Despăgubire. Decizia nr. 927/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 927/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 444/116/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia civilă nr. 927
Ședința publică din data de 10.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
JUDECĂTOR: M. B.
GREFIER: M. C. I.
Pe rol fiind recursul formulat de recurenta–pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 611/06.03.2013 pronunțate de Tribunalul Călărași în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. D., în cauza având ca obiect obligare plată despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenta-pârâtă a solicitat judecata în lipsă, după care:
Nefiind cereri prealabile formulate, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra prezentului recurs, constată următoarele:
- C. procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr._ la data de 13.02.2013, reclamantul S. D. a solicitat obligarea pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cotei de 1/4 din tranșa de 60% din totalul despăgubirilor bănești validate prin ordinul nr. 4737/19.09.2005 emis de Cancelaria Primul Ministru al României, sumă care să fie actualizată începând cu decembrie 2005 și până la plata efectivă.
În motivare, reclamantul a arătat că este beneficiarul cotei de ¼ din despăgubirile indicate, iar pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată până în prezent, fiind depășit termenul prevăzut de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998.
Pârâta nu a formulat întâmpinare.
2. Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 611/06.03.2013, Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului cota de ¼ din valoarea despăgubirilor bănești validate prin Ordinul nr. 4737/19.09.2005, reprezentând cota de 60%, sumă ce va fi actualizată începând cu data scadenței celei de a doua tranșe și până la data plății efective.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul este moștenitorul legal al defunctei S. M., conform certificatului de moștenitor nr. 111/16.06.2008 depus în copie la dosar, iar în această calitate s-a adresata pârâtei cu cererile înregistrate sub nr._/17.08.2009 și nr. 124/_/08.11.2012, prin care a solicitat plata despăgubirilor bănești ce i se cuvin din totalul celor validate prin ordin.
Prin adresa nr._/L9/09.11.2012, pârâta a comunicat reclamantului că va face plata tranșei de 60% conform art. 38 alin. 5 din HG nr. 1277/2007, care va fi actualizată potrivit art. 5 din HG nr. 284/2004, situație pentru care a apreciat că operează de drept o prelungire a termenului de plată, motivat de lipsa fondurilor disponibile.
În raport de situația de fapt reținută, văzând și dispozițiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998 și art. 5 din HG nr. 286/2004, tribunalul a constatat că temeiul de drept invocat de pârâtă în adresa de răspuns comunicată reclamantului, respectiv art. 5 din HG nr. 1277/2007, nu este aplicabil, caz în care aceasta era obligată să respecte dispozițiile legale sub imperiul cărora a fost emis ordinul de validare.
Referitor la cererea de actualizare a despăgubirilor, tribunalul a apreciat-o ca întemeiată doar în parte, respectiv începând cu data scadenței celei de-a doua tranșe de 60%, deoarece reclamantul numai la aceste drepturi s-a referit în acțiunea formulată, caz în care și actualizarea urmează soarta pretenției principale. Tribunalul a reținut că reclamantul recunoaște în acțiune faptul că a încasat drepturile ce i se cuvin din prima tranșă de 40%, astfel că nu poate solicita actualizarea pentru drepturile sale decurgând din tranșa de 60%, anterior împlinirii termenului de scadență al creanței pentru care solicită actualizarea.
3. Cererea de recurs.
Împotriva acestei sentințe, la data de 09.04.2013, a formulat recurs pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, recurenta a arătat că soluția primei instanțe este netemeinică și nelegală, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 10/2013, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată, cuantumul unei tranșe neputând fi mai mic de 20.000 lei. Totodată, potrivit alin. 2, „prevederile alin. 1 se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata transelor se face începând cu 1 ianuarie 2014".
Astfel, din aceste dispoziții legale reiese fără echivoc intenția statului român de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și neachitate (chiar și parțial), pe o perioadă de 10 ani. Prin urmare, creanța stabilită prin ordinul de validare nr. 4737/19.09.2005 emis de către Cancelaria P.- Ministrului nu este exigibilă în momentul de față.
Recurenta a arătat că măsurile propuse nu aduc o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor. Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.
Totodată, cu privire la plata despăgubirilor beneficiarilor Legii nr. 9/1998, recurenta a arătat că, având în vedere practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, consecința inevitabilă fiind blocarea conturilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, această instituție a fost pusă în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite. În acest sens, recurenta a susținut că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili, în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este în natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
În ceea ce privește actualizarea cuantumului compensațiilor acordate, recurenta a arătat că prin art. 1 alin. 4 din OUG nr. 10/2013, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, respectiv "sumele acordate cu titlu de despăgubiri in temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe".
În drept, recurenta a invocat art. 304¹ din Codul de procedură civilă, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 9/1998, HG nr. 753/1998, OUG nr. 10/2013.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Intimatul nu au formulat întâmpinare, deși aceasta era obligatorie în cauză.
4. Soluția instanței de recurs.
Examinând prezentul recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304¹ din codul de procedură civilă de la 1865, Curtea constată că acesta este neîntemeiat, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost argumentat de recurenta-pârâtă, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, prin raportare la situația de fapt și la dispozițiile legale în vigoare.
