Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2778/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2778/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 7672/2/2012*
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR.2778
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 07.04.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE M. - C. I.
JUDECĂTOR O. S.
JUDECĂTOR V. N.
GREFIER D. Ș.
Pe rol se află spre soluționare cererile de recurs formulate de recurenții reclamanți C. Ș., . SA și recurentul pârât S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr.422/30.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal având ca obiect „obligare emitere act ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că recursurile sunt netimbrate și că motivele de recurs au fost comunicate. Totodată se arată că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, confrom disp.art. 242 pct 2 Cod procedură civilă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, precum și solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursurilor din prezenta cauză:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei secții la data de 12.10.2012, reclamanții C. Ș. și S.C. R. G. INVEST S.A. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin COMISIA CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR (CCSD) au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:
1.obligarea pârâtei CCSD la înregistrarea dosarului ce conține Dispoziția nr._/04.08.2010 emisă de Primăria Municipiului București,
2.obligarea pârâtei CCSD la efectuarea controlului privind legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului revendicat, pentru care s-au propus măsuri reparatorii Dispoziția nr._/04.08.2010 emisă de Primăria Municipiului București;
3.obligarea pârâtei CCSD, în funcție de rezultatul controlului cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, după caz:
a)la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului revendicat și pe baza raportului de evaluare la emiterea deciziei reprezentând titlul la despăgubire pentru imobilul pentru care s-au propus măsuri reparatorii prin Dispoziția nr._/04.08.2010 emisă de Primăria Municipiului București, conform dispozițiilor art. 16, cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005;
b)la emiterea deciziei motivate de restituire în natură a imobilului revendicat, conform art. 21, Cap. VII, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, daca, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește ca imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil in natura.
4.obligarea pârâtei CCSD la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că OUG nr. 4/2012 este incompatibilă cu jurisprudenta si cu dispozițiile art. 1 protocol 1, art. 6 din CEDO.
Normele arătate constituie o ingerință a Statului R. care afectează dreptul de proprietate al reclamantei și e necesar a fi analizate de instanță și din perspectiva legislației și jurisprudenței CEDO.
Mai întâi, este indiscutabil că reclamanta are un drept de proprietate, în sens larg, recunoscut printr-un act juridic irevocabil, opozabil Statului. Prin act administrativ unilateral-Dispoziția P.M.B - s-a stabilit:
- existența și limitele dreptului revendicat în patrimoniul notificatoarei,
- calitatea de persoană îndreptățită,
- caracterul abuziv al preluării de către S. R.,
- imposibilitatea restituirii în natură a bunului revendicat.
Cu excepția imposibilității restituirii în natură a bunului revendicat, celelalte elemente ale Dispoziției P.M.B. produc consecințe legate de irevocabilitatea actului administrativ care nu a fost desființat sau modificat în termenele și în condițiile prevăzute de lege. Cu titlu de excepție, legea specială stabilește că CCSD, dacă apreciază în baza dovezilor existente că bunul poate fi restituit în natură, emite o dispoziție de restituire care urmează regimul Legii nr. 10/2001 (cap. VII, art. 21, Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Această interpretare este în acord cu jurisprudența Curții Europene care a stabilit că prin noțiunea de "bun" se înțeleg bunuri actuale și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora o persoană poate spera legitim că va obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În cazul de față din dispoziția de primar, act administrativ irevocabil, reiese că reclamanta îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de dreptul la despăgubiri.
Dreptul la despăgubiri, așa cum este recunoscut acesta în condițiile legii interne, are câteva elemente particulare care decurg din caracterul excepțional, derogatoriu de la dreptul comun al normelor din materia retrocedărilor:
-poate intra concret și efectiv în patrimoniul reclamanților ca drept real de proprietate în condițiile art. 21 cap. VII, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 -
-ca drept, de creanță devine exigibil, după parcurgerea întregii proceduri administrative prevăzute de Legea 247/2005.
