Despăgubire. Decizia nr. 1373/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Decizia nr. 1373/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 5253/2/2011*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.1373

Ședința publică din data de 24.02.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – B. C.

JUDECĂTOR – V. H.

JUDECĂTOR – O. D. P.

GREFIER – C. M.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - reclamanți C. I. și C. A. E. împotriva sentinței civile nr.2551 din 09.04.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ având ca obiect „despăgubire”, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR (fosta COMISIE CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR), DIRECȚIA P. ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR ÎN NUMERAR și intimatul M. FINANȚELOR PUBLICE.

Dezbaterile și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din 17.02.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 24.02.2014.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Prin sentința civilă nr.2551/09.04.2012, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a dispus: admite excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP în privința capetelor 1 și 2 din cerere, astfel cum a fost modificată, referitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și plata penalităților de întârziere, pe care le respinge în contradictoriu cu această pârâtă pentru acest motiv; respinge capătul 1 de cerere formulat de către reclamanții C. I. și C. A. E., referitor la obligarea Statului Român, prin C. CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ca lipsit de obiect; respinge capătul 2 de cerere referitor la obligarea Statului Român, prin CCSD la plata de penalități de întârziere, ca neîntemeiat; respinge capătul 3 de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtele A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și DIRECȚIA DE ACORDARE A DESPĂGUBIRILOR ÎN NUMERAR, de obligare la plată, ca prematur formulat.

În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Curtea că prin cererea înregistrată sub nr._ , reclamanții C. I. și C. A. E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și STATUL ROMÂN – prin C. CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtelor la emiterea Deciziei privind titlul de despăgubire pentru suma de 817.606 lei, stabilită prin Dispoziția nr. 15/29.01.2009 emisă de A., prin care a fost soluționată notificarea petenților nr. 3216/27.09.2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate și obligarea pârâtelor la plata unor daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a hotărârii până la comunicarea efectivă a Deciziei.

A reținut Curtea că în motivarea cererii, reclamanții au aratat că prin notificarea nr. 3216/27.09.2001 au solicitat de la APAPSA, actualul A., restituirea în echivalent și acordarea de despăgubiri pentru bunurile imobile și mobile ce au constituit patrimoniul Fabricii M. O. Fleisher, situate în București, ., Sector 4. Notificarea a fost soluționată prin Decizia A. nr. 91 din data de 27.02.2006, fiind respinsă. A urmat contestația petenților, respinsă prin sentința nr. 610 pronunțată la data de 22.05.2006 de către Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 740 din data de 13.11.2007, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr._ la data de 09.07.2008, pronunțată de ÎCCJ, a fost anulată Decizia nr. 91/27.02.200,6 emisă de A., fiind recunoscută calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor, fiind obligat A. la acordarea de despăgubiri și emiterea deciziei. Urmare acestei hotărâri, A. a emis Decizia nr. 15 din data de 29.01.2009, cu propunere de acordare a despăgubirilor pentru suma de 817.606 lei, aceasta fiind înaintată către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrată la aceasta sub nr._/CC, în vederea emiterii deciziei pentru titlul de despăgubire. Reclamanții arată că s-au interesat în repetate rânduri cu privire la stadiul în care se află dosarul întocmit pe numele acestora, răspunsul comunicat fiind acela că acesta nu a fost repartizat unui consilier din cadrul Secretariatului CCSD, în vederea analizării acestuia. Având în vedere situația de fapt expusă, reclamanții arată că în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 s-au adresat instanței de judecată. În opinia reclamanților, cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii în cazul admiterii capătului 1 din cerere, față de obligația de a face stabilită în sarcina pârâtei CCSD și pentru a asigura executarea acestei obligații de îndată, acest capăt de cerere este admisibil, fiind întrunite toate condițiile pentru acordarea acestor daune. În drept, reclamanții și-au întemeiat prezenta acțiune pe dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1, art. 18 și art. 24 din Legea nr.554/2004 și art. 20 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

