Pretentii. Decizia nr. 3135/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3135/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-04-2014 în dosarul nr. 15497/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 3135
Ședința publică din data de 14.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
JUDECĂTOR – B. C.
GREFIER – C. A.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta – pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 6 și recurenta - pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței Civile nr. 3341 din 11.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _, în contradictoriu cu intimatul –reclamant M. M. G. și intimată – pârâtă – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect „obligare emitere act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, nu se prezintă părțile.
Față de lipsa părților la apelul nominal, date fiind dispozițiile art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la data de 03.01.2013, prin serviciul registratură, intimatul reclamant a depus întâmpinare, după care:
Curtea, față de dispozițiile H.G. nr. 520/2013 și ale Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 2211/2013, constată că în prezenta cauză a intervenit transmisiunea calității procesuale de la Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București și Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 la Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București.
Totodată, fiind solicitată judecata cauzei în lipsă și având în vedere faptul că motivele de recurs nu privesc cererea de chemare în garanție, apreciază că nu se impune comunicarea recursului formulat de recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București către Administrația F. pentru Mediu, astfel că reține cauza în pronunțare asupra recursurilor formulate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.3341/11.06.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a dispus: respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFPS6; respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU; admite în parte acțiunea formulată de reclamantul M. M. G. în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 prin DGFPMB, DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU; anulează decizia de calcul nr._/6.01.2012 a AFPS6; obligă pârâta AFPS6 să restituie reclamantului suma de 5685 lei reprezentând taxă pe poluare; obligă pârâta AFPS6 la plata sumei de 508,3 lei către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._, reclamantul M. M. G. în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 PRIN DGFPMB, DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr._/6.01.2012 a AFPS6 și obligarea pârâtelor să restituie reclamantului suma de 5685 lei reprezentând taxă pe poluare.
A reținut Tribunalul că în motivarea cererii, reclamantul a aratat că a achiziționat un autoturism pentru înmatricularea căruia a fost obligat la plata taxei speciale pe poluare, în cuantum de 5685 lei. Reclamantul a considerat că taxa prevăzută de OUG nr.50/2008 contravine art. 90 din Tratatul Comunității Europene, fiind încălcat principiul nediscriminării produselor importate față de produsele interne. Reclamantul a mai susținut că, față de disp. art. 148 din Constituție, prevederile tratatelor constitutive ale UE au prioritate față de legislația internă, iar instanțele au obligația de a ține seama de acestea și a le aplica prioritar față de normele interne contrare. În drept, reclamantul a invocat Tratatul CE, OUG nr.50/2008.
De asemenea, Tribunalul a reținut că pârâta DGFPMB, în reprezentarea AFPS6, a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive a AFPS6, care doar a încasat taxa. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU, la bugetul căreia se face venit taxa pe poluare, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, taxa stabilită de OUG nr.50/2008 fiind legal percepută.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul respinge cererea de chemare în garanție a AFM, formulată cu motivarea că taxa se face venit la Fondul pentru Mediu. Reclamantul este nemulțumit de suma pretinsă de AFPS6 cu titlu de taxă de poluare. AFPS6 este instituția care a pretins și a încasat suma calculată prin decizie proprie, nefiind deci un simplu încasator care să se conformeze dispozițiilor AFM.
Și excepția lipsei calității procesuale pasive va fi respinsă ca neîntemeiată de către tribunal, având în vedere că AFPS6 este emitentul deciziei de poluare în baza căreia s-a pretins și încasat suma de la reclamant, deci nu este doar un simplu încasator pentru AFM. Reclamantul este nemulțumit de suma pretinsă de AFPS6 cu titlu de taxă de poluare, a contestat această sumă, iar ca efect al nesoluționării favorabile a cererii sale de restituire a sumei a introdus acțiunea de față.
