Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1192/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1192/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-02-2014 în dosarul nr. 77683/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a de C. ADMINISTRATIV și FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.: 1192
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 17.02.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: F. C. M.
JUDECĂTOR: P. C.
JUDECĂTOR: G. I. C.
GREFIER: C. P.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta - pârâtă DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2 și de recurenta – reclamantă FUNDAȚIA C. ÎN DIFICULTATE, împotriva Sentinței Civile nr. 84 din data de 09.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta – reclamantă FUNDAȚIA C. ÎN DIFICULTATE, prin av. C. B., cu delegație de substituire la fila 40 din dosar, lipsind recurenta - pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, la data de 24.01.2014, recurenta – pârâtă formulează întâmpinare la cererea de recurs a recurentei – reclamante iar, la data de 10.02.2014, recurenta – reclamantă FUNDAȚIA C. ÎN DIFICULTATE depune la dosarul cauzei taxa de tibmbru în cuantum de 45 lei, balanța analitică din data de 25.07.2011 și din 24.01.2014.
Curtea interpelează partea prezentă dacă mai are alte cereri de formulat sau dacă mai solicită administrarea altor probe.
Recurenta – reclamantă, prin apărător ales, susține că nu mai are cereri de formulat și nici nu mai are alte probe de administrat însă dorește să – i fie încuviințată proba cu înscrisurile de la dosar.
Curtea încuviințează pentru toate părțile procesuale proba cu înscrisuri noi în recurs, care se află dosarul cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții prezente pe fondul cauzei.
Recurenta – reclamantă, prin apărător ales, solicită amânarea judecății cauzei o săptămănă.
Instanțaia act de susținerea părții prezente și învederează acesteia că urmează a aprecia dacă se impune amânarea pronuțării cauzei.
Recurenta – reclamantă, prin apărător ales, formulează concluzii de admitere a cererii sale de recurs, cu consecința modificării sentinței de la fond iar, în subsidiar, cu consecința anulării actelor administrative.
Cu privire la recursul formulat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2, recurenta – reclamantă solicită respingerea acestuia, ca nefondat.
Ceea ce învederează recurenta - reclamantă în susținerea cererii sale de recurs este că instanța de fond a coroborat 2 articole din Codul Fiscal care tratează situații de drept diferite respectiv art. 250 și art. 285 alin. 1 lit. c. Hotărârea Consiliului Local la care face referire instanța de fond este necesară în situația art. 250, care nu este aplicabil speței de față.
De asemenea, instanța de fond a reținut greșit că se aplică art. 285 alin. 1 lit. b și c însă aceste regelementări se aplică fundațiilor testamentare iar nu recurentei – reclamante.
Parteneriatele au fost încheiate în temeiul prevederilor ordonanței nr. 68/2003 și a legii nr. 448/2006, legi care prevăd modalitatea de acordare a fianțărilor de la bugetul de stat.
Recurenta – reclamantă, prin apărător ales, învederează că nu a făcut decât să facturezeze cota parte din cheltuieli fără a adăuga orice alt comision care să ducă la concluzia că ar fi realizat un venit.
Se arată de recurenta - reclamantă că beneficiarii serviciilor au fost unici, astfel, serviciile de asistență socială sunt obligate a avea grijă de copii care se găsesc în aria lor de acțiune și nu se pot încheia parteneriate cu DVBL Sector 2 pentru un copil care dimiciliază în Sectorul 6 .
De asemenea, se critică soluția instanței de fond prin prisma faptului că s-a reținut că fundația nu ar fi obținut venituri decât din parteneriatele încheiate cu DIRECȚIA V. BUGET LOCAL ceea ce nu este adevărat și pentru a demonstra contrariul se depune cele 2 balanțe contabile (de unde reiese că veniturile realizate provin și din donații).
Curtea, în conformitate cu prevederile art. 150 Cod Procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului de fata;
Prin sentinta civila nr. 84 din data de 09.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal s-a respins exceptia lipsei procedurii prealabile, s-a admis in parte actiunea formulata de reclamanta FUNDATIA C. IN DIFICULTATE – CHILDREN IN DISTRESS (C.I.D. ROMANIA) in contradictoriu cu parata DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2 din cadrul CL SECTOR 2, s-a anulat in parte decizia nr. SJ:_/11.11.2011, decizia de impunere nr._/13.09.2011 și R.I.F. nr._/13.09.2011, cu privire la majorările de întârziere calculate în cuantum de 23 605 lei.
