. Eco S.RL.
Așa cum s-a arătat, referirea reclamantului la uzura cauzată autoturismului nu poate duce la concluzia că prejudiciul invocat în cererea precizatoare este altul decât cel menționat în cererea de chemare în judecată, fiind vorba despre un singur prejudiciu, cauzat de emiterea dispoziției de ridicare a autoturismului, ceea ce conferă pârâtei calitate procesuală pasivă în cauză.
Soluția de respingere a cererii de chemare în garanție este legală prin prisma dispozițiilor art. 60 alin. 1 C.p.c. conform cărora partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
În condițiile în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în emiterea de către pârâtă a unui act administrativ nelegal, nu se poate reține că societatea chemată în garanție are o obligație de garanție sau de despăgubire față de pârâtă, în considerarea faptului că a depozitat autoturismul reclamantului.
Mai mult, din moment ce instanța de recurs a apreciat că este neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata contravalorii uzurii autoturismului, uzură intervenită de la momentul ridicării, împrejurarea că societatea chemată în garanție a depozitat autoturismul nu mai prezintă relevanță în soluționarea acestei cereri.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.p.c., Curtea va admite recursul formulat împotriva sentinței, va modifica în parte sentința în sensul că va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la contravaloare uzură autoturism.
În raport de dispozițiile art. 276 C.p.c. și de soluția de admitere în parte a acțiunii, Curtea va obliga pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei și va menține în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă Direcția Generală de Poliție Locală sector 6, împotriva încheierilor de ședință din datele de 8.03.2013 și 31.05.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimata chemată în garanție S.C. I. A. Eco S.R.L. și cu intimatul reclamant M. N., ca nefondat.
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă Direcția Generală de Poliție Locală sector 6, împotriva sentinței civile cu nr. 877/7.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimata chemată în garanție S.C. I. A. Eco S.R.L. și cu intimatul reclamant M. N. formulat împotriva sentinței.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la contravaloare uzură autoturism.
Obligă pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. D. V.
GREFIER,
R. O.
Red. C.M.C.
Tehnored. R.O./2 ex./4.12.2014
Tribunalul București – Secția a II-a C.
Judecător de fond: M. I. C.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3288/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 8187/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
