Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7613/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7613/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2014 în dosarul nr. 40494/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII -A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 7613
Ședința publică din data de 20.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
JUDECĂTOR: I. F.
GREFIER: M. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 2 A FINANȚELOR PUBLICE DIN C. DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 2052/19.03.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimatul– reclamant N. L. C. și cu intimata - chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect „contestație act administrativ fiscal ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a dosarelor aflate în stare de amânare, răspunde intimatul-reclamant, prin avocat Ovedanie E., care depune împuternicire avocațială (în copie), lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că intimatul-reclamant a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 14.10.2014, întâmpinare, în două exemplare.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită amânarea cauzei având în vedere că intimata-chemată în garanție a fost citată cu mai puțin de cinci zile înainte de termen și totodată pentru a se comunica atât acestei părți, cât și recurentei-pârâte întâmpinarea formulată în cauză.
Deliberând asupra cererii de amânare formulate de reprezentantul convențional al intimatului-reclamant, Curtea o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că intimata-chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, în măsura în care se considera vătămată de împrejurarea că nu a fost citată cu cel puțin cinci zile înainte de termenul de judecată, avea posibilitatea să invoce acest aspect; întrucât aceasta nu a înțeles să se prezinte sau să formuleze vreo cerere, Curtea dispune strigarea dosarului la ordine.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la a doua strigare efectuată în ordinea înscrisă pe lista de ședință, răspunde intimatul-reclamant, prin avocat Ovedanie E., care depune împuternicire avocațială (în copie), lipsă fiind celelalte părți.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbateri asupra recursului.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat. Solicită să se aibă în vedere prevederile art. 110 din Tratatul de funcționare a UE, potrivit cu care obligația de plată a taxei de poluare contravine dispozițiilor Tratatului de funcționare, în sensul că încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor. Apărătorul apreciază că instanța de fond a motivat corect soluția de restituire a taxei de poluare și, pe cale de consecință, având în vedere în acest sens și faptul că prevederile comunitare trebuie aplicate cu prioritate, susține că recursul nu este întemeiat, solicitând respingerea lui în consecință. În ce privește critica adusă cu privire la cererea referitoare la cheltuielile de judecată, solicită înlăturarea acesteia și, totodată, admiterea cererii proprii privind restituirea cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceste cheltuieli se justifică.
Curtea reține dosarul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei S. 2 București la data de 22.08.2011 sub nr._/300/2011 contestatorul N. L. C. le-a chemat în judecată pe intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București și Administrația F. pentru Mediu, solicitând anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare pentru înmatricularea autoturismului Mercedes Benz cu nr. de înmatriculare_, obligarea intimatelor în solidar la restituirea sumei de 6.735 lei reprezentând taxă pe poluare, la plata dobânzii legale aferente și a cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr._/11.09.2012 a Judecătoriei S. 2 București s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin Sentința civilă nr. 2052 din 19.03.2014, Tribunalul București a admis în parte cererea, a anulat decizia de calcul al taxei pe poluare nr._/09.11.2010, a obligat pârâta Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să restituie contestatorului suma de 6.735 lei reprezentând taxă pe poluare și să îi plătească suma de 43,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea dobânzii și a respins cererea formulată în contradictoriu cu intimata Administrația F. pentru Mediu, ca neîntemeiată.
Tribunalul a reținut că, în expunerea de motive care însoțește proiectul de lege privind aprobarea OUG nr. 50/2008, depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008 și disponibil pe site-ul Camerei Deputaților, este menționat în mod expres că, dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second-hand cu vechime de peste 10 ani, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic. Așadar, este de remarcat faptul că s-a dorit ca taxa pe poluare (al cărei scop este în principiu corect-“poluatorul plătește”) să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
Însă, conform cu art. 110 din TFUE, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Aceste dispoziții comunitare au prioritate față de dreptul național, atât în baza art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție („ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”), cât și în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, conform căruia orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale.
