Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8094/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8094/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-11-2014 în dosarul nr. 5422/2/2014
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 8094
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 03.11.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE M. - C. I.
JUDECĂTOR L. G. Z.
JUDECĂTOR C. F. P.
GREFIER D. Ș.
Pe rol se află spre soluționare contestația în anulare formulată de recurenta contestatoare . împotriva sentinței civile nr. 3037/14.04.2014 pronunțată de Curții de Apel București-Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._/3/2012 în contradictoriu cu intimații-pârâți ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect „contestație act administrativ fiscal ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței de judecată că intimații au fost citați cu un exemplar al motivelor contestației în anulare și că la data de 30.10.2014 s-a depus din partea contestatoarei o precizare cu privire la sediul ales la care a fost citată pentru termenul de judecată de astăzi. De asemenea atașat precizării contestatoarei s-a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2 lei, iar din partea contestatoarei s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform disp.art. 242 pct 2 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere solicitarea contestatoarei de judecare a cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. (2) Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare asupra fondului contestației în anulare.
CURTEA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin sentinta civilă nr. 2355/29.04.2013 Tribunalul București a reținut și dispus următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul tribunaluluisub nr._/3/2012, reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtele A. FINANTELOR PUBLICE S. 1 BUCUREȘTI - DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI și A. F. PENTRU MEDIU, a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr._/02.05.2012 și obligarea la restituirea sumei de_ lei reprezentînd taxa pentru emisiile poluante achitată, actualizată cu dobînda legală.
În fapt, reclamanta a aratat că în anul 2012 a achiziționat din UE un autovehicul, pentru înmatricularea căruia a fost obligată la plata taxei pentru emisiile poluante, în cuantum de_ lei. Reclamanta a considerat că taxa prevăzută de OUG nr.50/2008 contravine art. 90 din Tratatul Comunității Europene, fiind încălcat principiul nediscriminării produselor importate față de produsele interne. Reclamanta a mai susținut că, față de disp. art. 148 din Constituție, prevederile tratatelor constitutive ale UE au prioritate față de legislația internă, iar instanțele au obligația de a ține seama de acestea și a le aplica prioritar față de normele interne contrare.
În drept, reclamanta a invocat Tratatul CE, Legea nr. 554/2004, C.fisc., C.pr.fisc.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri privind autoturismul și taxa plătită pentru înmatricularea acestuia.
Ulterior reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat obligarea pârâtelor și la plata dobânzii fiscale calculate conform art.124 Cpd procedură fiscală.
Pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE S. 1 a formulat întâmpinare prin care a precizat că potrivit OPANAF nr.3411/2011 Administrația Finanțelor Publice S. 1 este reprezentată de DGFP București.
S-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP S. 1 iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice S. 1 instanța reține că aceasta este autoritatea care a stabilit suma de bani plătită de reclamantă, este parte a raportului juridic fiscal, deci are calitate procesuală pasivă în cauză.
Reclamanta a achiziționat în anul 2012 un autovehicul din UE, pentru înmatricularea căruia a plătit taxă pentru emisii poluante în cuantum de_ lei.
Tribunalul a considerat că refuzul de restituire a taxei este nejustificat.
Astfel, potrivit art.3 din OUG nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se datoreaza aceasta taxa pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) si N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite in Reglementarile privind omologarea de tip si eliberarea cartii de identitate a vehiculelor rutiere, precum si omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr. 211/2003. Autoturismul reclamantei nu intra in categoriile exceptate de la plata taxei pe poluare prev. de art.3 alin.2 si art.9 alin.1.
Obligatia de plata a taxei intervine cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul in Romania conform art.4 lit.a, fara ca textul sa faca distinctia nici intre autoturismele produse in Romania și cele in afara acesteia, nici intre autoturismele noi și cele second-hand. Deoarece actul normativ menționat a intrat in vigoare la data de 1 iulie 2008, așa cum se prevede la art.14 alin.1, rezulta ca taxa pe poluare este datorata numai pentru autoturismele pentru care se face prima inmatriculare in Romania, nu și pentru cele aflate deja in circulatie inmatriculate in țara. Așadar, se creeaza o diferenta de tratament fiscal intre autovehiculele inmatriculate in Romania înainte și după . OUG nr.50/2008.