De asemenea, s-a respins in rest actiunea.
Pentru a se pronunta astfel instanta de fond a retinut ca cele 3 acte fiscale sunt legale având in vedere ca in mod corect organele fiscale au reținut,raportat la speța, ca reclamanta este proprietara imobilul situat in . Afumați, nr. 16, sector 2, București si ca este contribuabil, nefiind persoana juridica exceptata de la plata impozitul pe clădire si impozitului pe teren.
Problema dedusa judecații ,de fapt, este daca reclamanta Fundația C. în Dificultate - Children in distress (C.I.D. ROMANIA) beneficiază de scutirea prev.de art.285 C.fiscal sau nu.
Instanța de fond a retinut ca art. 250 C. fiscal prev. „(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 19. clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații și culte, potrivit hotărârii consiliului local” iar art. 285 C. fiscal prev. ”(1) Impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe mijloacele de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor, precum și alte taxe locale precizate la art. 282 și art. 283 nu se aplică:
c) organizațiilor care au ca unică activitate acordarea gratuită de servicii sociale în unități specializate care asigură găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială pentru copil, familie, persoane cu handicap, persoane vârstnice, precum și pentru alte persoane aflate în dificultate, în condițiile legii. „.
Din aceste texte legale a retinut ca pentru a fi scutite de impozitul pe clădire si teren, persoanele juridice trebuie sa îndeplinească următoarele condiții:
- sa aibă ca obiect unic de activitate acordarea de servicii sociale,
- serviciile realizate de către contribuabil sa aibă caracter gratuit si
- sa existe o hotărâre a consiliului local de recunoaștere a scutiri de la impozit pentru afectațiune speciala acordata clădirii in interes local si/sau general pentru realizarea activității de utilitate publica.
Ori, din susținerile reclamantei si actele de la dosar rezulta ca aceasta este o organizație filantropica, cu caracter umanitar, non-profit si non-guvernamentala care are ca obiect de activitate acordarea de asistenta medicala, sociala, găzduire, recuperare si terapie pentru copii cu ., S. sau alte boli terminale precum si altor copii in dificultate, așa cum rezulta din art.2 din Statutul Fundației C. în Dificultate - Children in distress (C.I.D. ROMANIA).
Este adevărat ca din scopul constituirii fundației cat si din contractele încheiate de reclamanta si depuse la dosar, cat si din Raportul de inspecție fiscala nr. 117.439/13.09.2011, rezulta ca obiectul său de activitate al reclamantei este asigurarea de servicii sociale în unități specializate care asigură găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială pentru copil, așa cum prevede art.285 alin.1 lit.b din C.fiscal . Dar aceste servicii nu îndeplinește condiția de a fi gratuite.
Astfel, în timp ce Fundația se obligă sa ofere serviciile sociale către copiii aflați în dificultate, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului au obligația de a suporta parțial, în calitate de partener, costurile pentru serviciile oferite respectivilor copii sub forma de subvenții si /sau ( art.2 din Convenția nr. DI 3363/ 25. 02.2011-fila 45, Convenția nr.D 3479/20.02.2009- fila 59, Convenția nr. D/_/22.11.2009-fila 66, Acord de parteneriat nr.D/2954/26.02.2008 –fila 70 ,Acord de parteneriat nr.5573/ 23. 02.2007- fila 74, precum si art.3.II din Convenție de colaborare nr.5159/ 20.02. 2007- fila 78, Contractul pentru închirierea de servicii sociale si îngrijiri medicale nr._/ 21.05.2008- fila 80, Contractul pentru închirierea de servicii sociale si îngrijiri medicale nr._/1.03. 2007- fila 96, Acord parteneriat nr.1899/5.02.2007- fila 108, Convenție de colaborare nr.281/ 8.01.2006- fila 110, Contractul pentru închirierea de servicii sociale si îngrijiri medicale nr._/17.12.2009-fila 120).