Exigibilitatea dreptului la despăgubiri, în absența unui termen legal precis, nu poate fi lăsată în întregime la aprecierea autorităților administrative, ci trebuie determinată în raport de anumite criterii care să asigure o proporționalitate echitabilă între interesul general și dreptul particular al reclamanților. Dintre aceste criterii cel mai important este criteriul termenului rezonabil, criteriu care, este de notorietate, a fost de cele mai multe ori ignorat de către autoritățile administrative implicate, chiar înainte de apariția celor două modificări legislative la care facem referire.
Chiar dacă dreptului de proprietate nu i se recunoaște o protecție absolută, este rolul instanței de judecată de a aprecia dacă ingerința Statului se încadrează în marja de apreciere de care acesta din urmă dispune, fără a se încălca art. 1 Protocol 1 din CEDO. Privarea de proprietate este admisibilă atunci sunt respectate toate cele trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii în raport de o cauză de interes general, proporționalitatea măsurii. Prelungirea succesivă a duratei termenului de reluare a activității CCSD reprezintă în raport de drepturile și interesele particulare încălcate o măsură ilegală, abuzivă și neproporțională cu dreptul lezat al reclamanților care trebuie să suporte o sarcină excesivă deoarece:
-măsura nu este prevăzută de lege, în laconismul ei OUG nr. 4/2012, așa cum a fost aprobată și modificată, nu face nicio referire la situația juridică a drepturilor ce urmează a fi afectate în mod direct de lege, ci doar menționează că se suspendă în parte activitatea administrativă a CCSD; se instituie astfel cu caracter temporar o expropriere indirectă care este contrară principiului legalității .
-utilitatea publică n-a fost justificată în niciun fel de către Stat deși avea obligația minimă de a previziona că măsura de a suspenda activitatea CCSD va conduce în mod direct la afectarea drepturilor recunoscute ale persoanelor îndreptățite la despăgubiri sau la restituirea în natură;
-modificările legislative nu conțin niciun fel de măsuri compensatorii pentru pierderea suferită indiscutabil de reclamantă și nu reflectă niciun fel de angajament al Statului sau alt tip de garanție că la expirarea perioadei de suspendare activitatea autorităților va fi reluată; până în prezent conduita improprie a autorităților, imprevizibilitatea și instabilitatea cadrului legislativ au generat în conștiința colectivă un sentiment de insecuritate cu privire la realizarea unor drepturi și interese care, deși sunt legitime și chiar recunoscute formal, nu pot fi exercitate, depinzând de bunul plac al autorităților și nu de aplicarea unor reguli și garanții stabile ale sistemului de drept român și european;
-nu în ultimul rând, actul normativ contravine scopului pentru care a fost edictat, scop exprimat manifest în chiar titlul ordonanței:"... masuri temporare in vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII „Regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv" al Legii nr. 247/2005". Orice consolidare presupune o atitudine activă, angajată corect și sincer în atitudinea" dezideratului propus. în opoziție cu această idee se află textul actelor normative menționate, text care este în incapacitate evidentă de a atinge un scop mult prea vast într-un singur articol de câteva rânduri. Atitudinea Statului este în contradicție cu blocul de convenționalitate potrivit cu care atunci când există o chestiune de interes general, S. trebuie să reacționeze "în timp util, în mod corect și cu cea mat mare coerență".
B.SUSPENDAREA PARȚIALĂ A ACTIVITĂȚII CCSD NU POATE CONDUCE LA LIMITAREA ACCESULUI LA JUSTIȚIE AL RECLAMANTEI PENTRU OBȚINEREA UNUI REMEDIU ADECVAT.
Cauza - pilot M. A. șl alții contra României a fost utilizată de S. R. ca pretext pentru a suspenda activitatea CCSD, lipsa sa de preocupare față de materia retrocedărilor materializându-se într-un proiect legislativ eșuat, care pus în dezbatere publică n-a reușit decât să stârnească o legitimă indignare a categoriei sociale vizate și un sentiment general de consternare în raport de slaba calitate juridică a proiectului. S. s-a adresat în aceste condiții Curții Europene solicitând o prelungire a termenului de punere în aplicare a hotărârii-pilot, solicitare ce a fost acceptată.