In expunerea de motive care insoteste proiectul de lege privind aprobarea OUG nr.50/2008 depus la Parlament sub nr PL-x 536/10.09.2008 si disponibil pe site-ul Camerei Deputatilor, este mentionat in mod expres ca daca nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecinta ar fi fost facilitarea intrarii in Romania a unui numar foarte mare de autovehicule second hand cu vechime peste 10 ani, care ar fi fost achizitionate datorita pretului foarte mic. Asadar, se vrea ca taxa pe poluare, al carui scop este, in principiu, corect - `poluatorul plateste` -, sa aiba ca efect imediat diminuarea introducerii in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru.
Însă, în conformitate cu art. 90 par. 1 din Tratatul de Instituire a Comunității europene, „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, ceea ce rezultă din Constituția României, din jurisprudența Curții de Justiție Europene, precum și din prevederile Legii nr. 157/2005.
Astfel, potrivit art. 11 al. 1 și 2 din Constituție, „ Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Art. 148 al. 2 și 4 din Constituție statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, relua aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CEJ în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Potrivit considerentelor CEJ, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prev. art. 10 din Tratat.
Pe rolul Curții Europene de Justiție, s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi și I. N. contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006, Curtea stabilind că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române.
În aceste condiții, este evident că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei de poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Analizand dispozitiile OUG nr.50/2008 cu modificarile ulterioare, rezulta ca pentru un autoturism produs in Romania sau in alte state membre UE nu se percepe la o noua inmatriculare taxa de poluare, daca a fost anterior inmatriculat tot in Romania. Dar se percepe aceasta taxa de poluare la autoturismul produs in tara sau in alt stat membru UE, daca este inmatriculat pentru prima data in Romania. Reglementata in acest mod, taxa pe poluare descurajează sau este destinata sa descurajeze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru: cumparatorii sunt orientati din punct de vedere fiscal sa achizitioneze autovehicule second-hand deja inmatriculate in Romania.
OUG nr.50/2008 este deci contrara art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene, intrucat este destinata sa diminueze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare in acest litigiu (Germania), favorizand astfel vanzarea autoturismelor second-hand deja inmatriculate in Romania si, mai recent, vanzarea autoturismelor noi produse in Romania. Or dupa aderarea Romaniei la UE, acest lucru nu este admisibil cand produsele importate sunt din alte tari membre ale UE, atat timp cat norma fiscala nationala diminueaza sau este susceptibila sa diminueze, chiar si potential, consumul produselor importate, influentand astfel alegerea.
În hotărârile T. (nr. C‑402/09, 7 aprilie 2010) și N. (C‑263/10, 7 iulie 2011), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule este suspendat prin OUG 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum si pentru restituirea taxei achitate in conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege, dupa cum urmează:„Art 1. începând cu data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta (OUG 1/2012) aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin (2) si a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate ale art. 5 alin (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicata in Monitorul Oficial P. lnr. 17 din 10 ianuarie 2012, se suspenda pana ta 1 ianuarie 2013.”