Pe fondul cauzei, tribunalul reține că reclamantul a achiziționat un autoturism înmatriculat anterior într-un stat membru UE, potrivit înscrisurilor de la filele 29-31. Pentru înmatricularea aceluiași vehicul în România a plătit taxă specială în cuantum de 5685 lei, potrivit chitanței de la fila 28, calculată prin decizia nr._/6.01.2012 a AFPS6 – fila 27.
Tribunalul consideră că sunt nelegale pretinderea și refuzul de restituire a taxei de către pârâta AFPS6, cea care a calculat și a încasat suma de la reclamant, nefiind deci un simplu încasator care să se conformeze dispozițiilor AFM.
Astfel, potrivit art.3 din OUG nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se datorează aceasta taxa pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) si N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite in Reglementările privind omologarea de tip si eliberarea cartii de identitate a vehiculelor rutiere, precum si omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr. 211/2003. Autoturismul reclamantului nu intra in categoriile exceptate de la plata taxei pe poluare prev. de art.3 alin.2 si art.9 alin.1.
Obligatia de plata a taxei intervine cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul in Romania conform art.4 lit.a, fara ca textul sa faca distinctia nici intre autoturismele produse in Romania si cele in afara acesteia, nici intre autoturismele noi si cele second-hand. Deoarece actul normativ menționat a intrat in vigoare la data de 1 iulie 2008, așa cum se prevede la art.14 alin.1, rezulta ca taxa pe poluare este datorata numai pentru autoturismele pentru care se face prima inmatriculare in Romania, nu si pentru cele aflate deja in circulatie inmatriculate in tara. Asadar, se creeaza o diferenta de tratament fiscal intre autovehiculele inmatriculate in Romania înainte și după . OUG nr.50/2008.
In expunerea de motive care insoteste proiectul de lege privind aprobarea OUG nr.50/2008 depus la Parlament sub nr PL-x 536/10.09.2008 si disponibil pe site-ul Camerei Deputatilor, este mentionat in mod expres ca daca nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecinta ar fi fost facilitarea intrarii in Romania a unui numar foarte mare de autovehicule second hand cu vechime peste 10 ani, care ar fi fost achizitionate datorita pretului foarte mic. Asadar, se vrea ca taxa pe poluare, al carui scop este, in principiu, corect - poluatorul plateste -, sa aiba ca efect imediat diminuarea introducerii in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru.
Însă, în conformitate cu art. 90 par. 1 din Tratatul de Instituire a Comunității europene, „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, ceea ce rezultă din Constituția României, din jurisprudența Curții de Justiție Europene, precum și din prevederile Legii nr. 157/2005.
A mai reținut tribunalul disp. art. 11 alin. 1 și 2, respectiv art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României.
Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, relua aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CEJ în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Potrivit considerentelor CEJ, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prev. art. 10 din Tratat.
Este de menționat că, pe rolul Curții Europene de Justiție, s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi și I. N. contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006, Curtea stabilind că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române.
În aceste condiții, este evident că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei de poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Analizand dispozitiile OUG nr.50/2008 cu modificarile ulterioare, rezulta ca pentru un autoturism produs in Romania sau in alte state membre UE nu se percepe taxa la o noua inmatriculare taxa de poluare, daca a fost anterior inmatriculat tot in Romania. Dar se percepe aceasta taxa de poluare la autoturismul produs in tara sau in alt stat membru UE, daca este inmatriculat pentru prima data in Romania. Reglementata in acest mod, taxa pe poluare diminueaza sau este destinata sa diminueze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru: cumparatorii sunt orientati din punct de vedere fiscal sa achizitioneze autovehicule second-hand deja inmatriculate in Romania.
OUG nr.50/2008 este deci contrara art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene, intrucat este destinata sa diminueze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare in acest litigiu, favorizand astfel vanzarea autoturismelor second-hand deja inmatriculate in Romania si, mai recent, vanzarea autoturismelor noi produse in Romania. Or dupa aderarea Romaniei la UE, acest lucru nu este admisibil cand produsele importate sunt din alte tari membre ale UE, atat timp cat norma fiscala nationala diminueaza sau este susceptibila sa diminueze, chiar si potential, consumul produselor importate, influentand astfel alegerea.