A mai reținut Curtea că la data de 07.11.2011 pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata de daune cominatorii, ca inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 8 alin. 1 și art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, indicând dispozițiile art. 2 din HG nr. 361/2005, pârâta învederează faptul că, în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost învestită cu emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, ci C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

La data de 07.11.2011,pârâta C. CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii introductive, solicitând respingerea acțiunii în consecință, în esență, întrucât în ședința Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 19.01.2011, dosarul de despăgubire al reclamanților a fost aprobat, fiind emisă Decizia nr._/19.01.2011 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 905.253, 36 lei, reprezentând valoarea actualizată, potrivit indicelui de inflație, comunicat de INS, a despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 15/2009 emisă de A. București. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a sa la plata de daune cominatorii, în opinia pârâtei aceasta este neîntemeiată, întrucât în speță nu poate fi vorba de un refuz nejustificat din partea pârâtei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, față de considerentele expuse mai sus, în cauză fiind emisă Decizia nr._/19.01.2011 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 905. 253, 36 lei.

La data de 15.11.2011, reclamanții au depus precizări, în sensul că aceștia înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, completând cererea de chemare în sensul obligării pârâtelor ANRP și Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar la plata sumei de 250.000 lei, reprezentând prima tranșă din despăgubirile acordate în baza Deciziei nr._/19.01.2011, începând cu data de 01.07.2012 și precizează petitul 2 al cererii principale sub aspectul naturii sumei de 100 lei/zi de întârziere, în sensul că acestea reprezintă penalități de întârziere, temeiul legal fiind art. 18 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.

La data de 23.03.2012, urmare a cererii precizatoare formulate de către reclamanți, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității cererii introductive, în esență, întrucât văzând dispozițiile alin. 4 art. 14 ind. 1 din OUG nr. 81/2007 modificat prin Legea nr. 142/2010, în speță cererea de opțiune a reclamanților este înregistrată sub nr._/16.11.2011, iar până în prezent despăgubirile în numerar s-au efectuat până la cererea de opțiune înregistrată cu nr._/29.04.2008. Pe fondul cauzei, pârâta apreciază acțiunea introductivă ca fiind neîntemeiată, în esență, pentru aceleași considerente avute în vedere odată cu invocarea excepției prematurității și pentru faptul că pentru dosarul de opțiune nr._/16.11.2011 – ANRP – DADN a emis pe numele reclamanților titlul de conversie nr. 4664/06.12.2011, urmând ca titlul de plată, conform art. 18 ind. 2 pct. 1 lit. a) din HG nr. 128/2008 și art. 18 ind. 2, lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările aduse prin OUG nr. 81/2007, „...să fie emis în ordinea depunerii cererilor de opțiune, în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul ANRP”. De asemenea, conform art. 3 alin. 1 din OUG nr. 62/2010 „pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII…”. Cu privire la plata penalităților pe zi de întârziere, pârâta menține concluziile din întâmpinarea depusă la data de 07.11.2011, în sensul că acest capăt de cerere este inadmisibil, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul acesteia din urmă.

În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Curtea a reținut următoarele:

În fapt, reclamanții C. I. și C. A. E. sunt titularii Deciziei A. nr. 15 din 29.01.2009, prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în favoarea acestora, „în valoare de 817.606 lei calculate până la data de 31.12.2008 (…) pentru bunurile ce au constituit patrimoniul „Fabricii M. O. Fleischer”.” (filele 9-10).

Decizia, împreună cu toate documentele anexate acesteia, au fost transmise la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate la Secretariatul Comisiei sub nr._/CC, s-a procedat la evaluarea imobilului, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar în ședința din 19.01.2011, dosarul de despăgubire a fost aprobat și s-a emis decizia nr._ din data de 19.01.2011 (filele 28-29) a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezentând titlul de despăgubire, pentru suma de 905.253,36 lei, reprezentând valoarea actualizată potrivit indicelui de inflație, a despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 15/2009 a A..