Rezultă că discriminarea regimului fiscal aplicabil subzista, iar Legea 9/2012 in forma modificată prin OUG 1/2012 nu a înlăturat aceasta discriminare ce izvora din O.U.G. 50/2008 cu modificările si completările ulterioare, atâta timp cat art. 4 al.2 din legea 9/2012 este suspendat, asa cum am arătat mai sus.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că refuzul de a restitui taxa este nejustificat, astfel că sunt îndeplinite cerințele art. 1 al. 1, 2 al. 2 și 8 al. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, pentru ca reclamanta să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea anulării actului vătămător, recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
Impotriva sentintei civile mai sus indicate a formulat recurs parata DGFP Bucuresti cu motivarea, in esenta, ca hotararea recurata este nelegala intrucat veniturile colectate prin incasarea respectivei taxe intra in bugetul Administratiei F. pentru Mediu. Se mai indica faptul ca in mod nelegal a fost obligata parata la plata dobanzii fiscale de la data platii taxei, iar nu in conditiile art. 124 Cpfiscala. De asemenea, se indica de catre recurenta faptul că instanta de fond nu a dispus in mod legal obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Analizand recursul formulat, Curtea a reținut:
Recursul este fondat.
În acest sens, Curtea a reținut că art. 312 alin. 3 C.pr.civ. prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 [când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii], iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct., 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
Astfel, a apreciat Curtea că în mod incorect a procedat prima instanță la soluționarea acțiunii formulate de partea reclamantă în sensul admiterii acesteia, câtă vreme aceasta era inadmisibilă.
Spre a judeca în acest sens, Curtea a observat că partea reclamantă nu administrează nici o probă în sensul că ar fi formulat în mod efectiv o cerere de restituire a taxei pe poluare, adresată în prealabil organului fiscal competent, anterior sesizării instanței de contencios aspecte de fapt care nu apar a fi recunoscute nici de partea pârâtă prin actele de procedură întocmite in fața instanței de fond și in recurs.
Mai mult, față de actele dosarului de fond, Curtea a constatat că actiunea a fost inregistrata pe rolul primei instante la data de 20.07.2012, in timp ce partea reclamanta a sesizat organul fiscal ulterior introducerii actiunii, respectiv la data de 27.12.2012, prin cererea depusa in copie la fila 21-22 dosar, la care a atasat confirmarea de primire postala de la fila 22 dosar fond.
Or, in lipsa unei atare cereri adresate in prealabil organului fiscal rezultă că nu se poate constata ca la data sesizarii instantei entitatea parata ar fi exprimat un refuz nejustificat de restituire a taxei in sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, la data sesizarii instantei de contencios administrativ nu exista o cerere adresata in mod valabil organului fiscal competent, care sa aibă ca obiect restituirea taxei pe poluare pretins nelegala de catre partea reclamanta, prin urmare, in lipsa unei sesizari a organului fiscal cu o cerere, nu se poate analiza de catre instanta de contencios existenta unui refuz nejusitificat in sensul legii contenciosului administrativ.
Mai a constatat Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu. În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită. În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale. Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Pe cale de consecință, în interpretarea Curții de apel, rezultă din coroborarea dispozitivului și a considerentelor deciziei ÎCCJ, pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, că partea nu este ținută să urmeze procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, dar nu rezultă și că nu ar trebui să adreseze organului fiscal nici măcar o cerere de restituire a taxei, căci, față de disp. art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate fi învestită în scopul cenzurării unui refuz nejustificat al autorității publice, după cum de altfel subliniază și ÎCCJ în considerentele deciziei citate.
Astfel, în mod logic, din moment ce nu rezultă din probele administrate că partea interesată ar fi adresat vreo solicitare de restituire autorității fiscale, nu poate exista din partea acesteia vreun refuz nejustificat care să fie cenzurat, iar adresarea directă în fața instanței îmbracă forma unei acțiuni inadmisibilă în contencios administrativ.
În acest sens arată Curtea că disp. art. 8 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004, prevăd că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”. Pe cale de consecință, orice acțiune îndreptată în contencios administrativ împotriva unui pretins refuz nejustificat, emanând de la autoritatea publică pârâtă, are ca și premisă, care precede introducerea efectivă a acțiunii, existența unui astfel de refuz cu privire la o cerere concretă a părții reclamante. Deci, asemeni oricărei acțiuni întemeiate pe o pretinsă încălcare a normelor de drept intern, în mod echivalent, și acțiunea prin care se invocă existența unui refuz nejustificat al unei autorități publice, de natură a contraveni normelor de drept ale Uniunii Europene, trebuie să aibă ca premisă preliminară exprimarea de autoritatea publică pârâtă a respectivului refuz.