Tribunalul mai remarca un alt tip de discriminare - intre persoanele care au solicitat inmatricularea autoturismelor anterior datei de 1 iulie 2008 si cele care inmatriculeaza autoturisme ulterior, doar aceste din urma persoane platesc taxa de poluare, desi este evident ca polueaza si autoturismele primei categorii de persoane. Discriminarea este realizata de legiuitor care a legat plata taxei pe poluare de faptul inmatricularii, desi din preambulul OUG nr.50/2008 rezulta ca s-a urmarit asigurarea protectiei mediului prin realizarea unor programe si proiecte pentru imbunatatirea calitatii aerului, ceea ce implica instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate in trafic, potrivit principiului poluatorul plateste.
Pe cale de consecință, tribunalul constată că taxa a fost în mod nelegal pretinsă de organele fiscale reclamantului, astfel că sunt îndeplinite cerințele art.1 al.1, 2 al.2 și 8 al.1 din legea nr.554/2004, republicată, pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, văzând și prev. art.18 al.1 din legea nr.554/2004 republicată, tribunalul admite acțiunea în parte, anulează decizia nr._/6.01.2012 a AFPS6 și obligă pârâta AFPS6 să restituie reclamantului suma de 5685 lei reprezentând taxă pe poluare.
În baza art.274 C.pr.civ., tribunalul obligă pârâta AFPS6 la plata sumei de 508,3 lei către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat, taxă de timbru și timbru judiciar, conform chitanțelor depuse la dosar.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 25.06.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 03.07.2013, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 prin Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând admiterea recursului.
În primul rând, recurenta a arătat că înțeleg să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6 București.
În acest sens, a învederat că în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare, si H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului. De asemenea, prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este Administrația F. pentru Mediu. A mai arătat și că actul normativ in baza căruia a fost achitată taxa de poluare de către reclamanta (respectiv O.U.G nr.50/2008, prin normele sale de aplicare H.G. nr. 686/2008) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin. 5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu.
Astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice Sector 6, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, intre instituția recurentă si reclamant nu exista niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pe poluare.
În al doilea rând, a făcut vorbire partea recurentă despre cererea de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU.
În acest sens, a invocat art. 60 C.pr.civ., text potrivit căruia "partea poate sa cheme in garanție o alta persoana împotriva căreia ar putea sa se îndrepte, in cazul când ar cădea in pretențiuni cu o cerere in garanție sau in despăgubire.", respectiv art.61 alin.1 C.pr.civ. "cererea făcuta de parat se va depune o data cu întâmpinarea; când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare.".
In speța, Fondul pentru Mediu, administrat de Administrația F. pentru Mediu, este beneficiarul real al taxei pe poluare achitata de reclamant, Administrația Finanțelor Publice Sector 6 având numai atribuția legala de stabilire a cuantumului taxei de poluare.
Întrucât prin plata taxei de poluare de către petent, in temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.50/2008 către Fondul Pentru Mediu, s-a născut un raport juridic intre cele doua părți, reclamantul, in eventualitatea in care s-ar constata de către instanța nelegalitatea plații acestei taxe de poluare, poate solicita restituirea acestei taxe numai de la destinatarul dreptului legal de încasare a acestei sume - Administrația F. Pentru Mediu.
Pentru aceste considerente, apreciază că în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în garanție.
Pe fondul cererii, a arătat recurenta – pârâtă că taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008, abrogându-se art. 2141 – 2143 din Legea nr. 571/2003. A mai susținut recurenta că a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare, în lipsa cărora consecința ar fi fost transformarea în deșeuri a acestor autoturisme la scurt timp de la introducerea în țară, cu suportarea costurilor aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autoturismele respective.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si elimina reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la decembrie 2006 nu se înmatriculau in România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. In aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii in România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor măsuri corespunzătoare in acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România.
