Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5554/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5554/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-06-2014 în dosarul nr. 40940/3/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.5554
Ședința publică de la 27.06.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE P. S.
JUDECĂTOR V. R. M.
JUDECĂTOR F. I.
GREFIER M. LUCREȚIA
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI S. 5 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 6475 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal (fostă Secția a IX-a) la data de 19.12.2013 în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant B. C. A. și cu intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică NU au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că s-a depus la dosarul cauzei, fiind transmisă prin fax la instanță, întâmpinarea formulată de intimatul – reclamant, la recursul ce face obiectul pricinii dedusă judecății și înregistrată la dosar, prin Serviciul Registratură, la data de 30.04.2014.
Curtea constatând că, atât prin cererea de recurs cât și prin întâmpinarea formulată în cauză de intimatul – reclamant, s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alineat 2 C.pr.civ.; nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, în conformitate cu dispozițiile art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare pe fondul recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr 6475/19.12.2013 Tribunalul București – Secția a II-a C. a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității, a admis acțiunea formulată de reclamantul B. C. A. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, a anulat Decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr._/30.08.2012 emisa de parata și a obligat parata sa restituie reclamantei taxa de poluare in cuantum de 10.723,00 lei și a dobanzii aferente, de la data platii, 10.09.2012, pana la data restituirii efective. Totodată a obligat parata la plata catre reclamanta a cheltuielilor de judecata in cuantum de 543,3 lei, a admis cererea de chemare in garantie a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU, formulata de parata și a obligat chemata in garantie Administratia F. pentru Mediu sa vireze la dispozitia paratei suma de 10.723,00 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței recurate, în principal în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar pe fond, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie privind hotărârea instanței de fond:
Instanța de fond in mod nelegal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației sector 5 a Finanțelor Publice.
În conformitate cu dispozițiile art.1 din Legea nr. 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului.
De asemenea prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1 alin. 2, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui bugetului in calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu: "(2) "Taxa se face venit la bugetul F. pentru mediu si se gestionează de Administrația F. pentru Mediu. în vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului., organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei de poluare (art.5 alin.1) si incasarii acestei taxe prin Trezoreria Statului in cuprinsul dispozițiilor art.3 din Legea nr.9/2012 aratandu-se inca odată destinatarul acestor sume de bani provenite din încasarea taxei de poluare: "Taxa se plătește de către contribuabil . deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu". A învederat faptul ca actul normativ in baza căruia a fost achitata taxa de poluare de către petent (respectiv Legea nr.9/2012, prin normele sale de aplicare H.G. nr.9/2012) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin.5-8 modalitatea in care se transfera suma incasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu.
Având in vedere faptul ca taxa pentru emisii poluante achitata de către intimatul-reclamant, nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 5, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr.92/2003 prin achitarea taxei de către aceasta, intre instituția pârâtă si intimatul-reclamant, nu exista nici un raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pentru emisii poluante, motiv pentru care solicită admiterea acestui motiv de recurs si modificarea sentinței recurate in sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerea acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
A mai invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a deciziei privind stabilirea taxei pentru emisii poluante, neîncadrându-se în prevederile art. 41 din OG nr. 92/2003 coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cererii, a arătat că in temeiul Legii nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, A.S5FP a procedat, in baza datelor înscrise in cartea de identitate a autovehiculului, la calcularea si emiterea deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pentru suma de_ lei, taxa ce a fost calculata in raport de documentele din care rezulta dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului si elementele de calcul al taxei, depuse de către acesta.
Reclamantul nu contesta modalitatea de calcul al taxei pentru emisiile poluante prevăzut in Legea nr.9/2012, ci faptul ca legislația naționala contravine prevederilor legislației Uniunii Europene.
Insa prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule s-a reglementat eliminarea oricăror forme de discriminare a plații taxei:
Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse in actul normativ menționat: Art. 4. - (1) Obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România si atribuirea unui certificat de înmatriculare si a numărului de înmatriculare:
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Astfel, regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a intrat in vigoare de la data de 13.01.2012, potrivit prevederilor Legii nr.9/2012 si care stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei, cu destinația de venit la bugetul F. pentru mediu fiind gestionata de Administrația F. pentru Mediu, in vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului, reprezentând opțiunea legiuitorului național.