Din cuprinsul hotărârii - pilot rezultă că scopul principal al acesteia este nu numai acela de ajuta statele membre sa-și îndeplinească rolul raportat la dispozițiile Convenției, ci și acela de a recunoaște persoanelor afectate de deficiențele structurale constatate drepturile și libertățile consfințite de Convenție, "oferindu-le un remediu mai rapid, ușurând în același timp sarcina Curții" . Mai rezultă din hotărâre că oricât de largă ar fi marja de apreciere a Statului în cadrul unei reforme atât de complexe ca cea a retrocedărilor, exercitarea puterii sale discreționare nu poate determina consecințe care sunt incompatibile cu normele Convenției. Or, în mod repetat Curtea a argumentat, potrivit jurisprudenței sale, că Recomandarea Comitetului Miniștrilor R.(2004) este aceea că trebuie să existe recursuri interne efective pentru orice persoană care invocă justificat o încălcare a convenției (par. 82 din hotărâre). Mai mult, citând cauza V. contra României, Curtea a arătat că S. trebuie să înlăture orice piedică din calea exercitării efective a dreptului de proprietate (par. 231 din hotărâre) iar în caz contrar să ofere un remediu adecvat.
Potrivit celor expuse mai sus, în hotărârea - pilot Curtea a avut în vedere două categorii de persoane: persoane care deja au dreptul la "un bun" și persoanele care au o "speranță legitimă" care nu s-a concretizat printr-o decizie administrativă sau printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. în cazul primei categorii de persoane hotărârea Curții este tranșantă și lipsită de echivoc mergând pe soluția ca S. să acorde rapid un remediu echitabil pentru ca dreptul să fie efectiv exercitat. Totuși Curtea a admis că nu poate să facă previziuni cu privire la viitorul mecanism de despăgubire nici pentru cei care deja au un bun, însă a subliniat de mai multe ori că nicio ingerință nu poate fi acceptată dacă nu are un scop legitim iar "în cauzele care presupun o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacțiunea statului" .
C.SUSPENDAREA ACTIVITĂȚII CCSD POATE REPREZENTA CEL MULT O CAUZĂ DE SUSPENDARE A EXECUTĂRII UNEI HOTĂRÂRI JUDECĂTOREȘTI SI NU O CHESTIUNE DE FOND.
-actul normativ citat instituie un termen suspensiv care, spre deosebire de condiția suspensivă, nu afectează existența obligațiilor prevăzute de lege în sarcina autorității parate.
-termenul afectează executarea obligațiilor respective dar nu este de natură a înlătura culpa pârâtei CCSD, culpă ce poate fi analizată până la data introducerii cererii de chemare în judecată.
-în raport de culpa pârâtei, termenul prevăzut de ordonanță nu limitează accesul la justiție și nu condiționează exercitarea dreptului material la acțiunea în contencios administrativ, câtă vreme exercitarea acestui drept se fundamentează pe un drept/interes legitim al reclamantei care este protejat de legea internă și de garanțiile CEDO. Liberul acces la justiție și dreptul la un proces corect, echitabil și în termen rezonabil garantează controlul judecătoresc asupra actelor și operațiunilor administrative care aduc atingere unor drepturi și interese legitime.
-OUG 4/2012 nu pare a fi compatibilă cu respectarea dreptului de proprietate al reclamanților. Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național "de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor - sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator."
Din această perspectivă OUG nr. 4/2012 constituie o ingerință nejustificată și neproporțională, contrară chiar scopului afirmat în titlul respectivului act normativ.
-termenul stabilit prin ordonanță poate cel mult să constituie un impediment legal pentru punerea în executare imediată a unei hotărâri irevocabile, nu un element de care să depindă soluționarea în fond a cauzei.
-e de notorietate pentru curțile de apel că CCSD exercită calea de atac a recursului în toate cauzele având obiect similar cu cea a reclamantei, recursul fiind suspensiv de executare. Acest lucru face ca, în ipoteza în care se va admite acțiunea, reclamanții să nu poată oricum pune în executare hotărârea în cadrul termenului de 6 luni din cauza efectului suspensiv al recursului, termenele fixate de ICO pentru judecarea recursurilor fiind în toate situațiile mai mari.
