Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1674/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1674/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2014 în dosarul nr. 674/98/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 1674
Ședința publică de la 06.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. G.
JUDECĂTOR: O. D. P.
JUDECĂTOR: C. M. C.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S. împotriva sentinței civile nr. 1548/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă . și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că intimata . a depus prin serviciul registratură întâmpinare, în 2 exemplare, după care:
Curtea, față de lipsa părților, lasă cauza pentru a fi reluată la finalul listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea, în raport de disp. HG nr. 520/2013, OUG nr. 74/2013 și ale Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 2211/01.08.2013, constată că în cauză are calitatea de recurentă –pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, sens care dispune modificarea citativului și reține recursul spre soluționare.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr. 1584/10.04.2013, Tribunalul Ialomița – Secția civilă a admis, în parte, ca întemeiată acțiunea formulată de reclamanta ., împotriva paratei ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S..
A respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._ din 25.09.2012 emisă de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S..
A obligat parata către reclamantă să-i restituie suma de 2038 lei, reprezentând taxă pentru emisii poluante încasată necuvenit și a dobânzii calculată potrivit art. 124 Cod procedură fiscală, începând cu data de 31 martie 2013 și până la plata efectivă a debitului, obligând parata către reclamantă la plata sumei de 39,3 lei cheltuieli de judecată.
A admis ca întemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A.F.P. S. a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU și a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei suma la care aceasta din urmă a fost obligată către reclamantă prin prezenta hotărâre.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit art. 10 din Legea nr. 9/2012, stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabil, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor O.G. nr.92/2003, privind Codul de procedură fiscală republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 9/2012, alin. (1) Organul fiscal competent calculează cuantumul taxei, pe baza documentelor din care rezultă dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului și elementele de calcul al taxei, depuse de către contribuabilul care intenționează să efectueze înmatricularea sau prima transcriere a dreptului de proprietate. Lista documentelor este prevăzută în normele metodologice de aplicare a prezentei legi.
Rezultă că taxa pentru emisiile poluante provenind de la autovehicule se calculează de administrația financiară care emite în acest sens o decizie de calcul a taxei în condițiile art. 90 Cod procedură fiscală, decizie ce se comunică contribuabilului, potrivit art. 44 Cod procedură fiscală.
Această decizie are caracterul unui act administrativ fiscal, potrivit art.41 Cod procedură fiscală și valoare de titlu de creanță, potrivit art. 110 alin.3 Cod procedură fiscală și poate fi contestat mai întâi pe o cale administrativă, în condițiile art. 207 și următoarele Cod procedură fiscală la organul competent, potrivit art.209 din O.G. nr.92/2003 și numai soluția dată în rezolvarea acestei contestații poate fi supusă cenzurii instanței de contencios administrativ, potrivit art.218 din același act normativ.
Cu alte cuvinte, rezultă că legiuitorul a interzis persoanei interesate să supună direct cenzurii instanței decizia de calcul a taxei taxa pentru emisiile poluante provenind de la autovehicule, o astfel de cerere fiind inadmisibilă .
La termenul de judecată din 13 martie 2013, instanța a solicitat reclamantei dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile împotriva Deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._ din 25.09.2012, fila 11 la dosarul cauzei, în caz contrar instanța invocă din oficiu excepția inadmisibilității pentru primul capăt de cerere privind anularea acestei decizii.
D. răspuns, reclamanta a înaintat la dosarul cauzei concluzii scrise, în realitate repetând conținutul cererii de chemare în judecată.
Așa fiind, cum din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta, în prealabil, nu a folosit calea administrativă reglementată de lege adresându-se direct instanței, urmează ca, admițându-se excepția, să se respingă ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._ din 25.09.2012 emisă de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S..
Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a achiziționat un autoturism, marca Volkswagen Tip 79XOD/TRANSPORTER, categorie auto N1, norme de poluare E2 . WV2ZZZ70ZPH026939, nr. omologare B1121P111158 nr. de identificare WV2ZZZ70ZPH026939, an fabricație 1993, . auto J49467, data primei înmatriculări 2 octombrie 1992, în Germania, stat membru U.E.