La data de 16.11.2011 a fost înregistrată la A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – Direcția P. Acordarea Despăgubirilor - cererea de opțiune formulată de către reclamanți, sub nr._ (filele 215-216), prin care aceștia au solicitat emiterea titlului de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 500.000 lei și a titlului de conversie (despăgubiri în acțiuni), pentru suma de 405.253,36 lei.

La data de 06.12.2011, în favoarea reclamanților a fost emis Titlul de conversie nr. 4664.

În drept, prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției a fost instituită o procedură administrativă specială în vederea stabilirii și plății de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român, imposibil de restituit în natură persoanelor îndreptățite, procedură reglementată de TITLUL VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Astfel, în cap. 3 – Măsuri instituționale, se prevede că „P. analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare C. Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.” (art. 13 alin. 1), iar potrivit alin. 7 al art. 13 „C. Centrală, va desemna în mod aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare.”.

Art. 131 stabilește că „A. Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar.”, iar art. 141 faptul că„(1) Se înființează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, denumită în continuare Direcția, a cărei activitate va fi coordonată de un vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților numit prin decizie a primului-ministru. (…) (3) Atribuția principală a Direcției constă în acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, conform prezentei legi și normelor emise în aplicarea acesteia, în limita unei sume de maximum 500.000 lei, cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h. Plata sumelor înscrise în titlurile de plată se face într-o singură tranșă în cazul despăgubirilor în numerar de maxim 250.000 lei și în 2 tranșe pe o perioadă de 2 ani în cazul despăgubirilor în numerar în cuantum de peste 250.000 lei. Persoanele îndreptățite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 lei pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 lei, diferența urmând a fi acordată în acțiuni la S.C. - "Fondul Proprietatea" S.A.”

Potrivit art. 16 din cap. 5 - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, procedura de evaluare și de stabilire a sumei totale ce urmează a fi acordată în temeiul dispozițiilor din acest titlu este coordonată în mod exclusiv de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind finalizată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, titlu care ulterior este înaintat pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea emiterii titlului de plată, potrivit dispozițiilor art. 18, în baza căruia Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar poate efectua plata.

Din dispozițiile legale expuse anterior rezultă că între reclamantă și pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților se poate naște numai un raport juridic obligațional având drept conținut obligarea la emiterea titlului de plată, pârâta A. Națională P. Restituirea Proprietăților neavând nicio obligație legală în legătură cu obligația de desemnare a unui evaluator sau cu stabilirea valorii despăgubirilor, între părți neexistând niciun raport juridic obligațional, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive este întemeiată, urmând să fie admisă.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea Statului Român prin CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, având în vedere că Decizia nr._ era emisă încă din data de 19.01.2011, cu aproape șase luni înainte de promovarea prezentei acțiuni, Curtea apreciază că acest capăt de cerere este lipsit de obiect, motiv pentru care îl respinge ca atare.

Față de soluțiile pronunțate pe capetele principale de cerere, în contradictoriu cu Statul Român prin CCSD, constatând că lipsește orice temei, Curtea respinge ca neîntemeiată și cererea accesorie de obligare a acestui pârât la plata penalităților de întârziere.

În ceea ce privește excepția prematurității capătului de cerere referitor la obligarea pârâtelor A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar la emiterea titlului de plată, Curtea reține că pârâtele invocă faptul că Legea nr. 247/2005 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar pentru emiterea titlului de plată, actul normativ stabilește termenul de 15 de zile de la data existenței disponibilităților financiare, după ce în prealabil a fost depusă cererea de opțiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar din rațiuni financiare, creanțele asupra statului nu se pot plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudența CEDO.

Curtea reține, din economia dispozițiilor prezentate, că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, confirmă intenția legiuitorului de a asigura o despăgubire justă și echitabilă, în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, iar o astfel de reparație nu poate fi asigurată decât în condițiile acordării integrale a sumelor actualizate, într-un termen rezonabil.