În plus, nu trebuie a fi confundat refuzul nejustificat cerut expres de art. 8 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 2 alin. 2 din același act normativ cu cerința procedurii administrative prealabile, care ar implica o cerere prin care s-ar solicita remedierea respectivului refuz nejustificat; or, potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, doar procedura plângerii prealabile nu este obligatorie în cazurile prev. de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, adică actele administrative asimilate, nu și exprimarea însuși a refuzului pretins nejustificat al autorității pârâte, care să fie ulterior dedus cenzurii instanței de contencios administrativ.
Față de cele arătate în precedent, observând și disp. art. 312 alin. 1, 2 și 3 C.pr.civ., Curtea a admis recursul, a modificat sentința civilă recurată în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă. Relativ la celelalte motive de recurs invocate de partea recurent – pârâtă, Curtea a apreciat ca fiind subsecvente, nemaifiind necesară analiza lor din moment ce recursul s-a admis potrivit celor arătate mai sus.
Împotriva deciziei civile nr.3037/14.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VIII a C. Administrativ Și Fiscal s-a formulat contestație în anulare de către . prin care a solicitat a se constata că în prezenta cauză sunt incidente atât dispozițiile art. 317 alin 1 Cod procedură civilă cât și dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, fapt pentru care se impune a se admite contestația în anulare astfel cum a fost formulată, cu consecința retractării hotărârii pronunțate în recurs, urmând ca instanța să cerceteze recursul formulat conform dispozițiilor legale și a rolului pe care îl are în ceea ce privește înfăptuirea actului de justiție în mod unitar și în conformitate cu dreptul intern și dreptul comunitar.
În motivarea contestației în anulare, în esență, s-a arătat că având în vedere că la termenul de judecată când s-a soluționat recursul . nu a fost legal citată, în cauză devin incidente dispozițiile art. 317 alin. 1 Cod procedură civilă în conformitate cu care „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de citare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.
La termenul de judecată din data de 14.04.2014 când s –a judecat recursul, . a fost citată la sediul SCA O. și Asociații din București, .,.,sector 5 în condițiile în care în faza procesuală a recursului această societate nu a fost reprezentată de societatea de avocatură.
Prin urmare, în cauză devin incidente dispozițiile art. 317 alin 1 pct 1 Cod procedură civilă motiv pentru care se impune admiterea prezentei contestații în anulare.
În continuare instanța de recurs a reținut că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat de restituire a taxei din partea pârâtei. Instanța de recurs nu a observat că la dosarul cauzei în fața instanței de fond la data de 15.03.2014 a fost depus la dosarul cauzei răspunsul dat de AFP S. 1 la cererea de restituire formulată de .. Astfel prin adresa nr._/03.01.2013 (filele 24-25 dosar fond) AFP S. 1 și-a exprimat în mod clar punctul de vedere cu privire la cererea de restituire formulată de . în sensul că nu va proceda la restituirea de bună voie a acestei taxe, ci numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive.
Se mai arată că instanța de recurs a ignorat cu desăvârșire atât dispozițiile instanței supreme cât și dispozițiile CJUE, care stabilesc ca procedura de contestare prevăzută la art. 7 din OUG 50/2008, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin 1 lit. d din același cod.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, . a detaliat pe larg considerentele pentru care nu se impune parcurgerea procedurii prealabile, în acest dosar. Astfel, a arătat că excepția lipsei procedurii prealabile care ar putea fi invocată, este neîntemeiată.
Concluzionând solicită a se avea în vedere că excepția lipsei procedurii prealabile nu a fost invocată de pârâte nici în fața instanței de fond și nici prin motivele de recurs formulate, astfel că instanța de recurs a procedat la analizarea recursului prin prisma unor alte motive decât cele învederate de recurentă prin motivele de recurs.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 90, 02, 317 alin 1 pct 1, 318 Cod procedură civilă.