Din lecturarea acestor convenții/contracte/acorduri de parteneriat, instanța de fond a retinut ca reclamanta asigura activitatea de găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială pentru copii anume inserați in actele adiționale si sau metodologia de asistenta sociala si/sau documentele justificative, direcțiile de asistenta sociala fiind celor care stabileau atât beneficiarii cat si durata serviciilor sociale realizate de către reclamanta.
Ori, faptul ca direcțiile de asistenta sociala contribuiau la activitatea de găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială . 45%, instanța de fond a constatat ca aceste activități sociale prestate de către reclamanta nu erau cu titlu gratuit ci erau gratuite doar in proporție de 50-60% .
S-a mai aratat ca nu se poate retine interpretarea data de către reclamanta ca activitatea sa a fost gratuita deoarece copii care beneficiau de activitatea de găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială nu au achitat nici o plata, deoarece caracterul de gratuit vine din faptul ca reclamanta nu trebuie sa încaseze de la nicio alta persoana fizica si/sau juridica pentru activitatea sa prestata o plata.
Mai mult, in convenții/contractele/acordurile de colaborare depuse de reclamanta cu direcțiile de asistenta sociala a sectoarelor 2, 6 si a jud. Ilfov, chiar daca in cuprinsul acestora s-a inserat noțiunea de „subvenție”, in realitate direcțiile realizau o plata parțiala a serviciului realizat de către reclamanta. Astfel ar fi fost o subvenție conform definiție data in DEX, o donație, daca direcțiile nu ar fi stabilit reclamantei beneficiarii serviciilor sale si nici durata. Prin indicarea expresa in anexe si/sau documentele de decontare /justificative intre părți a numelui copiilor care beneficiază de serviciile reclamantei, rezulta ca nu s-a realizat o donație si/sau subvenție ci s-a realizat efectiv o plata ca si contraprestație a serviciului realizat de reclamanta. Astfel, apărarea reclamantei ca organul fiscal nu a ținut cont de OG nr.68/2003 nu este pertinenta.
Subvenția realizata de la bugetele locale ar fi avut caracter de gratuitate si nu ar fi avut înrâurire asupra caracterul serviciului prestat de către reclamanta, daca subvenția s-ar fi acordat in virtutea calității reclamantei de furnizor acreditat de servicii sociale, in genere pentru activitatea sa si nu special pentru îngrijirea unor copii indicați expres. Astfel, subvenția trebuia acordata pentru asigurarea unui buget pentru asigurarea si realizarea scopului constitutiv al fundației si nu pentru îngrijirea unor anume copii, aceasta subvenție reprezintă o plata expresa parțiala si nu o donație/subvenție veritabila.
A mai aratat ca reclamanta nu a indicat realizarea altor servicii de găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială prestate altor copii care sa fie realizate efectiv gratuit, fără plata altor persoane fizice si/sau juridice pentru serviciile realizate.
Faptul ca reclamanta si-a realizat obiectul de activitate doar prin derularea acestor contracte si a suportat c/val a 50-60% din serviciile prestate in perioada 2006-2011 copiilor cu dizabilități sau aflați in dificultate indicați de către cele 3 direcții de protecție sociala, nu conduce la ideea ca activitatea prestata de reclamanta s-ar încadra in noțiunea de „acordarea gratuită de servicii sociale în unități specializate” așa cum prev. art.285 alin.1 lit.b din Codul fiscal.
Pe de alta parte, cea de a treia condiție stabilita de lege, prin interpretarea sistematica a art.250-285 C.fiscal, din coroborarea art.250 cu 285, rezulta ca pentru scutirea unei clădiri afectata de realizarea de către contribuabil de servicii sociale gratuite, trebuie sa ii fie recunoscute anterior prin hotărâre de consiliu aceasta afectațiune a clădirii si caracterul de „clădiri utilizată pentru activități social-umanitare” in interes local/general.