Este de necontestat că Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției reglementează procedura de acordare a despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, cu parcurgerea unor anumite etape, iar instanța are de cenzurat atitudinea pârâtei A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR în îndeplinirea obligațiilor legale într-un termen rezonabil, în cadrul procedurii administrative, pentru a nu se ajunge la o încălcare a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., având în vedere că reclamanta a fost lipsită de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului preluat de stat, pentru care i s-a stabilit dreptul la acordarea de despăgubiri, în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind cu valoare de principiu că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Analizând, însă, dreptul reclamanților din perspectiva respectării unui termen rezonabil, Curtea apreciază că, în condițiile în care cererea de opțiune a acestora a fost înregistrată abia la data de 16.11.2011, iar la data de 06.12.2011 a fost emis deja titlul de conversie nr. 4664 în favoarea acestora, iar în ceea ce privește obligația pârâtei de emitere a titlului de plată, de la data de 30.06.2010 a intervenit suspendarea legală, prin OUG nr. 62/2010, pe o perioadă de doi ani, excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea pârâtelor ANRP și DADN de emitere a titlului de plată și de efectuare a plății este întemeiată.

II. Împotriva acestei sentințe, ce le-a fost comunicată la 21.03.2013, au declarat recurs, înregistrat la data de 27.03.2013, reclamanții C. I. și C. A. E. în contradictoriu cu intimatele pârâte A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, Statul Român prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.

În motivare, au arătat recurenții că prin decizia nr._/19.01.2011 emisă de C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor li s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 905.253,36 lei, avându-se in vedere decizia nr. 15/29.0L2009 emisă de A..

La data de 16.11.2011 cu cererea nr._ au optat pentru acordarea plății sumei de 500.000 lei (in numerar) si emiterea titlului de conversie pentru diferența de 405.253,36 lei.

La data de 06.12.2011 s-a emis in favoarea reclamanților titlul de conversie nr. 4664.

Instanța fondului a rămas învestita cu următoarele capete de cerere: 1. obligarea pârâtelor la emiterea Deciziei privind titlul de despăgubire pentru suma de 817.606 lei stabilită prin dispoziția nr. 15/29.01.2009 emisă de A.V.A.S. prin care a fost soluționată notificarea petentilor nr. 3216/27.09.2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate; 2. obligarea pârâtelor 1 si 2, in solidar, la plata unor penalități de întârziere de 100 lei RON/zi de întârziere de la 18.03.2009 ( data la care dosarul era complet) si pana la data de 19.01.2011 ( data emiterii deciziei); 3. obligarea paratelor 1 si 3 in solidar la plata sumei de 250.000 lei, reprezentând prima transa din totalul sumei cuvenite in baza deciziei nr._/19.01.2011, precum si la plata sumei de 26.732,33 lei reprezentând reactualizarea acestei sume, incepand cu data de 01.07.2012.

In mod corect instanța fondului a respins primul capăt de cerere ca lipsit de obiect având in vedere emiterea deciziei nr._/19.01.2011 de către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Apreciază recurenții că în mod greșit soluționează instanța fondului celelalte capete de cerere.

Astfel, în mod greșit instanța fondului a respins capătul de cerere, având în vedere faptul că penalitățile de întârziere de 100 lei/zi de întârziere pe perioada menționată sunt întemeiate în raport de reținerea faptei delictuale a depășirii termenului in care aceste instituții trebuiau sa emită titlul de despăgubire.

Temeiul de drept al penalităților de întârziere îl constituie dispozițiile art. 18 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.

In privința capătului de cerere privind obligarea pârâtelor ANRP și Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar in solidar la plata sumei de 250.000 lei, reprezentând prima transa din totalul sumei cuvenite in baza deciziei nr._/19.01.2011, în mod greșit a soluționat instanța fondului acest capăt de cerere prin respingerea lui ca prematur formulat, reținând incidența disp. OUG nr. 62/2010. In realitate, deși instanța soluționează cauza pe calea excepției, acest aspect vizează fondul litigiului.

Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, ANRP va emite pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie sau un titlu de plată.

Potrivit art. 181 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, daca titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea sa solicite fie realizarea conversiei acestuia in acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri in numerar, fie parte in acțiuni, parte in numerar.