A invocat partea recurentă disp. art.I-33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finalanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ( state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, precum și alin.2 al art.148 din Constituția României. A concluzionat recurenta că, din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate, rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile art. 110, fost art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităților Europene, recurenta a apreciat că dispozițiile nu sunt incidente, întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită conf. art. 4 din OUG nr. 50/2008, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui vehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art.3 și art. 9.
În același sens, potrivit jurisprudenței Curții, art. 110 din Tratat este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, normele comunitare nu interzic perceperea unei taxe precum cea specială pentru autoturisme și autovehicule.
Totodată, principiul poluatorul plătește, pe care se bazează instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene, iar 16 state membre UE practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor.
Concluzionează recurenta că existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare.
Obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană, instituita prin art. 148 alin.2 din Constituție, si cea specială, prevăzută de art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. Totodată, regimul fiscal nu este discriminator, întrucât obligația plății taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
Mai mult decât atât, potrivit art.126 alin.2 din Constituția României, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția si cu tratatele internaționale. Această atribuție revine exclusiv Parlamentului și, eventual Curții Constituționale, singurele instituții în măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de primă înmatriculare contravine Constituției sau reglementărilor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
Potrivit dispozițiilor art.205 Cod procedură fiscală, împotriva actelor administrative-fiscale, reclamantul poate formula contestație la organul administrativ fiscal emitent al actului. De asemenea, teza finala a articolului sus menționat arată că formularea contestației nu înlătură dreptul la acțiune, în condițiile legii, direct în fața instanței. În situația în care instituția nu ar fi emis decizia de calcul a taxei de poluare și ar fi încasat taxa de poluare fără existența unui act administrativ fiscal care să o stabilească se putea ataca în fata instanței de contencios refuzul de restituire a sumei. În prezenta speță există un act administrativ fiscal, reclamantul neputând primi suma decât dacă anulează actul de impunere.
În plus, restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege. Totodată, reproducând partea recurentă art.8 din OUG nr.50/2008, coroborat cu prevederile art.9 din OUG nr.50/2008, a concluzionat că reclamantul nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitata de reclamant este legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea lui ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin.1 C.pr.civ. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită sa fi câștigat în mod irevocabil procesul, or situația de față nu se încadrează în această categorie. De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina părții pârâte pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În cazul de față, nu este îndeplinită niciuna din aceste condiții.
Față de argumentele prezentate, a solicitat recurenta - pârâtă admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 554/2004, O.M.F.P. nr. 1899/2004, O.M.E.F. nr. 418/2007, Legea nr. 157/2005, Constituția României. A solicitat recurenta – pârâtă judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
III. De asemenea, împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 25.06.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 04.07.2013, și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând admiterea recursului.
În motivare, a arătat recurenta că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.pr.civ.).
Astfel, a apreciat recurenta că instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea și în contradictoriu cu Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București. S-a invocat în acest sens excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Se arată de recurentă că în cauză nu se atacă un act emis de această instituție, astfel că aceasta nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecații, lipsind motivele pentru a se pronunța o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București.
A invocat partea recurentă disp. art. 1 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 7 din OUG nr. 50/2008 și art. 33 din OG nr. 92/2003.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea în contradictoriu și cu Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, întrucât a stabilit obligația de restituire a sumei reprezentând taxa de poluare în sarcina A.F.P. Sector 6.
In drept, a invocat disp. art.304 pct.9 C.pr.civ.; a solicitat recurenta judecata în lipsă conform dispozițiilor art. 242 alin.2 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
IV. Legal citat, intimatul – reclamant M. M. G. a formulat la data de 30.10.2013 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6, a solicitat intimatul respingerea, susținând că faptul că taxa de poluare se plătește de către contribuabil . deschis la Unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu nu prezintă relevanță în ceea ce privește stabilirea calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6, deoarece raportul juridic s-a stabilit între contribuabil și autoritatea fiscală competentă care calculează și încasează taxa de poluare, in speța Administrația Finanțelor Publice Sector 6.