Din Raportul de inspecție fiscala nr. 117.439/13.09.2011- fila 12 a raportului, rezulta ca reclamanta a știut ca ii trebuie hotărâre de consiliu pentru acordarea de scutire de la plata impozitului pe clădire, impozitului pe teren. Astfel, exista Hotărârea Consiliului Local sector 2 Bucuresti nr.48/2003 prin care s-a acordat scutire pentru anul 2002-2003 de la plata impozitelor pe clădire si teren. Este adevărat ca aceasta scutire a fost acordata Fundației România Children’s Aid-Centrul „Sfanta M.” dar în anul 2006, la momentul fuziunii prin absorbție, reclamanta a luat cunoștința de situația juridica si fiscala a clădirii. Mai mult, instanța a aratat ca nu poate primi apărarea reclamantei ca nu știa de textele legale fiscale deoarece nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, aceasta fiind o obligație constituționala.
Raportat la considerentul ca cele 3 acte fiscale sunt temeinice si legale, pe cale de consecința, si ca urmare a aplicării principiului ca accesoriu urmează soarta principalului, instanța a respins cererea de rambursare a impozitului pe clădire achitat de către reclamanta ca neîntemeiat deoarece acest impozit, așa cum s-a arata mai sus este corect si temeinic reținut in sarcina reclamantei. Pe de alta parte, nu s-a făcut dovada de către reclamanta ca a fost achitat acest impozit ca urmare a emiterii celor 3 acte fiscale.
S-a constatat că impunerea obligațiilor fiscale accesorii aferente perioadei 2006- 2011, s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art.119 Cod procedură fiscală, act normativ care prevede dreptul organului fiscal de a percepe dobânzi și penalități de întârziere, însă cu condiția depășirii termenului de plată al obligației principale.
În raport de dispozițiile art. 119 Cod procedură fiscală, și în lipsa unor decizii de impunere anterioare este evident că organul fiscal nu putea stabili în sarcina reclamantei obligații accesorii pentru neplata la termen a obligațiilor principale, cât timp nu i-a comunicat anterior deciziile anuale de impunere, conținând creanțele bugetare și termenele de plată ale acestora.
Acest principiu este consacrat explicit prin dispozițiile art.45 Cod procedură fiscală, conform căruia actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o data ulterioară menționată in actul administrativ comunicat, potrivit legii, iar in fapt tribunalul a constatat ca parata avea posibilitatea efectiva de a emite decizii anuale privind stabilirea obligațiilor reclamantei către bugetul local, atâta timp cat avea informațiile privind dreptul de proprietate al reclamantei pe imobilul situat in . Afumați, nr. 16, sector 2, București si cat timp știa de fuziunea prin absorția realizata in 21.06.2006 .
Reținând așadar că validitatea unei obligații fiscale accesorii este condiționată, ca regulă, de scadența obligației principale și faptul că scadența obligației principale nu poate interveni înainte de comunicarea actului administrativ fiscal sau de împlinirea termenului ulterior, prevăzut în actul administrativ fiscal, instanța constată că impunerea obligațiilor accesorii pentru perioada anterioară comunicării titlului de creanță este nelegală.
Impotriva acestei sentinte au declarat recurs ambele parti.
Reclamanta a solicitat admiterea recursului si modificarea sentintei atacate in sensul admiterii actiunii sale in integralitate.
Considera ca sentinta atacata este netemeinica si nelegala, ca a fost data cu aplicarea gresita a legii.
A aratat ca in mod eronat instanta de fond a retinut că Fundația nu întrunește condițiile prevăzute de legislația fiscala aplicabila pentru a beneficia de scutirea de la plata taxelor și impozitelor pe teren și clădiri.
A mai invocat ca instanta de fond în mod greșit a procedat la coroborarea art. 250 pct. 19 cu art. 285 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, deși aceste articole reglementează situații diferite.
Recurenta reclamanta a sustinut ca cele doua articole din Codul Fiscal, deși fac parte din Titlul IX - Impozite și taxe locale, ele reglementează situații diferite. Astfel, art. 250 reglementează situațiile pentru care contribuabilul nu datorează impozit pe clădiri prin efectul legii în timp ce art. 285 reglementează facilitățile cu privire la mai multe tipuri de impozite și taxe locale ce le sunt acordate persoanelor juridice, exceptând de la plata impozitelor și taxelor locale anumite categorii de persoane juridice, printre care se numără și recurenta.
Nu este posibil ca, pentru facilitatea prevăzută la art. 285 (facilitate de care Fundația ar trebui să beneficieze), să fie aplicabilă condiția obținerii unei hotărâri a consiliului local care este necesară doar pentru a dovedi că o persoană juridică este scutită de la plata impozitelor și taxelor locale conform art. 250 pct. 19 din Codul fiscal.