Prin urmare, câtă vreme legislația fiscala prevede in mod expres plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia înmatriculării autovehiculului pentru prima data in România, rezulta ca aceasta taxa este legal datorata.
In ceea ce privește prevederile comunitare invocate in susținerea acțiunii, arată ca prin Legea nr.9/2012 ce a intrat in vigoare începând cu data de 13.01.2012 s-a reglementat eliminarea oricărei forme de discriminare a plații taxei pentru autovehicule in conformitate cu dispozițiile art.4.
Mai mult, prin Legea nr.9/2012 a fost creat cadrul legal si respectiv obligația plații taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ce se înmatriculează pentru prima data in România, cat si pentru cele pentru care se realizează prima transcriere a dreptului de proprietate pentru autovehiculele pentru care nu a fost achitata taxa de poluare potrivit O.U.G. nr.50/2008, respectiv taxa speciala potrivit art.214 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal.
De asemenea, a arătat că ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare pentru autoturisme si autovehicule plătită in temeiul O.U.G. nr.50/2008 si taxa pentru emisiile poluante, in conformitate cu prevederile art. 12 alin.1 din Legea nr.9/2012.
Astfel, având in vedere ca taxa pentru emisiile poluante a fost achitata de intimatul-reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare, respectiv Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, consideră ca suma nu poate fi restituita.
A mai arătat că în mod greșit a fost obligată la plata dobânzii fiscale, nefiind îndeplinite condițiile art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep, cu completările și modificările ulterioare.
In ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, învederează faptul ca, in conformitate cu dispozițiile art.274 C.pr.civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie indeplinita pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul. De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina sa pentru ca sa fie obligată la plata cheltuielilor de judecata.
A mai afirmat că în cazul in care instituția pârâtă nu ar formula prezentul recurs si s-ar conforma hotărârii instanței de fond, contestatorul, dupa rămânerea irevocabila a sentinței civile, ar beneficia, la cerere si de restituirea taxei de timbru, potrivit art. 45 alin. 1 lit. f din OUG nr. 80/2013, îmbogatindu-se fara just temei.
Astfel, cererea de restituire soluționata de către instanța de judecata va fi depusa in vederea restituirii la unitatea administrativ teritoriala la care a fost achitata taxa, respectiv Direcția de Impozite si Taxe Locale Sector 5 - organ al administrației publice locale (Primăria S. 5) - diferit de Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, instituție fără personalitate juridica din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala - Ministerul Finanțelor Publice.
După obținerea sumei restituita de către DITL Sector 5, contestatoarea s-ar putea îndrepta si împotriva instituției pârâte prin punerea in executare silita a hotărârii instanței de fond si astfel ar obține încă o data aceeași suma, îmbogățindu-se fără justa cauza.
In drept, recurenta a invocat: art.304. pct.9 Cod Procedura Civila, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, O.M.E.F. nr. 418/2007 pentru aprobarea Procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art.304 indice 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
I. Dezlegarea dată de către tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice este legală.
In general, calitatea procesuala presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului incalcat (calitatea procesuala activa) sau intre persoana paratului si cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).
In cadrul acțiunii in contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii (art. 1 alin. 1 rap. la art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004), autoritatii publice care a emis (adoptat) actul atacat (organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale), indiferent de faptul ca aceasta are sau nu personalitate juridica civila, fiind suficienta capacitatea juridica administrativa.
Capacitatea juridica administrativa a autorității publice desemnează aptitudinea acesteia, prevăzută de lege, de a realiza prerogative de putere publica, asigurând organizarea executării și executarea în concret a legii, altfel spus, aptitudinea de a participa ca subiect independent în raporturi de drept administrativ, inclusiv în litigiile generate de aceste raporturi juridice.