In ceea ce privește fondul cauzei, arată intimatul că taxa de poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008 incalca in mod clar dispozițiile tratatului Comunității Europene. Astfel, conform art. 110 din Tratatul CE, niciun stat membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect, produselor naționale similare. Se recunoaște in mod constant in jurisprudența comunitară libertatea statelor membre de a stabili un sistem de taxare diferențiată pentru anumite produse, chiar similare in sensul art. 110 alin. 1 TCE, in funcție de criterii obiective. Asemenea diferențieri sunt compatibile cu dreptul comunitar daca urmăresc obiective compatibile cu exigentele tratatului si ale dreptului derivat, si daca evita orice forma de discriminare, directa sau indirecta, in privința importurilor provenind din state membre sau de protecție in favoarea produselor naționale concurente.
A făcut referire intimatul la jurisprudența CJUE în materie, concluzionând că discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene și nivelul de impozitare a produselor de pe piața interna a Statului R..
După aderarea României la U.E. nu este admisibilă favorizarea vânzării autoturismelor noi fabricate in România și nici favorizarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România (ce pot fi considerate autoturisme naționale), atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibila sa diminueze, chiar si potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (C.J.C.E., Hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85 Cooperativa CO- FRUTTA S.RL. - C. ADMINISTRAZIONE dell Finanze della STATO).
Referitor la cheltuielile de judecata, consideră intimatul neîntemeiate argumentele invocate de recurenta-parata, față de disp. art. 274 alin. 1 C.pr.civ.
In concluzie, s-a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal.
În drept, nu au fost invocate expres alte dispoziții legale.
Legal citată, intimata – pârâtă – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu nu a formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:
(A) În ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice prin Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București:
A.1) În mod legal, instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei A.F.P. Sector 6 București obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Având în vedere că obiectul capătului principal de cerere vizează refuzul nejustificat de restituire a taxei pe poluare, partea reclamantă contestând însăși legalitatea, de plano, a taxei în integralitatea ei, este lipsită de temei legal și excesivă solicitarea de efectuare a unui demers judiciar suplimentar, anterior sesizării instanței, constând în parcurgerea procedurii prealabile de contestare a deciziei de calcul a taxei pe poluare, potrivit art. 205 – 209 din Codul de procedură fiscală, dată fiind și decizia ÎCCJ nr. XXIV/2011 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
A. 2) Lipsit de orice temei legal este și motivul de recurs prin care partea recurentă – pârâtă a contestat aptitudinea instanței de judecată de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale, implicând motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 4 C.pr.civ.(1865). O astfel de argumentație a părții recurente – pârâte ignoră dispozițiile constituționale și legale relevante în materie, precum și cele ale Tratatelor privind Uniunea Europeană și privind Funcționarea Uniunii Europene, inclusiv jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg.
Astfel, art. 21 alin. 1 din Constituția României revizuită prevede că „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, iar art. 52 alin. 1 din același act normativ statuează că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”. Se mai impun a fi amintite disp. art. 124 alin. 1 și 3, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, respectiv judecătorii se supun numai legii, dar și pe cele ale art. 148 alin. 2 și 4 în sensul că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
Totodată, disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevăd că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
De asemenea, la art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, iar la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Or, toate aceste considerente vin să lămurească lipsa de temei a motivului de recurs susținut de partea recurentă – pârâtă cu raportare la art. 304 pct. 4 C.pr.civ.
A.3) Cât despre calitatea procesuală pasivă a pârâtei AFP Sector 6 București, Curtea arată, în esență, că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale. Pe cale de consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul AFM implică un raport juridic distinct stabilit între AFP și AFM, indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
A.4) În ce privește criticile părții recurente - pârâte sub aspectul cheltuielilor de judecată, Curtea arată că și acestea sunt lipsite de temei.
Potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, AFP Sector 6 București este ținută în cond. art. 274 C.pr.civ.(1865) să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și timbru judiciar pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995, respectiv cu titlu de onorariu de avocat. Cât despre acordarea cheltuielilor de judecată doar părții care a câștigat în mod irevocabil procesul, după cum susține partea recurentă, Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod irevocabil partea reclamantă, iar, pe de altă parte, interpretarea pretinsă de partea recurentă nesocotește atât litera, cât și spiritul art. 274 C.pr.civ.(1865), reglementare menită a asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă; a considera că acordarea de cheltuieli de judecată este condiționată de câștigarea irevocabilă a unui proces ar echivala cu dreptul părții interesate de a le recupera exclusiv pe cale separată, abia după soluționarea irevocabilă a acelui proces, căci doar la un astfel de moment se știe cine a câștigat și cine a căzut în pretențiuni, irevocabil, interpretare ce nu poate fi acceptată în raport de textul clar al art. 274 C.pr.civ.(1865)
A.5) Cu toate acestea, hotărârea instanței de fond este totuși nelegală în privința soluției date cererii de chemare în garanție formulate de pârâta A.F.P. Sector 6 București în contradictoriu cu chematul în garanție AFM.
Astfel, reține Curtea că potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ.(1865) că “Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.
Observând și disp. HG nr. 686/2008, Curtea apreciază că în mod eronat a respins prima instanță cererea de chemare în garanție, omițând necesitatea lămurii raportului juridic dintre organul fiscal și Administrația F. pentru Mediu.
Astfel, textul incident este cel de la art. 8 din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, aprobate prin HG nr. 686/2008, în care este reglementată ipoteza contestării taxei plătite sub imperiul OUG nr. 50/2008 și a solicitării restituirii. Astfel, analizându-se cu atenție textul amintit se observă că pot exista situații, în cond. alin. 6 al art.8, în care suma să nu se încadreze în soldul creditor al contului sintetic anume prevăzut, caz în care organul fiscal trebuie să se adreseze cu o solicitare în scris către Administrația F. pentru Mediu pentru transferarea în contul anume indicat a sumei necesare efectuării restituirii.
Pe cale de consecință, nu poate fi primită interpretarea primei instanțe, ci, pe fondul căderii în pretenții a părții pârâte AFP, se impune a se lămuri inclusiv raportul juridic dintre acesta și AFM, tocmai spre a nu se da loc unor refuzuri nejustificate de plată către pârât din partea chematului în garanție.
În aceste condiții, fiind întemeiate în parte criticile părții recurente AS6FP prin DGRFP București, în raport de disp. art. 312 alin. (1), (2) și (3) C.pr.civ.(1865), Curtea va admite recursul acesteia, modificând în parte sentința recurată în sensul că va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și va obliga chematul în garanție AFM către pârâtul AS6FP la plata sumei de 5685 lei taxă pe poluare, menținând în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
(B) În ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, Curtea îl va respinge, dat fiind că prin hotărârea pronunțată în cauză prima instanță nu a instituit nicio obligația în sarcina pârâtei menționate și nu a anulat niciun act emis de aceasta, nerezultând astfel vătămarea sa procesuală de natură a justifica existența unui interes în exercitarea căii de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Bucureștiîmpotriva Sentinței Civile nr. 3341 din 11.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ .
Admite recursul formulat de Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice prin Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București împotriva Sentinței Civile nr. 3341 din 11.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimatul –reclamant M. M. G. și intimata – pârâtă – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Admite cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Obligă chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâta Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice a sumei de 5685 lei reprezentând taxă pe poluare.
Menține în rest sentința civilă recurată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
V. H. O. D. P. B. C.
GREFIER,
C. A.
Red./Tehnored. Jud. B.C./2 ex./mai 2014
Tribunalul București – S.C / Judecător fond: C. I.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 8121/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 3712/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