Mai mult decât atât, nu a susținut în niciun moment că ar trebui să beneficieze de scutirea prevăzută de art. 250 alin. (1) pct. 19 din Codul fiscal, întemeindu-si cererea de chemare în judecată pe art. 285 alin. (1) lit. c).
In continuare recurenta a sustinut ca in mod eronat instanta de fond a retinut ca serviciile sociale prestate nu au caracter gratuit.
In opinia sa instanta de fond a ignorat temeiul de drept si a confundat facilitatea aplicabila in cazul sau cu cea aplicabila fundatiilor testamentare.
Prestarea serviciilor cu titlu oneros ar contraveni scopului oricarei fundatii cu scop umanitar.
Partenerii de colaborare nu efectuat plati pentru serviciile prestate de reclamanta.
Art. 121 din OG nr. 68/2003 prevede că serviciile publice de asistență socială organizate la nivel local sau județean pot externaliza furnizarea serviciilor sociale către orice alt furnizor de servicii sociale.
In acest context, Fundația a încheiat o . contracte de colaborare cu direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului, având ca scop colaborarea dintre organisme în vederea acordării serviciilor de îngrijire, tratare și recuperare a anumitor copii cu dizabilități profunde, precum și a copiilor aflându-se în stadiu terminal de boală.
Aceste contracte, încheiate în conformitate cu prevederile legale în vigoare aplicabile, prevăd anumite drepturi și obligații pentru părțile contractante. Astfel, în timp ce Fundația se obligă sa ofere serviciile sociale către copiii aflați în dificultate, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului au obligația de a suporta parțial, în calitate de partener, costurile pentru serviciile oferite respectivilor copii.
In acest context, Fundația a încheiat cu direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului și contracte prin care îi sunt acordate subvenții de la bugetele locale. Aceste subvenții au fost acordate în vederea furnizării serviciilor de asistentă medicală, socială, găzduire, tratare, recuperare si terapie pentru copii cu dizabilități profunde.
Recurenta reclamanta a sustinut ca nu se poate considerata ca a furnizat servicii sociale care nu au caracter gratuit, ci ca au participat colaboratori la cheltuielile efectuatate de fundatie.
Fundatia suporta și ea costurile de îngrijire și întreținere a copiilor bolnavi, de cele mai multe ori în proporție de peste 50% din costurile totale.
Directiile generale de asistență socială și protecția copilului nu au calitatea de partener comercial în relația cu Fundația, și mai mult decât atât, din interpretarea legislației aplicabile și din analiza statutului Fundației nu s-ar putea reține o eventuală calitate a autorităților de asistență socială de beneficiar al serviciilor efectuate de către Fundație pentru copiii cu dizabilități.
Dupa ce a facut trimitere la prevederile art. 51 din OG nr. 68/2003 si 94 din legea nr. 448/2006 recurenta reclamanta a concluzionat ca nu se poate retine faptul că fondurile alocate de instituțiile cu care Fundația colaborează alterează caracterul gratuit al serviciilor sociale oferite de către aceasta. întrucât beneficiarii acestor servicii nu sunt si nu pot fi instituțiile colaboratoare, ci copiii cu dizabilităti profunde, cei aflați în stadii terminale de boala sau copiii aflați în dificultate. D. fiind obiectul de activitate al Fundației si natura resurselor atrase de către Fundație pentru desfășurarea activității sale autorizate, prevederile articolului 285 alin. 1 lit. c) din Codul Fiscal sunt pe deplin aplicabile Fundației.
Uneori subventiile si contributiile datorate de consiliile locale si directiile generale de asistenta sociala si protectia copilului sunt platite cu intarziere, dar fundatia nu a sistat serviciile de ingrijiri pe care le acorda copiilor aflati in dificultate.
Instanta de fond face o confuzie gravă, statuând că „ar fi fost subvenție, potrivit definiției din DEX, o donație, dacă direcțiile nu ar fi stabilit reclamantei beneficiarii serviciilor sale și nici durata."