Pentru ca autoturismul să fie înmatriculat în România, parata A.F.P. S. a calculat și încasat reclamantei suma de 2038 lei, cu titlu de taxă pentru emisii poluante, achitată cu ordinul de plată nr. 2 din 25.09.2012.
Potrivit obiectului cererii introductive, rezultă că reclamanta solicită pe cale judecătorească și restituirea contravalorii taxei pentru emisii poluante calculată și încasată necuvenit de către pârâta A.F.P. S..
Potrivit O.U.G. nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru vehicule, se datorează această taxă pentru cele din categoriile M(1) – M3 și N(1)-N (3), cel deținut de reclamant fiind de categoria M1 și neîncadrându-se în excepțiile prevăzute de art. 3 alin. 2 și art. 9 alin. 1.
Art. 4 lit. a din O.U.G. nr. 50/2008 prevede că obligația de plată intervine cu ocazia primei înmatriculări, fără ca textul să facă distincția între cele produse în România și cele în afara acesteia și nici între autoturismele noi și cele second – hand.
Pentru că O.U.G. nr. 50/2008 a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, rezultă că taxa de poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România nu și pentru cele aflate deja în circulație, înmatriculate în țară.
Prin Legea nr.9/2012, lege sub imperiul căreia s-a produs raportul juridic analizat în prezentul litigiu, O.U.G. nr.50/2008 a fost abrogată, reglementările cuprinse la art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 urmând a elimina taxa discriminatorie cuprinsă în O.U.G. nr.50/2008 și a pune reglementările naționale în concordanță cu art.110 din T.F.U.E. în sensul că obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule există și cu ocazia primei transmiteri a dreptului de proprietate în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu s-a plătit taxa specială pentru autovehicule și autoturisme, conform Legii nr.571/2003 .
Numai că prin O.U.G. nr.1/2012 s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 până la 1 ianuarie 2012, situație în raport de care instanța consideră că discriminarea constatată de Curtea de Justiție a U.E. în cauza T. contra României și neconcordanțele reglementărilor naționale cu normele europene persistă .
Astfel, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcționare a Comunității Europene, niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare.
Coroborând textele de lege cuprinse în dreptul intern și cele din dreptul comunitar în raport de Constituția României și Jurisprudența Curții Europene de Justiție, instanța constată că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar, care are prioritate față de dreptul național.
Astfel, Constituția României, în art. 148, prevede urmare a aderării la Uniunea Europeană prevederile tratatelor constitutive precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare ( alin. 2) iar Parlamentul, Președintele, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinirea obligațiilor, din actul de aderare asumate prin Legea 157/2005 de ratificare a tratatului.
Prin decizia în cauza C./ENEL (1964), Curtea de Justiție Europeană a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior .
De asemenea, în cauza SIMMENTHAL (1976) Curtea de Justiție Europeană a statuat că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte procedură constituționale.
Din analiza dispozițiilor legale care au stabilit condițiile și modalitățile de percepere a taxei de emisii poluante, tribunalul a ajuns la concluzia că între norma de drept intern și cea comunitară, aplicabile în speță, există o stare de incompatibilitate.
Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre U.E. nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa de poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Dar se percepe această taxă de poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru U.E., dacă este înmatriculat pentru prima dată în România.
Reglementată în acest mod, taxa pentru emisii poluante diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru; cumpărătorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second - hand deja înmatriculate în România.
Scopul general al art.110 din T.F.U.E. este acela de a asigura respectarea unuia dintre principiile de bază ale funcționării Comunității, respectiv principiul liberei circulații a mărfurilor, iar acest articol se referă la impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai mare produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
Prin reglementările sale, Legea nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, este contrară art.110 din T.F.U.E, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un stat membru U.E., precum cel pentru care s-a calculat taxa de poluare în litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Or, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărâre din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co – Frutta SRL c. Amministrazione delle finanze dello stato – în speță, taxa menită să descurajeze importul de banane în Italia).