-instanța poate aprecia direct dacă se impune reflectarea în dispozitiv a incidenței OUG nr. 4/2012 și o poate obliga pe pârâta în culpă să-și îndeplinească obligațiile după epuizarea termenului în care o parte din activitatea acesteia este suspendată.
Mai arată reclamanții că prin notificare în termen legal au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie, nr. 3, sect. 5, compus din teren în suprafață de 1.348,35 m.p. și construcție demolată în suprafață de 605 m.p.
Încă de la emiterea dispoziției de primar au depus nenumărate diligente către autorități în sensul ca dosarul să fie transmis și soluționat de către autoritatea competentă în ultima fază administrativă - CCSD.
Prefectul a constatat legalitatea dispoziției și a înaintat dosarul către CCSD, așa cum rezultă din adresele anexate.
Prefectul le-a comunicat la data de 12.08. 2011 că CCSD, a refuzat înregistrarea dosarului pe motiv că prin notificare s-au solicitat despăgubiri numai pentru teren, nu și pentru construcția demolată, există deasemenea o neconcordantă între suprafața terenului pentru s-au propus despăgubiri si suprafața terenului din actul de proprietate.
Poziția adoptată de CCSD reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a notificării, cu exces de putere.
CCSD nu poate face aprecieri asupra fondului cauzei decât în condițiile în care exercită efectiv controlul privind legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, în condițiile art. 16, cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Până în prezent CCSD nu a procedat la înregistrarea dosarului, deși această operațiune administrativă nu prezintă un grad mare de dificultate și nu poate fi privită ca o etapă administrativă care să implice angrenarea unor resurse tehnice deosebite din partea pârâtei. CCSD se află, într-o culpă veritabilă, generată de superficialitatea cu care tratează în general problema acordării despăgubirilor.
De la data emiterii Dispoziției și până în prezent, am efectuat demersuri, personal și prin mandatar . SA, în vederea transmiterii dosarului către CCSD, și, ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalității cererii de restituire în natură de către consilierul juridic desemnat în acest sens, așa cum stau dovadă adresele anexate în dovedirea cererii.
Conform art. art. 16, cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005, după primirea dosarelor (...), pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor in ceea ce privește verificarea legalității respingerii cererii de restituire in natura.
După analizare, pârâta este obligată de lege să procedeze la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportul de evaluare prin care se va stabili prețul de piață al imobilului, valoare care va reprezenta despăgubirea ce se va acorda prin Decizia ce va fi emisă și care reprezintă Titlul de despăgubire, obligații imperative care nu au fost îndeplinite de pârâtă. î
În ipoteza în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va aprecia, că imobilul arătat este restituibil în natură, conform art. 21, Cap. VII, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 aceasta are obligația legală de a restitui în natură imobilul pe baza unei decizii motivate.
Așa cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atat "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale inclusiv, in anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează ca acestea au o baza suficienta in dreptul intern si in virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel puțin o "speranța legitima" sa obțină exercitarea efectiva a unui drept de proprietate (a se vedea Hotărârea CEDO, Draon impotriva Franței). în condițiile în care Statui R. a adoptat o legislație care prevede restituirea proprietăților abuziv preluate, aceasta legislație generează un nou drept de proprietate în favoarea persoanelor care îndeplinesc condiția de restituire, drept protejat de art. 1 al Protocolului 1(Kopecky contra Slovaciei). Dacă punerea în practică a principiului restituirii proprietății prezintă dificultăți de ordin legislativ sau administrativ aceasta nu poate avea decât semnificația unei omisiuni a Statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate protejat prin normele europene menționate (P. contra României).