În aceste condiții, s-a constatat că dispozițiile interne ce reglementează obligația de plată a taxei pe poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Astfel, analizând dispozițiile OUG nr. 50/2008, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pe poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România, fiind înmatriculat anterior în alt stat membru UE.
Având acest efect specific, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
În ceea ce privește cererea contestatorului de acordare a dobânzii, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată având în vedere că acesta nu a dovedit că prin cererea de restituire a taxei adresată AFP Sector 2 ar fi solicitat de la aceasta și acordarea dobânzii.
Conform art. 124 C.pr.fisc. acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor, iar potrivit art. 1 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 instanța de contencios administrativ poate fi sesizată în cazul refuzului nejustificat de soluționare a cererii administrative sau al nesoluționării în termenul legal a unei cereri de către autoritatea pârâtă.
Cererea principală formulată în contradictoriu cu intimata Administrația F. pentru Mediu a fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că raporturile juridice de drept fiscal există doar între contestator și intimata AFP Sector 2 care a emis decizia de calcul și a încasat taxa pe poluare, având și competența de a soluționa cererea de restituire. În plus, contestatorul nu a adresat intimatei AFM vreo cerere de restituire a taxei pe poluare, astfel că în cauză nu există un refuz al acestei autorități de soluționare a cererii de restituire sau o nesoluționare în termen a unei asemenea cereri.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București, in reprezentarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice.
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea este in parte netemeinica si nelegala fiind data cu aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila).
In ceea ce privește fondul cauzei, apreciază ca instanța de fond in mod nelegal a admis acțiunea.
Consideră ca motivarea instanței in sensul ca prin instituirea acestei taxe de poluare s-a produs o încălcare a Tratatului de aderare a României este nefondata, întrucât analizând compatibilitatea acestei taxe cu dreptul comunitar, apreciază că în speță nu sunt încălcate dispozițiile art. 110 din Tratatul de instituire a Comunităților Europene.
Astfel, potrivit dispozițiilor enunțate anterior, nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor țări membre ale Comunității unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Taxa de poluare a intrat in vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, la data intrării ei in vigoare abrogandu-se art. 214A1- 214A3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
In condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii si introducerea ei in Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, prin art. I pct. 202 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau in România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. In aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii in România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare in acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România, tara noastră urmând sa suporte costurile aferente reciclărilor, in locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Recurenta a arătat că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre in privința rezultatului, insa autoritățile naționale au competenta de a alege forma si mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru in parte.
Apreciază că în caiză nu sunt incidente prevederile art. 110 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art.4 din OUG nr.50/2008, cu modificările si completările ulterioare, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul in România si la repunerea in circulație a unui autovehicul dupa incetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 si art. 9. Totodată, in speța de fata, intimatul-reclamant nu se încadrează nici in situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. 2 din OUG nr. 50/2008, si, ca atare, obligația de plata a taxei de poluare ii revine ca fiind legal datorata.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene devenit art.110 dupa consolidarea tratatului au in vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
In același sens,a menționat ca potrivit jurisprudentei Comunității Europene, art. 110 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene la care se face referire, este incalcat atunci cand taxa aplicata produselor importate si taxa aplicata produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atat tratatul menționat mai sus, cat si alte acte adoptate de instituții si organe ale Uniunii Europene, cum ar fi Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe.
De asemenea, recurenta a precizat ca principiul" poluatorul plătește", pe care se bazează si instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene și ca 16 state membre ale Uniunii Europene practica o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru).
Mai mult decât atat, se are in vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de poluare, in prezent, fiind in discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directive in acest sens, proiect care, dupa aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
In ceea ce privește susținerea instanței de fond, respectiv ca taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu, recurenta a arătat că din jurisprudenta Curții de Justiție a Comunităților Europene rezultă ca de esența taxelor cu efect echivalent taxelor vamale este discriminarea sau nu a unor mărfuri naționale sau străine pentru ca acestea trec o frontiera, in cazul taxei speciale pentru prima înmatriculare a autovehiculului in România aceasta discriminare nefiind fundamentata prin nici un argument de către reclamant.