Cu toate că în convențiile încheiate cu direcțiile de asistență socială sunt menționați expres beneficiarii serviciilor prestate de Fundație, subvențiile acordate Fundației au avut în vedere o anumită categorie de persoane asistate și nu anumiți copii care să beneficieze de aceste servicii sociale. De altfel. Fundația nu a fost înființată pentru a acorda asistență socială anumitor copii bolnavi de . - S. sau aflați în stadiu terminal de boală, ci pentru a acorda această asistență tuturor copiilor defavorizați, fără distincție.
Plata obligației fiscale impusă de către organele de inspecție fiscală a îngreunat activitatea Fundației, sumele impuse suplimentar putând fi folosite pentru a oferi îngrijiri copiilor cu dizabilități profunde și a altor copii aflați în dificultate.
Fundația și-a îndeplinit obligațiile declarative prin declararea la autoritatea locală a clădirii și terenului în proprietate, precum și a modificărilor intervenite pe parcurs (investiții clădire) în baza de impunere. Declarațiile depuse de către Fundație la autoritatea locală au clar menționate obiectivele și baza de impunere. Pe parcursul perioadei controlate însă, Consiliul Local nu a revenit către contribuabil cu decizii de impunere, document care ar fi reprezentat în fapt titlu de creanță pentru contribuabil.
Fundația a primit periodic, la solicitarea sa, certificate de atestare fiscală emise de către Direcția V. Buget Local Sectorul 2, prin care se atestă că Fundația nu figurează cu debite restante la Bugetul Local al Sectorului 2. cu toate că potrivit art. 291 Cod fiscal, autoritățile administrației publice locale și organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul și colectarea impozitelor și taxelor locale, precum și a amenzilor și penalizărilor aferente.
In drept, a invocat dispozitiile art. 20 din Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004, art. 304 (9) din Codul de Procedură Civilă, art. 3041 din codul de procedură civilă art, 285 alin. 1 lit. c) din Codul Fiscal.
Recurenta parata DVBL SECTOR 2 a solicitat admiterea recursului, motificarea in parte a actiunii si respingera actiunii in totalitate si cu privire la majorarile de intarziere calculate in cuantum de_ lei.
In drept, a invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 cod procedura civila si 3041 din acelasi cod.
Motivarea hotărârii pe faptul că organul fiscal în mod nelegal ar fi aplicat dispozițiile prevăzute de art. 249 alin. 1 și ale art. 256 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, la care au fost stabilite și obligații fiscale accesorii în raport de 45 și art. 119 din Codul de Procedură Fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, apare ca fiind nelegală si nefondată fată de dispozițiile aceluiași act normativ invocate. Așa cum s-a menționat în actele administrativ fiscale atacate, obligațiile fiscale accesorii au fost stabilite în deplină concordanță cu dispozițiile legii fiscale, respectiv dispozițiile art. 115, art. 120 alin. 7 (pentru perioada 2006-2010) și art. 1241 alin. 2 (începând cu anul 2010) din Codul de Procedură Fiscală, apare ca fiind nelegală si nefondată fată de dispozițiile aceluiași act normativ invocate.
In condițiile în care legiuitorul a stabilit în mod clar faptul că pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere și coroborat cu faptul că reclamanta potrivit legii avea obligația legală în calitate de proprietar al imobilelor de a achita obligațiile fiscale către bugetul local al sectorului 2, de la momentul la care s-a constatat baza impozabilă, nu poate fi avută în vedere cele constatate de instanță cu privire la nedatorarea pe motiv nu i s-ar fi comunicat.
A mai sustinut ca obligatiile fiscale se datoreaza in temeiul legii si nu a comunicarii sau necomunicarii actului administrativ fiscal în condițiile în care reclamanta avea obligatia de a declara si achita în calitate de proprietar obligațiile fiscale, deci Fundația avea cunoștință de obligația sa de contribuabil.
In continuare recurenta a invocat prevederile art. 23, 119 si 91 din codul de procedura fiscala.
Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. 1, art. 56 alin. 1 și art. 52 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată cu modificările și completările ulterioare legii, contribuabilul are obligația de a informa despre eventualele modificările survenite, de a dovedi situația de fapt fiscală, precum si de a depune documente în vederea clarificării situației fiscale.