Deși această noțiune nu trebuie confundata cu cea de competenta, este evident ca orice autoritate publica este parte in raporturile de drept administrativ născute din propriile acte de autoritate emise (adoptate) ca urmare a exercitării atribuțiilor sale.
Apoi, in raporturile procedural-fiscale, calitatea de subiect activ revine statului si unităților administrativ-teritoriale (art. 17 alin. 1 C.proc.fisc.).
In concret, însă, în raporturile juridice de drept procedural fiscal stau “organele fiscale” determinate potrivit prevederilor art. 17 alin. 3-5 C.proc.fisc., statul fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale subordonate cu personalitate juridica.
Aceste organe au competenta generala privind administrarea creanțelor fiscale, astfel ca, ori de cate ori competența administrării unor anumite categorii de creanțe fiscale nu este atribuita printr-un act normativ cu putere de lege altor organe, aceasta competenta aparține organelor fiscale menționate.
Conform prevederilor art. 5 alin. 1 și art. 10 din Legea nr. 9/2012, respectiv art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 9/2012, activitățile privind stabilirea si colectarea taxei sunt in competenta organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
In cauza, Curtea constată că potrivit prevederilor art. 2 din OMFP nr. 1899/2004, restituirea sumelor plătite ca și obligații fiscale se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii si înregistrării cererii acestuia la organul fiscal căruia îi revine competenta de administrare a creanțelor bugetare, potrivit art. 33 din O.G. nr. 92/2003, în speță acesta fiind Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice.
II. Analizând motivele de fond invocate de recurenta DGRFP București în reprezentarea AS5FP cu privire la pretinsa natură legală a taxei pentru emisii poluante, Curtea reține următoarele:
Reclamantul B. C. A. a dobândit dreptul de proprietate asupra autoturismului marca Mercedes Benz, . WDB2110891B317374, înmatriculat pentru prima oară în Germania la 29.05.2009 și a solicitat înmatricularea acestuia în România, motiv pentru care a achitat taxa pentru emisii poluante în cuantum de_ lei, conform chitanței . nr._/10.09.2012. Reclamantul s-a adresat organului fiscal solicitând restituirea taxei pentru emisii poluante la data de 18.09.2012, acesta emițând decizia nr. 432/09.10.2012 în sensul respingerii contestației.
Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Prin urmare, încălcarea legii și, implicit, excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o normă internă, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară.
De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform, alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis). De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european). Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 TFUE „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.” Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste. Actualul art. 110 din TFUE interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în Romania.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (ex. cele cu handicap, misiuni diplomatice etc), cât și situații de scutire de la plata taxei (ex. vehiculele istorice).
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TFUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România. Astfel, răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la data de 18.06.2009, în cauza 402/09-T., Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. În același sens a fost și soluția în cauza 263/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010, iar la paragraful 28, Curtea a reiterat faptul că taxa pe poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește”.
Ulterior, OUG nr. 50/2008 a fost abrogată prin . Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (act normativ aplicabil în speța de față), care, prin dispozițiile art. 4, înlătură practic discriminarea constată de CJUE în legislația anterioară. Astfel, potrivit acestui articol, obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulație a unui autovehicul, după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8; c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7. De asemenea, potrivit art. 4 alin. 2, obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Însă, prin OUG nr. 1/2012 s-a dispus suspendarea, până la data de 01.01.2013, a aplicării dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. 2 și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, astfel încât, la acest moment, considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene prezentate în cauzele T. și N., ca și în cele ulterioare, soluționate de Curte prin ordonanțe (D., I., I., V., M., O., ., Ș.), sunt în continuare actuale, fiind menținută discriminarea indirectă între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și cele de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, ceea ce conduce la încălcarea principiului liberei circulații a mărfurilor (una dintre cele patru libertăți fundamentale pe baza cărora s-a construit Comunitatea Europeană, în prezent Uniunea Europeană).