Dispozițiile art. 141 alin. 3 prevăd ca atribuție principala a Direcție pentru Acordarea Despăgubirilor in Numerar acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plata, in limita unei sume maxime de 500.000 lei, cu respectarea termenelor si limitărilor prevăzute de art. 3 lit. h, stabilind totodată modalitatea de plata a sumelor înscrise in titlurile de plata, respectiv . in cazul despăgubirilor in numerar de maxim 250.000 lei si in doua transe pe o perioada de 2 ani in cazul despăgubirilor in numerar in cuantum de peste 250.000 lei.

Potrivit art. 182 lit a), in cazul prevăzut la art. 181 alin. 2, dacă titularul titlului de despăgubire "optează pentru primirea exclusiv de despăgubiri in numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procura autentica, la Direcție, care, după reținerea titlului de despăgubire in original, ii va transfera despăgubirea in numerar in termen de 15 zile calendaristice de la data existentei disponibilităților financiare".

Potrivit art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 statuează că "Sumele aferente despăgubirilor in numerar se plătesc in doua transe, pe parcursul a doi ani, calculate cu începere de la data emiterii titlului de plata, până la concurența sumei de 500.000 lei, chiar dacă valoarea despăgubirilor depășește această valoare. Sumele aferente despăgubirilor in numerar in cuantum de maxim 250.000 lei se vor plăti într-o singura tranșă. Despăgubirile in numerar mai mari de 250.000 lei, dar pana la 500.000 lei se vor plăti astfel: prima tranșă a despăgubirilor in numerar va fi in cuantum de 250.000 lei, cea de-a doua tranșă a despăgubirilor va fi reprezentata de diferența intre cuantumul total al despăgubirilor in numerar si suma de 250.000 lei".

Din interpretarea coroborată a celor doua texte (art. 18 indice 2 lit. a si art. 3 lit. h din legea 247/2005 - Titlul VII) reiese că termenul de eșalonare, de un an de la emiterea titlului de plata pentru prima transa de 250.000 lei, respectiv doi ani de la emiterea titlului de plata pentru cea de-a doua transa de (pana) la 250.000 lei sunt termene maxime pentru plata despăgubirilor și, că, funcție de existența disponibilităților financiare, ANRP are o marja pentru efectuarea plății doar in cadrul acestor termene. O alta interpretară ar lipsi de efect textul de la art. 3 lit.h) din Titlul VII al legii.

Legea nu condiționează plata de trecerea unui an sau doi, plata putând fi efectuata si anterior, insa in funcție de disponibilitățile bănești ale paratei; legea prevede un termen de gratie pentru plata acestor compensații, mai exact o eșalonare la plata a acestora. Cu alte cuvinte, plata primei transe se poate face, spre pilda, in prima sau ultima luna a primului an de eșalonare in funcție de existenta disponibilităților financiare, însa termenul de un an pentru prima tranșa este termen maxim de plata, care odată depășit, nu mai subzista condiționarea existenței acestor disponibilități bănești.

In cauză sunt aplicabile si disp. art. 18 indice 2, punct 1 lit. a) din HG nr. 128/2008, din a cărui lectură rezultă ca doar plata despăgubirilor bănești în numerar se face in termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare, iar nu și emiterea titlului de plată, care se face imediat după depunerea cererii de opțiune.

Soluția adoptată frecvent de pârâta ANRP de a emite titlul de plata doar in momentul existenței disponibilităților bănești nu are o acoperire legala, încercându-se amânarea plații. In plus, reclamanții așteaptă de 11 ani încasarea acestor despăgubiri.

Din interpretarea textelor de lege mai sus menționate se retine că emiterea titlului de plata se face la momentul depunerii cererii de opțiune, iar plata se face in termen de 15 zile de la existența disponibilului bănesc, dar nu mai târziu de 1, respectiv 2 ani, de la data emiterii titlului de plata.

Neemiterea titlului de plata la momentul depunerii cererii de opțiune constituie un refuz nejustificat de a emite un înscris in cadrul procedurii administrative a acordării despăgubirilor, precum si un exces de putere prin neplata despăgubirilor acordate care produce prejudicii.