Fapt pentru care, izvorul obligației fiscale îl reprezintă întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege care instituie sau reglementează un venit al bugetului general consolidat (impozit sau taxă, majorări, penalități), prin urmare stabilirea obligațiilor fiscale accesorii datorate prin aplicarea dispozițiilor legii fiscale, nu excede cadrului legal, ci legiuitorul prevede în mod clar si fără echivoc stabilirea obligației fiscale accesorie în temeiul dispozițiilor legale mai sus citate.
Contribuabila reclamantă fiind cea care nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau față de bugetul local, nu poate invoca propria-i culpă, pentru a obține un beneficiu, respectiv pentru a fi obține scutirea de plata creanțelor accesorii.
In drept a invocat dispozitiile art. 299 alin. 1 și a prevederilor 304 pct. 9 și a art.: 3041 din Codul de Procedură Civilă, Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, Normele de aplicare a Codului Fiscal, Codul de Procedură Fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Odata cu recursul sau reclamanta a depus inscrisuri.
La 24.01.2014 DVBL SECTOR 2 a depus intampinare la recursul reclamantei prin care a solicitat respingerea acestui recurs.
La 10.02.2014 recurenta reclamanta a depus dovada achitarii taxei de timbru si inscrisuri.
Analizand actele si lucrarile dosarului, in raport de dispozitiile art. 304 pct. 9, 3041 cod procedura civila, curtea constata ca recursurile sunt nefondate pentru urmatoarele considerente.
Contrar sustinerilor reclamantei instanta de fond nu a retinut in mod eronat ca reclamanta nu beneficiaa de scutirile prevazute de legislatia fiscala pentru cladirea situata in . Afumati nr. 16, sector 2, Bucuresti pentru perioada fiscala 2006-2011.
Astfel in mod corect instanta de fond a citat prevederile art. 250 al. 1 pct. 19 din codul fiscal, din care rezulta ca prin efectul legii nu se datoreaza impozit pe cladiri pentru cladirile utilizate pentru activitati social-umanitare de catre asociatii, fundatii si culte, potrivit hotararii consiliului local.
Aceasta este o norma generala care se aplica si in cazul particular prevazut la art. 285 al. 1 lit c din codul fiscal.
Este adevarat ca la un moment dat in motivarea instantei de fond este indicat art. 285 al. 1 lit b din acelasi cod, insa se constata ca este vorba despre o eroare materiala pentru ca din fraza respectiva reiese cu certitudine ca instanta de fond nu a considerat reclamanta ca fiind o fundatie testamentara ci una care se incadreaza la lit c a articolului 285 al. 1 al legii nr. 571/2003, pentru ca a facut tirmitere la serviciile sociale in untitati specializate care asigura gazduire, ingrijire sociala si medicala, asistenta, ocrotire, activitati de recuperare, reabilitare si reinsertie sociala.
Recurenta reclamanta a criticat faptul ca instanta de fond a facut trimitere la o definitie din DEX, ori o asemenea trimitere nu este eronata in conditiile in care de cele mai multe ori legea nu contine definitii ale unor termeni.
In acest caz evident ca se are in vedere intelesului termenului in mod general, astfel ca apelarea la DEX este corecta, pentru ca termenul este explicat asa cum il intelege atat legiuitorul cat si vorbitorul de limba romana, caruia ii este adresata legea.
Recurenta reclamanta a insistat asupra caracterului gratuit al serviciilor prestate.
Din nou instanta de fond a facut o interpretare corecta a probatoriului din cauza.
Si in recurs s-a depus de catre reclamanta un contract incheiat cu DGASPC SECTOR 2, intitulat mai mult decat sugestiv contract pentru inchirierea de servicii sociale si de ingrijiri medicale.
Prin urmare contributia achitata de catre DGASPC SECTOR 2 este contravaloarea, cel putin partiala, a serviciilor sociale prestate de catre reclamanta.
Este vorba asadar de o contraprestatie pentru un serviciu, astfel incat nu se pot retine sustinerile recurentei reclamante referitoare la prestarea de catre reclamanta a serviciilor sociale cu titlu gratuit.
Chiar daca ar fi asa, in mod corect s-a considerat ca prevederile art. 285 al. 1 trebuie coroborate cu prevederile art. 250 ale codului fiscal.