Reclamanții au un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit in dreptul intern, cert, irevocabil si exigibil, cu privire la care considera ca intra in sfera de aplicare a noțiunii de bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia Convenție . Prin urmare, nerestituirea imobilului pana in prezent, in lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerința in dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a sancționat încălcarea dreptului de proprietate în spete similare, în cauza D. vs. România, nr. 5046/02 din 10 noiembrie 2009, stabilind ca neexecutarea unei decizii prin care este recunoscut un drept de proprietate, constituie o ingerința în sensul primei fraze, a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. O motivare similara a fost data în cauza llutiu vs. România, (hotărârea din 6 decembrie 2007, cererea nr._/02), în cauza I. vs. România (cererea 9164/02, hotărârea din 10.03.2009).
Chiar dacă autoritatea administrativa in cauza - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost abilitata prin H.G. nr. 1095/2005, emisa pentru aplicarea Titlul VII al Legii nr. 247/2005, sa stabilească ordinea in care vor fi soluționate dosarele, in exercitarea acestei prerogative autoritatea administrativa nu poate beneficia de o marja de apreciere discreționara care sa implice încălcarea drepturilor si libertăților fundamentale ale cetățenilor garantate de lege;
Soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie sa se facă ., in condițiile in care Legea nr. 247/2005 nu prevede nici un termen, iar faptul de a condiționa soluționarea cererilor de opțiune cu privire la plata despăgubirilor de elementul aleatoriu introdus de comisie nu constituie o justificare pertinenta care sa conducă la neemiterea dispoziției ce reprezintă titlul la despăgubiri.
Criteriul aleatoriu stabilit de comisie, în funcție de care se vor soluționa dosarele pentru despăgubiri, nu prezintă o garanție suficienta a modului cum se va proceda in concret analizarea uneia sau a altei a din cererile de opțiune cu privire la plata despăgubirilor care-i sunt transmise comisei. Altfel spus, reclamanților nu le sunt oferite si alte criterii obiective pentru ca aceștia sa poată întrevedea si apoi controla modul in care autoritatea investita de lege își exercita atribuțiile si apoi sa poată evalua in ce măsura drepturile le sunt lezate prin conduita adoptată de autoritate.
În privința duratei procedurii, s-a consacrat și principiul conform căruia acest concept cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei pretenții legate de exercițiul unui drept civil, astfel încât procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a fost inițiată încă în cursul anului 2001, prin emiterea notificării în temeiul legii nr. 10/2001. Luând în considerare intervalul de timp scurs de atunci, precum și faptul că, în baza legislației interne, cei cărora le-a fost recunoscut irevocabil dreptul trebuie să mai aștepte o perioadă de timp imposibil de determinat pentru ca situația sa să fie remediată și să se poată bucura de dreptul lor.
În drept, prevederile Legii nr. 247/2005, art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1 Protocolul 1 la CEDO, Legea 554/2004.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La dosar au fost depuse înscrisuri.
Analizând actele dosarului, Curtea a reținut că prin Dispoziția nr._/04.08.2010, emisă de Primarul General al Municipiului București (fila 32), s-a propus a se acorda reclamantei C. Ș. măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 3, sector 5, compus din teren în suprafață de 1348,35mp și construcție demolată în suprafață construită desfășurată de 605,00 mp. Această dispoziție a fost înaintată ANRP, însă prin adresa nr. 3915/01.07.2011, emisă de Secretariatul CCSD, dosarul administrativ a fost returnat Primăriei Municipiului București, cu solicitarea motivării soluției adoptate, având în vedere că notificatorul a solicitat acordarea de despăgubiri doar pentru imobilul teren, nu și pentru construcție și că suprafața terenului menționată în actul de vânzare cumpărare din anul 1948 menționează o suprafață a acestuia de circa 1000 mp.
Curtea a apreciat că în mod eronat CCSD a returnat dosarul Primăriei Municipiului București, dat fiind că potrivit art. 16 alin. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, această autoritate are prerogativa legală de a verifica exclusiv legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu legalitatea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Ca urmare, Curtea a constatat că CCSD a refuzat în mod nejustificat înregistrarea dosarului administrativ și verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură și, în consecință, a obligat pârâta la efectuarea acestor operațiuni administrative.