Asupra încălcării art.110 din Tratat, prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C – 377/93, F.G. Roders BV ș.a. x. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen ( discriminare între vinurile din Luxembourg și vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia C. Italia (bananele importate în Italia și fructele cultivate în Italia).
În mod concret, cu privire la faptul dacă prevederile Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012 încalca sau nu normele comunitare a avut a se pronunța Curtea de la Luxembourg în cauza C-402/09, cauza T. contra Statului R., cand pronunțand o hotarare preliminară a statuat prin hotararea din 7 aprilie 2011, pct.61, că instituirea taxei de poluare cu ocazia înmatriculării numai asupra autovehiculelor second – hand achiziționate dintr-un stat membru U.E. nu și a autovehiculelor similare achiziționate de pe piața națională se opune prevederilor art.110 TFUE, întrucat regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încat descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor autovehicule de ocazie avand aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În ceea ce privește cererea reclamantei de actualizare a taxei de poluare cu dobânda fiscală, față de natura fiscală a sumei încasată cu titlu de taxă emisii poluante și de dispozițiile art. potrivit art. 124 Cod procedură fiscală, instanța va dispune restituirea de către pârâtă și a dobânzii legale, calculată potrivit art. 124 Cod procedură fiscală, începând cu data de 31 martie 2013 ( 45 de zile de la data solicitării de restituire, reclamantul adresându-se pârâtei la 14.01.2013 pentru restituire) și până la plata efectivă a debitului.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 din Codul de proc. Civilă ( vechi), pârâta A.F.P. S. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată făcute în prezenta cauză de reclamantă (taxe de judecată).
Întemeiată însă apare cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A.F.P. S. împotriva A.F.M., în cauză fiind îndeplinite condițiile art.60 alin.1 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea sa se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții .
Or, potrivit O.U.G. nr.50/2008, cât și potrivit art.1 alin.2 din legea nr.9/2012, taxa încasată se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Mai mult decât atât, potrivit art.13 din Legea nr.9/2012, cheltuielile bănești stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile în sarcina statului, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de executarea silită se suportă din taxa încasată în conturile organului fiscal competent sau din taxa virată la bugetul F. pentru mediu, după caz.
În această situație, pârâta, cazând în pretenții, ea poate să se îndrepte împotriva chematei în garanție, astfel încât urmează a admite ca întemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A.F.P. S., față de chemata în garanție A.F.M. și a o obliga pe aceasta din urmă să achite pârâtei sumele la care a fost obligată către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta A.F.P. S. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.p.c.
În motivarea cererii de recurs a arătat că taxa achitată de reclamantă s-a efectuat în baza Legii 9/2012 care abrogă O.U.G. 50/2008.
În aceste condiții, toate precizările vis-a-vis de practica U.E. potrivit căreia disp. O.U.G. 50/2008 sunt neconforme cu legislația europeană nu au suport, deoarece acest act normativ a fost abrogat anterior emiterii Deciziei de calcul al taxei de poluare, iar întemeierea unei acțiuni pe acte normative abrogate apare ca neîntemeiată.
Referitor la fondul cauzei, recurenta arată că din Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a rezultat că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe de poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, iar prin caracterul ei fiscal, taxa întră în regimul intern de impozitare, domeniu exercitat prerogativelor suverane ale statelor membre.
În relație cu art. 90 din Tratatul CE, se observă că un stat membru are voie să perceapă o taxă de primă înmatriculare a unui autovehicul în statul respectiv, cu condiția ca taxa să fie conformă cu art. 90 din tratat, ceea ce înseamnă că prin taxa respectivă să nu fie defavorizate produsele din alte state membre.
De asemenea, din H.G. nr. 686/2008 rezultă că nivelul taxei este determinat de norma de poluare corelat cu vechimea, rulajul mediu anual și starea generală standard și reprezintă reflecția în plan fiscal a principiului poluatorul plătește, principiu unanim acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să respecte prevederile art. 13 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală conform căruia:„interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege”.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Taxa a cărei restituire o solicită reclamantul prin prezenta acțiune a fost achitată la data de 25.09.2012, în temeiul Legii 9/2012 privind taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule.