Prin urmare era necesara existenta unei hotarari a consiliului local pentru a beneficia de facilitatile prevazute de lege, tocmai pentru ca aceste facilitati privesc bugetele locale.
Prin urmare verificarea indeplinirii conditiilor legale pentru ca o persoana juridica sa beneficieze de facilitatile prevazute de lege era in sarcina consiliului local, care trebuia sa emita o hotarare in acest sens.
De altfel si fundatia absorbita de reclamanta a beneficiat pentru acelasi imobil de facilitati fiscale tot in urma emiterii unei hotarari a consiliului local.
In acest context se constata ca indiferent ca o asociatie, fundatie se incadreaza la prevederile art. 285 al. 1 lit b sau c din codul fiscal, este nevoie de o hotarare a consiliului local.
Reclamanta in calitate de continuatoare a fundatiei care a detinut anterior imobilul cunostea faptul ca aceasta a beneficiat de facilitatea fiscala in baza unei hotarari a consiliulu local si oricum nu putea invoca in favoarea sa necunoasterea legii, cum in mod corect a invocat instanta de fond.
O alta conditie care nu a fost demonstrata de reclamanta si nici analizata de instanta de fond este aceea ca fundatia sa fi avut „unică activitate acordarea gratuită de servicii sociale în unități specializate care asigură găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială pentru copil, familie, persoane cu handicap, persoane vârstnice, precum și pentru alte persoane aflate în dificultate, în condițiile legii”.
Din art. 10 al. Statutului fundatiei reclamante (fila 201 dosar de fond), reiese ca fondurile fundatiei provin printer altele si din venituri realizate din activitati economice directe.
De aici rezulta ca reclamanta nu a avut ca unica activitate cea prevazuta la art. 285 al. 1 lit c din codul fiscal.
Asadar se constata nefondat recursul reclamantei.
Cu privire la recursul paratei se constata ca nici acesta nu este intemeiat deoarece in mod corect instanta de fond nu a emis si nici comunicat reclamantei nicio decizie de impunere si nici o instiintare de plata privind imobilul in cauza.
In lipsa unei astfel de decizii ori instiintari de plata reclamanta nu avea cum sa cunoasca suma ce trebuia achitata cu titlu de impozit, suma neputand fi stabilita de contribuabil ci de catre organul fiscal competent.
Asadar faptul ca reclamanta nu a achitat impozitul pe cladiri este datorat culpei paratei care nu a stabilit acest impozit si nu a comunicat contribuabilului suma datorata, astfel incat reclamanta nu poate fi obligata la suportarea obligatiilor fiscale accesorii.
Dispozitiile invocate de recurenta parata nu sprijina sustinerile acesteia pentru ca in speta nu se pune problema daca organul fiscal avea dreptul sau nu de a stabili creanta fiscala, neinvocandu-se prescriptia acestui drept, asa incat nu au relevanta prevederile art. 23 si 91 din codul de procedura fiscala.
Obligatiile fiscale accesorii pot fi stabilite in alte conditii decat obligatiile principale, creantele principale si ele se datoreaza de regula atunci cand un contribuabil a declarat eronat fie bunurile pe care le detine fie alte venituri.
Atata timp cat reclamantei nu i-a fost comunicata nicio suma de plata cu titlu de impozit si nici un termen de achitare a respectivei sume, evindent ca nu se poate pune problema achitarii unor obligatii accesorii, deoarece nu este culpa pentru neachitarea la termenul de scadenta a obligatiilor de plata.
Natura juridica a accesoriilor de plata este aceea de sanctiune, ori nu poate exista sanctiune in lipsa unei culpe.
Asa fiind instanta de fond a interpretat si a aplicat in mod corect dispozitiile legale, facand o interpretare sistematica a textelor incidente in cauza.
D. urmare se constata legala si temeinica sentinta atacata si nefondate recursurile si in baza art. 299 si urmatoarele, 304 pct. 9, 3041 cod procedura civila, va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurenta - pârâtă DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2 și de recurenta – reclamantă FUNDAȚIA C. ÎN DIFICULTATE, împotriva sentinței civile nr. 84 din data de 09.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,azi, 17.02.2014 .
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, C. M. F. P. C. G. I. C.
GREFIER, P. C.
Red. C.P. /2 ex./
Jud. Fond. L. P.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 927/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 744/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