Chiar și in condițiile în care OUG nr. 62/2010 ar fi aplicabilă în speță, instanța națională trebuie să dea prevalență dispozițiilor europene in materie, prin raportare la dispozițiile constituționale.

În acest sens, au invocat recurenții disp. art. 11, art. 15, art. 20 și art. 21 din Constituția României.

Totodată, au invocat și reprodus recurenții disp. art.7, art. 8, art., 17 și art. 28 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și disp. art. 13, 14 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. De asemenea, s-au mai invocat și disp. art. 17 și art. 52 alin. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

S-a mai făcut referire și la jurisprudența CEDO din cauzele D. P. împotriva România și V. împotriva România.

În drept, au fost invocate disp. art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct.9, art. 3041, art. 312 C.pr.civ. (1865).

Legal citată, intimata – pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, depusă la dosar la 07.11.2013, prin care a solicitat respingerea recursului.

A arătat partea intimată că, așa cum a reținut Curtea de Apel București, capătul de cerere ce vizează obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul reclamanților nr._/CC a rămas lipsită de obiect, deoarece C. Centrală a emis Decizia nr._/19.01.2011 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 905.253.36 iei, reprezentând valoarea actualizată potrivit indicelui de inflație, comunicat de Institutul Național de S., a despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 12/2009 emisă de A.V.A.S.

Cât privește solicitarea reclamanților privind obligarea Comisiei Centrale la plata de daune cominatorii de 100 ron pe zi de întârziere, intimata apreciază acest capăt de cerere ca fiind neîntemeiat.

Invocând art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004, intimata arată că, potrivit dreptului civil, daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba de asigurarea executării obligațiilor de a face și de a nu face.

Solicitarea de plată a daunelor cominatorii de 100 ron/zi de întârziere este neîntemeiată și lipsită de obiect, întrucât s-a emis Decizia nr._/19.01.2011 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 905.253.36 lei, reprezentând valoarea actualizată în dosarul de despăgubire al reclamanților înregistrat cu nr._/CC.

Într-adevăr, prin art.18 alin.5 din Legea nr.554/2004 se prevede că "soluțiile prevăzute la alin.1 și alin.4 lit.b și c pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru Fiecare zi de întârziere". Dar, art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004 face trimitere la art.8 alin.1 din aceeași lege care face referire la nesoluționarea în termen și refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, ceea ce nu se poate invoca în cauza de față.

De asemenea, din formularea art.18 alin.5 din Legea nr.554/2004 se deduce faptul că pentru acordarea de penalități trebuie îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Reclamanții solicită aceste despăgubiri fără a face dovezile cerute de lege (vinovăție, fapta, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu). În acest context, sunt invocate și disp. art.5802 și art.5802 C.pr.civ.

Prin urmare, se concluzionează că obligarea Comisiei Centrale la plata de penalități pe zi de întârziere până la emiterea deciziei este neîntemeiată și lipsită de obiect.

Având în vedere aspectele expuse, se solicită de intimată respingerea ca neîntemeiat a recursului promovat.

În drept, au fost invocate Legea nr. 10/2001 rep., Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G nr.4/2012, Legea nr.117/2012, Legea nr.165/2013, art. 114 și urm. C.pr.civ.

La aceeași dată, a formulat întâmpinare și intimata-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.

A invocat intimata excepția prematurității cererii cu privire la emiterea titlului de plată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților cu privire la plata despăgubirilor

Cu privire la citarea în cauză a Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar, intimata arată că potrivit art. 41 alin. 1 C.pr.civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată. per a contrario, o entitate care nu este persoană fizică sau juridică nu are o asemenea capacitate.

Prin art.141 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, introdus prin O.U.G nr.81/2007 pentru accelerarea acordării despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, a fost înființată Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; atribuția principală a Direcției a constat în acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, conform O.U.G.nr.81/2007, în limita unei sume de maxim 500.000 lei, cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute de acest act normativ.