Pentru toate motivele învederate prin motivele contestației în anulare, apreciază că se impune admiterea contestației astfel cum a fost formulat.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor contestației în anulare invocate, pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, fiind respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
Cu privire la greșita citare, Curtea a constatat că atunci când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii este incident un motiv de anulare a deciziei, dar în speță la fila 7 a dosarului de recurs se află dovada că partea a fost citată pentru termenul de 14.04.2014 (când s-a realizat judecata), iar procesul-verbal poartă dovada de primire cu ștampila SCA O. și Asociații, firma de avocatură ce a reprezentat contestatoarea U. H. în toate fazele procesuale.
Cu privire la aparenta greșeala materială că în dosar „ nu se găsesc dovezi de parcurgere a procedurii prealabile”, Curtea apreciază că o contestație în anulare specială în varianta primei teze a art. 318 cpciv. presupune greșeli materiale cu caracter procedural atunci când spre exemplu, s-a respins recursul ca tardiv, deși din plicul atașat rezulta că recursul fusese depus în termen, ori s-a anulat ca neregulat depus, deși au fost respectate dispozițiile art.302 cpciv., s-a anulat ca netimbrat, deși dovada achitării se afla la dosar, s-a anulat greșit ca fiind formulat de o persoană ce nu avea calitate de reprezentant, ca nemotivat, deși motivarea se făcuse prin cererea de recurs; în practică s-a arătat că spre exemplu, stabilirea eronată de instanță a cuantumului taxelor de timbru nu poate fi calificată greșeală materială, iar pentru verificarea acestor greșeli nu e necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor. Ca și condiții de admitere a contestației în anulare, greșeala e săvârșită de instanța de recurs, trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspecte formale ale judecății, fiind săvârsită ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante; în doctrină s-a arătat că nu este admisibilă dacă se invocă stabilirea eronată a faptelor, interpretarea sau aplicarea greșită a textelor materiale sau procedurale, inclusiv în cazul modului sau interpretării calculului termenului de recurs. Greșeala trebuie să fie esențială, în lipsa sa soluția ar fi fost alta și nu se confundă cu greșelile materiale la care se referă art.281 cpciv., dar nici nu se poate întemeia pe greșeli de judecată, împotriva unei sentințe irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat. Dacă s-ar accepta că greșelile de judecată se pot invoca pe calea contestație în anulare, împotriva unei hotărâri irevocabile, atunci s-ar contesta implicit puterea de lucru judecat a unei astfel de hotărâri, ceea ce legislația actuală nu permite.
Curtea consideră că potrivit art.318 cpciv. "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", or din motivarea petenților-contestatori nu au rezultat date care să conducă la constatarea unui motiv veritabil de constestație în anulare. În realitate contestatorii invocă greșeli de judecată, ceea nu poate reprezenta o greșeală materială în sensul arătat de art. 318 cpciv., iar Curtea apreciază că nu se poate exercita „de lege lata” un recurs la recurs prin demersul procesual al contestației în anulare.
Văzând disp. art. 317, art. 318 cpciv., Curtea va respinge contestația în anulare, ca nefondată, întrucât nu au fost identificate greșeli materiale în sensul menționat, care să conducă la o altă soluție a instanței de recurs, existând totodată o procedură de citare legal îndeplinită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de recurenta contestatoare . împotriva sentinței civile nr. 3037/14.04.2014 pronunțată de Curții de Apel București-Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._/3/2012 în contradictoriu cu intimații-pârâți ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,03.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-C. I. L.-G. ZIDARUCOSMIN-F. P.
GREFIER
D. Ș.
Jud.recurs
C.M.F.
Red.I.M.C.
Tehnodact. I.M.C./D.Ș./2 ex
| ← Pretentii. Decizia nr. 1885/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 4948/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