Conform art. 4 alin 2 din Legea 9/2012, obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Potrivit art. 1 din O.U.G. 1/2012: „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, se suspendă până la 1 ianuarie 2013.”
Prin suspendarea aplicării dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea 9/2012, până la data de 1.01.2013, se revine la aceeași reglementare cuprinsă în O.U.G. 50/2008, care este contrară dreptului comunitar.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că potrivit art.267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene(TFUE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor.
Prin Hotărârea din 07.07.2011, CJUE s-a pronunțat în cauza C-263/10 I. N. asupra interpretării art.110 TFUE(fostul art.90 din TCE) statuând că acesta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a apreciat că toate versiunile de modificare a OUG 50/2008 prin OUG 208/2008, OUG 218/2008, OUG 7/2009 și OUG 119/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
CJUE a reținut că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
CJUE a arătat că art. 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG 50/2008 și a apreciat că nu este necesar să fie limitate în timp efectele acestei hotărâri deoarece din datele prezentate de Guvernul României nu s-a putut concluziona că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile acestei hotărâri, Guvernul menționând că există un număr mare de cereri de rambursare a taxei de poluare.
Art. 110 TFUE a fost interpretat în același sens de CJUE și în Hotărârea pronunțată la 07.04.2011 în cauza T. C 402/2009 în care s-a precizat că acest articol obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie națională și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare, OUG 50/2008 având ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărare în alte state membre.
Astfel, taxa de poluare instituită de OUG 50/2008 contravine art. 110 TFUE, reclamantul fiind îndreptățit la restituirea acesteia.
Potrivit art. 148 alin.2 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Instanța a avut, așadar, obligația de a aplica cu prioritate normele comunitare în cazul în care există contradicție între acestea și normele interne.
Un alt argument în reținerea caracterului nefondat al recursului îl reprezintă și Ordonanța CJUE (Marea Cameră) din 3.02.2014, pronunțată în cauzele conexate C – 97/13 și C – 214/13, având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul art. 267 TFUE, care privesc interpretarea art. 110 TFUE.
Prin această Ordonanță, Marea Cameră stabilește că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule, de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a reținut că asemenea O.U.G. 50/2008, Legea 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Legea 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul 2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
O.U.G. nr. 1/2012 a privat articolul 4 alin. 2 menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin O.U.G. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Prin adoptarea O.U.G. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.
În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, Rep., p. 1-1835, punctul 36).
Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).
La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior T. și N.. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza N., o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Prin urmare, nu este necesar să fie limitate efectele prezentei ordonanțe.
Rezultă cu claritate din interpretarea acestor considerente că reclamantul a achitat taxa a cărei restituire o solicită, în temeiul unei reglementări pe care CJUE o declarase deja incompatibilă cu art. 110 TFUE în Hotărârea T., astfel că este îndreptățit la restituirea în integralitate a acestei taxe, cum în mod corect a apreciat instanța de fond.
Cu privire la susținerea recurentei potrivit căreia O.U.G. 50/2008 a fost abrogată anterior emiterii deciziei de calcul al taxei achitată de reclamantă, iar întemeierea unei acțiuni pe acte normative apare ca neîntemeiată, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a făcut referire la dispozițiile O.U.G. 50/2008, având în vedere că prin O.U.G. 1/2012 a fost menținută reglementarea din O.U.G. 50/2008, reclamantul achitând o taxă pentru emisii poluante care are același regim juridic cu taxa prevăzută de O.U.G. 50/2008, contravenind dreptului comunitar.
Față de aceste considerente, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c. invocat de recurentă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 C.p.c. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr. 1548/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata - reclamantă . și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. G. O. D. P. C. M. C.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.C.C.M.
Tehnored.R.O./2ex./26.03.2014
Jud.fond: D. R., Tribunalul Ialomița
| ← Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 3712/2014. Curtea de Apel... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5554/2014.... → |
|---|