Referitor la invocarea de către recurenta-pârâtă a dispozițiilor OUG nr. 10/2013, Curtea constată că, prin decizia nr. 528/12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 63/24 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de C. Bafane în dosarul nr._ al Tribunalului C.-Secția de contencios administrativ și fiscal, precum și de către J. B. în dosarul nr._ al aceleiași instanțe, și a constatat că prevederile OUG nr. 10/2013 sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut următoarele aspecte relevante și în cauza de față:
„Legiuitorul delegat poate reglementa prin intermediul unei ordonanțe de urgență atunci când, în mod necesar și neechivoc, circumstanțele obiective ce determină existența unei situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, impun o intervenție normativă rapidă. Însă, atunci când obiectul de reglementare al unei ordonanțe de urgență îl reprezintă drepturi, libertăți sau îndatoriri fundamentale, intervenția legiuitorului delegat trebuie să fie în sensul neafectării acestor drepturi, al instituirii unui regim juridic care să permită exercitarea plenară a tuturor atributelor acestor drepturi (…).
Problema ce se impune a fi analizată în continuare este aceea a termenului în care a fost eșalonată plata unei creanțe asupra statului, și anume dacă acest termen este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituție, dreptul fundamental la proprietate, pe de o parte, și, pe de altă parte, dacă durata de eșalonare a plății acestei creanțe respectă exigențele caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (…).
În temeiul Legii nr. 9/1998 republicată, statul român s-a obligat să plătească foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe foste teritorii ale României, în urma modificării granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate fie în hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, fie în deciziile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, fie în hotărârile judecătorești definitive prin care s-a exercitat controlul judecătoresc asupra actelor administrative de plată a despăgubirilor) au generat un drept de creanță asupra statului care beneficiază de protecție constituțională, în condițiile art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală, dând naștere în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
În acest context, Curtea consideră că emiterea OUG nr. 10/2013, în temeiul căreia executarea integrală a unei creanțe asupra statului ar avea loc în decursul a 10 ani, este de natură a nu răspunde cerinței termenului rezonabil ce se circumscrie noțiunii de proces echitabil, care include și faza executării, afectând, în acest mod, drepturi fundamentale ale cetățeanului, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate. De altfel, conceptul de termen rezonabil al unei proceduri judiciare nu poate fi considerat respectat, în condițiile în care OUG nr. 10/2013 instituie o a doua eșalonare a plății unei creanțe asupra statului.
Curtea constată că măsura instituită, de reeșalonare a unor debite ale statului pe o durată de 10 ani, nu poate fi considerată una de natură a menține un just echilibru între interesele debitorului-stat și cele ale creditorului-persoană îndreptățită la despăgubiri, ci, dimpotrivă, se poate aprecia că persoana îndreptățită suportă o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege.
Deși legiuitorul delegat invocă un scop legitim al măsurii criticate, și anume promovarea unei modalități de plată care să permită în același timp despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite, dar și respectarea țintei de deficit bugetar anual, totuși, instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanțe asupra statului (după ce creanțele erau deja exigibile în baza primei eșalonări) nu satisface exigențele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanță, constituind, din acest punct de vedere, o ingerință disproporționată asupra dreptului.
Mai mult, astfel cum rezultă din Nota de fundamentare a OUG nr. 10/2013, Curtea observă că evaluările Guvernului privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat se referă doar la o perioadă de 5 ani de la . acestui act normativ, astfel încât nici din acest punct de vedere nu este justificată instituirea unui termen de 10 ani pentru eșalonarea plății despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998.
În consecință, Curtea constată că OUG nr. 10/2013 afectează în sens negativ dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înțelesul constituțional al verbului "a afecta" a fost definit în jurisprudența Curții Constituționale, contravenind în acest mod dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală”.
Această decizie a Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea OUG nr. 10/2013 în ansamblul său, este definitivă și obligatorie, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Mai mult, conform alin. 3 al aceluiași articol, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 528/12 decembrie 2013 în Monitorul Oficial al României nr. 63/24 ianuarie 2014, OUG nr. 10/2013 își încetează efectele juridice dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile OUG nr. 10/2013 fiind suspendate de drept.
În atare condiții, Curtea reține că nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. 1, 2 și 4 din OUG nr. 10/2013.
Față de aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat este neîntemeiat și că soluția instanței de fond este legală și temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta–pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, sectorul 1, Calea Floreasca nr. 202, împotriva sentinței civile nr. 611/06.03.2013 pronunțate de Tribunalul Călărași–Secția civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul–reclamant S. D., cu domiciliul în ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. P. D. M. D. M. B.
GREFIER
M. C. I.
Red/thred. DDM/ 2 ex/ 26.02.2014.
Jud. fond: N. M. T., Tribunalul Călărași–Secția civilă.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1877/2014. Curtea de... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1192/2014.... → |
|---|