Astfel, analizând dispozițiile Legii nr. 9/2012, astfel cum unele dintre ele au fost suspendate de la aplicare prin OUG nr. 1/2012, Curtea constată că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pentru emisii poluante, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România. Având acest efect specific, taxa respectivă diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Curtea reține că regimul de impozitare instituit de Legea nr. 9/2012 coroborat cu OUG nr. 1/2012, a fost considerat ca discriminatoriu prin prisma art. 110 TFUE de către Curtea de Justiție Europeană în Cauzele reunite C. și C. C-97/13 și C-214/13, conform Ordonanței pronunțate la data de 03.02.2014: ”articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă de poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. Practic Legea nr. 9/2012, în forma în vigoare după adoptarea OUG nr. 1/2012, a menținut regimul discriminatoriu instituit prin OUG nr. 50/2008, cu privire la care CJUE se pronunțase în cauzele T. și N..
Abia ulterior datei de 01.01.2013, când art. 4 alin. 2 din Lege a redevenit aplicabil, nu se mai poate vorbi de discriminare, derivată din taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate.
Având în vedere că cererea de anulare a deciziei de calcul al taxei pe poluare are un caracter subsidiar, aceasta pierzându-și orice rațiune de a exista față de caracterul nelegal al perceperii taxei, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins excepția inadmisibilității.
III. De asemenea, în ceea ce privește critica adusă soluției date cererii de obligare la plata dobânzii, Curtea apreciază că și aceasta este nefondată, reclamantul având dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit (lucrum cessans si damnum emergens).
În același sens a hotărât Curtea Europeană de Justiție în cauza C 565/11 – I. (hotărârea din 18.04.2013), arătând că, în cazul dobânzilor cuvenite, “această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia” (paragraful 28).
Prin urmare, la chestiunea preliminară cu care a fost sesizată într-o cauză identică de un tribunal din România, Curtea a statuat că „dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”.
IV. În ceea ce privește critica privind acordarea cheltuielilor de judecată Curtea apreciază că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora întrucât potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, AFP Sector 1 București este ținută în cond. art. 274 C.pr.civ. să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și timbru judiciar pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995 și onorariul de avocat. Cât despre acordarea cheltuielilor de judecată doar părții care a câștigat în mod irevocabil procesul, după cum susține partea recurentă, Curtea subliniază că interpretarea pretinsă de partea recurentă nesocotește atât litera, cât și spiritul art. 274 C.pr.civ., reglementare menită a asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă; a considera că acordarea de cheltuieli de judecată este condiționată de câștigarea irevocabilă a unui proces ar echivala cu dreptul părții interesate de a le recupera exclusiv pe cale separată, abia după soluționarea irevocabilă a acelui proces, căci doar la un astfel de moment se știe cine a câștigat și cine a căzut în pretențiuni, irevocabil, interpretare ce nu poate fi acceptată în raport de textul clar al art. 274 C.pr.civ.
În ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului prin obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că art. 274 C. nu intră în concurență cu art. 45 alin. 1 lit. h din OUG nr. 80/2013, pe de o parte pentru că taxa de timbru și timbrul judiciar au fost achitate în temeiul Legii nr. 146/1997, în vigoare la data declanșării litigiului în fața Tribunalului București, iar pe de altă parte pentru că art. 45 alin. 1 lit. f din OUG nr. 80/2013 se referă la contestația la executare, instanța nefiind învestită cu o atare cerere.
Față de aceste considerente, având în vedere că motivul de modificare (art. 304 pct. 9 C.) invocat prin cererea de recurs, astfel cum a fost argumentat de recurenta-pârâtă DGRFPB, în reprezentarea AS5FP București, este neîntemeiat și că sentința recurată este legală și temeinică, Curtea va respinge recursul formulat de aceasta ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI S. 5 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 6475 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal (fostă Secția a IX-a) la data de 19.12.2013 în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant B. C. A. și cu intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
P. S. V. R. M. F. I.
GREFIER
M. LUCREȚIA
Redactat/tehnoredactat – jud. P.S./2 ex./16.07.2014
JUD. FOND B. R. - Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal (fostă Secția a IX-a)
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1674/2014.... | Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 5818/2014.... → |
|---|