A mai arătat că departamentul responsabil al Comisiei Europene este de parare ca autoritățile romane au luat masurile necesare pentru a asigura respectarea legislației comunitare si, in momentul de fata, legislația romana privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conforma cu art. 110 din TFUE.
In ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, in completarea celor de mai sus, recurenta a învederat ca restituirea de sume de la buget la cerere se realizează in condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare. Ori, restituirea solicitata nu poate fi încadrata in niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, suma fiind plătită in temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc).
A susținut că, față de prevederile art. 8 și art. 9 din OUG nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările si completările ulterioare, rezulta fara dubii ca intimatul- reclamant nu se regăsește in niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitata de intimatul-reclamant este legal datorata.
În ceea ce privește obligarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata, reprezentând taxa judiciara si timbru judiciar, recurenta a arătat că instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile legii, respectiv art. 23 din Legea nr. 146/1997.
Potrivit art. 23 alin. (1) lit.e din din Legea nr. 146/1997. ,, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiționarului, in următoarele cazuri: când contestația a fost admisă, iar hotărârea a rămasă irevocabilă".
Prin urmare, instanța de fond, pronunțând admiterea contestației trebuia să dispună restituirea taxei de timbru către contestator, iar nu obligarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice la plata acesteia.
A mai arătat că în cazul in care nu ar formula prezentul recurs si s-ar conforma hotărârii instanței de fond, plătind contestatorului taxa de timbru, aceasta, după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 2052/19.03.2014, ar beneficia, la cerere, si de restituirea taxei de timbru, îmbogățindu-se fără just temei.
F. de argumentele prezentate, a solicitat dmiterea recursului astfel cum a fost formulat si modificarea sentinței recurate, in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiata.
In drept, recrenta a invocat art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Sub acest aspect, se constată că problema compatibilității reglementării taxei pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 cu dreptul european a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Faptul că taxa pe poluare se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, se constată că împrejurarea că la calcularea valorii taxei pe poluare se ia în considerare deprecierea autoturismului nu este relevantă decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
În opinia Curții, odată reținut faptul că norma internă care reglementează taxa pentru emisii poluante este contrară Tratatului, se impune ca judecătorul național să o înlăture în totalitate de la aplicare, cu consecința restituirii integrale a taxei percepute în temeiul acesteia.
Recurenta nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, iar susținerile din cuprinsul motivelor de recurs nu pot fi primite, în condițiile în care, în aplicarea principiului supremației dreptului comunitar, nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre sunt obligate să asigure prevalența dreptului european și să înlăture de la aplicare norma internă incompatibilă cu acesta, lăsând-o neaplicată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimat contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
În ceea ce privește critica referitoare la obligarea recurentei-pârâte de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că este neîntemeiată, întrucât, soluția este legală și temeinică, în raport de dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Se impune precizarea că singura condiție care trebuie îndeplinită pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este aceea de a fi căzut în pretenții, neavând relevanță aspectele învederate de recurentă cu privire la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 146/1997 care nu vizează ipoteza analizată.
Având în vedere că, în faza judecății de fond, recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, în mod legal și temeinic, Tribunalul a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, obligația de a suporta cheltuielile de judecată avansate de reclamant revenind părții care a pierdut procesul și fiind întemeiată exclusiv pe culpa procesuală.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 2 A FINANȚELOR PUBLICE DIN C. DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva Sentinței civile nr. 2052/19.03.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimatul– reclamant N. L. C., cu domiciliul în București, Șos. V., ., ., sector 2, și cu intimata - chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. D. M. D. I. F.
GREFIER,
M. B.
Red/thred. jud. PC/ 2 ex./
Jud. fond: S. S. C., Tribunalul București
| ← Pretentii. Decizia nr. 550/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6971/2014.... → |
|---|