În privința celorlalte capete de cerere, Curtea a reținut că atâta timp cât nu s-a stabilit nelegalitatea respingerii cererii de restituire în natură, nu se poate susține existența unui refuz nejustificat de emitere a unei decizii de restituire în natură a imobilului revendicat în condițiile art. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Totodată, Curtea a apreciat drept justificat refuzul pârâtului de desemnare a unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în dosarul nr._/CC și de emitere a titlului de despăgubire, în condițiile în care alin.1 al art. unic din OUG nr. 4/2012, stipulează că, începând cu data de 18.03.2012, se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005. Curtea a apreciat că nu se poate pronunța o hotărâre de obligare a pârâtului la desemnarea unui evaluator și emiterea titlului de despăgubire după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de textul legal menționat, în condițiile în care, așa cum rezultă din expunerea de motive a OUG nr. 4/2012, în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza M. A. și alții împotriva României, este necesară adoptarea unui nou cadru legislativ care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile și predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului. În raport de cele arătate, Curtea apreciază drept neîntemeiate argumentele reclamanților referitoare la incompatibilitatea OUG nr. 4/2012 cu prevederile Convenției EDO. Aceasta cu atâta mai mult cu cât, după cum arată chiar reclamanții, CEDO a acceptat prelungirea termenului de punere în aplicare a hotărârii-pilot menționate.
Față de considerentele mai sus expuse, Curtea a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.
În temeiul art. 274 alin. 1 și art. 276 c.p.c. Curtea a obligat pârâtul la 300 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând contravaloarea parțială a onorariului de avocat achitat de aceștia.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal recurenții reclamanți C. Ș., . SA și recurentul pârât S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR prin care au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivare a arătat, în esență, că termenul rezonabil de soluționare a cererii nu a fost încălcat, procedura reglementată de Legea nr. 247/2005 debutând doar odată cu transmiterea deciziei entității notificate către Secretariatul CCSD, și nu de la momentul formulării notificării, conform Legii nr. 10/2001. De asemenea, a reiterat argumentele invocate în susținerea măsurii de restituire a dosarului către A., pentru completarea acestuia, învederând faptul că se află în imposibilitate de a soluționa cererea în lipsa documentelor solicitate, iar ca temei suplimentar în același sens a invocat prevederile OUG nr. 4/2012 privind suspendarea procedurii de evaluare a imobilelor și de emitere a deciziilor reprezentând titlul de despăgubire.
Instanța a dispus introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, entitate înființată prin Legea nr. 165/2013, care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Această autoritate a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 165/2013, apreciind că orice cerere de chemare în judecată referitoare la soluționarea dosarelor de despăgubire formulată înainte de împlinirea termenului de 60 de luni de la . legii noi, prevăzut pentru soluționare, este prematură.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului de față îl reprezintă solicitarea reclamantelor de obligare a autorității publice pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Sub acest aspect, se constată că, deși la data sesizării instanței cadrul legislativ în materie de stabilire și acordare a despăgubirilor era reprezentat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, la soluționarea cauzei fiind avute în vedere dispozițiile acestui act normativ, ulterior pronunțării sentinței recurate a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013.
Această lege reglementează o nouă procedură administrativă de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii în cazul imposibilității de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, concomitent cu abrogarea prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ce reglementau vechea procedură.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Prin urmare, noile dispoziții legale sunt aplicabile inclusiv în cauza de față, având în vedere obiectul acesteia, în sensul că procedura de analiză a dosarului administrativ al recurentelor-reclamante, de competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, va respecta exclusiv dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 165/2013, urmând a se parcurge următoarele etape: verificarea dosarului din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, evaluarea imobilului prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii, validarea sau invalidarea deciziei entității deținătoare prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii și aprobarea punctajului, emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv, urmată de procedura de valorificare a punctelor, în condițiile aceleiași legi, prin achiziționarea de imobile din Fondul național la licitația publică națională sau în numerar.
În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 5 din Legea nr. 165/2013, „Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”.
Cu atât mai mult, în cazul în care nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă în acest sens, cum este situația în speță, procedura administrativă nu poate fi decât cea prevăzută de noua lege, aceasta urmând a fi finalizată în termenul de 60 de luni de la data intrării în vigoare, instituit de art. 34 alin. 1 din lege pentru soluționarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
D. în ipoteza în care, sub imperiul vechii legi, cuantumul despăgubirilor a fost aprobat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se va mai emite titlul de despăgubire de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin aplicarea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și, ulterior, titlul de plată, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, plata efectivă urmând a se face în termenul și în condițiile legii noi, potrivit art. 41 alin. 1-4.
Or, nu aceasta este situația în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dosarul recurentelor-reclamante, înregistrat la CCSD, fiind abia în etapa verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, iar în prezent nemaiexistând cadrul legal pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, așa cum se solicită prin acțiunea ce face obiectul cauzei de față.
Având în vedere aceste motive de fapt și de drept ce atrag netemeinicia acțiunii, subsumate motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât țin de aplicarea legii, ce poate fi invocat oricând, devine inutilă analiza celorlalte critici cu privire la sentința atacată formulate prin cererea de recurs, acestea vizând o procedură administrativă ce nu mai este în vigoare.
Cât privește aprecierea recurentei-pârâte în sensul că adoptarea Legii nr. 165/2013 atrage prematuritatea acțiunii, aceasta nu poate fi primită, întrucât, la data sesizării instanței, dreptul subiectiv pretins de intimatele-reclamante era născut și actual, fiind dedus judecății refuzul nejustificat de soluționare a cererii lor de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 247/2005, iar intervenția unor evenimente legislative ulterioare nu poate atrage prematuritatea cererii de chemare în judecată, ci influențează soluționarea pe fond a cauzei, respectiv aprecierea caracterului justificat sau nu al refuzului autorității de a acționa.
Apărările intimatelor-reclamante în sensul inaplicabilității în speță a prevederilor Legii nr. 165/2013 nu pot fi primite față de dispozițiile exprese ale art. 4 din noul act normativ, iar în ce privește susținerile privind încălcarea în acest mod a principiilor neretroactivității legi și separației puterilor în stat, analiza acestora excede cadrului procesual de față, fiind aspecte de constituționalitate a legii, de competența exclusivă a Curții Constituționale, a cărei sesizare nu a fost însă solicitată. Cu toate acestea, se impune precizarea că reglementarea actuală a fost adoptată ca urmare a recomandărilor formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, în scopul asigurării caracterului real și efectiv al despăgubirilor, față de nefuncționalitățile sistemului guvernat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, noua lege fiind aplicabilă doar dosarelor care nu au fost finalizate sub imperiul reglementării anterioare, prin stabilirea certă a cuantumului despăgubirilor.
S-a mai susținut că nu are relevanță procedura de urmat, ci fondul dreptului, însă o soluție de admitere în parte a acțiunii în sensul obligării pârâtei la soluționarea dosarului reclamantelor cu respectarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013 nu este admisibilă, întrucât s-ar schimba obiectul și cauza cererii deduse judecății.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite recursul autorității publice pârâte, cu consecința modificării în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantelor de obligarea a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la înregistrarea dosarului administrativ ce conține Dispoziția nr._/04.08.2010 emisă de Primăria Municipiului București ,precum și la verificarea legalității cererii de restituire în natură a imobilului revendicat, pentru care s-au propus măsuri reparatorii .
Instanța va menține ca legale și temeinice celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
Având în vedere admiterea recursului declarat de către recurenta-pârâtă S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR cu consecința respingerii în integralitatea acesteia a cererii de chemare în judecată curtea, având în vedere interdependență celor două recursuri, va respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenții reclamanți C. Ș., . SA împotriva sentinței civile nr.422/30.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți C. Ș., . SA împotriva sentinței civile nr.422/30.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal.
Admite recursul declarat de recurentul pârâta S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr.422/30.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge cererea ca neîntemeiată în integralitatea acesteia.
Menține soluția de respingere de către instanța de fond a celorlalte capete de cererea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată azi, 07.04.2014, în ședință publică.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-C. I. O. S. V. N.
GREFIER, D. Ș.
Jud.fond.CAB9
D. C. V.
The.red.O.S/2 ex
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2569/2014. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 3288/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