Prin Legea nr. 165/2013 s-au abrogat prevederile art. 141 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora funcționa Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.

Totodată, în cuprinsul art. 2 din H.G. nr. 572/2013 sunt prevăzute principalele atribuții ale Autorității, și anume în privința aplicării Legii nr. 10/2001, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților acordă sprijin și îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în condițiile noilor modificări legislative aduse structurii organizatorice a ANRP prin actele normative mai sus menționate, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar nu mai există.

P. aceste considerente și având în vedere prevederile art. 41-42 C.pr.civ., se solicită respingerea recursului formulat de recurenții reclamanți C. I. și C. A. E. împotriva Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar ca fiind introdus împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.

În ceea ce privește excepția prematuritătii cererii cu privire la emiterea titlului de plată, precizează intimata că la data la care reclamanții au depus cererea de chemare în judecată, procedura de emitere a titlurilor de plată era suspendată în temeiul O.U.G. nr. 62/2010 (publicată în data de 30.06.2010), modificată prin Legea nr. 117/2012. Această perioadă de suspendare a fost stabilită de legiuitor până în data de 15.05.2013. Acest interval de timp a fost necesar pentru a da posibilitatea statului român să realizeze o reformare a legislației în domeniu, atât în privința despăgubirii propriu-zise, cât și a mecanismului de acordare a acesteia pentru a ajunge la situația în care legislația internă prevede o despăgubire certă, sigură și posibil a fi plătită. Prin această suspendare s-a urmărit implementarea Hotărârii C.E.D.O. din cauza - pilot M. A. și alții împotriva României.

La această dată, procedura de emitere a titlurilor de plată este sub incidența Legii nr. 165/2013 ce fost publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, și care se referă la procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001, situație reglementată expres de legiuitor prin formularea „Dispozițiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi" (ari. 4). Prin Legea nr. 165/2013 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul legilor din domeniul restituirii proprietăților, inclusiv o nouă procedură de emitere a titlurilor de plată și plată a acestora, fiind abrogate în mod expres prevederile din titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau vechea procedură.

Conform art. 41 alin. (1) din lege, „plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezenței legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014”. Totodată, potrivit art. 41 alin. 4, „titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere”.

În cauza de față, procedura emiterii titlurilor de plată se va realiza potrivit dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013 coroborate cu dispozițiile art. art. 22 alin. 1 - 3 din H.G. nr. 401/2013, solicitarea formulată de reclamanți, ce vizează plata despăgubirilor, este prematură.

În privința capătului de cerere prin care reclamanții solicită să fie stabilită o obligație directă de plată a despăgubirilor în sarcina Autorității Naționale, se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Potrivit art. 41 alin. 4, „titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere”.

În aplicare acestor prevederi, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților emite titluri de plată ce vor deveni scadente după data de 01.01.2014, plata sumelor de bani fiind eșalonată pe o perioadă de 5 ani.

Față de această situație, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu mai are atribuții privind plata despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005. Astfel, conform art. 41 alin 4 din Legea 165/2013 sumele cuprinse în titlurile de plată emise de ANRP se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

În ceea ce privește actualizarea sumei începând cu 01.12.2012, arată intimata că în dispozițiile legale în materie nu au fost prevăzute reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către C. Centrală, de ANRP-Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar, în raport de rata inflației, de cursul Euro etc. În concluzie, ANRP nu are temei legal pentru actualizarea sumei de bani stabilită prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr._/19.01.2011.

În ceea ce privește plata penalităților în valoare de 100 lei/zi de întârziere, invocând disp. art.8 alin.1 și art. 24 alin. 2 din Legea nr.554/2004, intimata arată că reclamantul poate solicita acordarea daunelor pentru întârziere, care însă vor fi plătite din bugetul autorității publice obligate la executarea hotărârii judecătorești.

Totodată, persoana vătămată ce se adresează instanței judecătorești printr-o acțiune în contencios administrativ trebuie să facă dovada prejudiciului.

Astfel, reclamanții trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtei.

Prin urmare, raportat la textele legale mai sus menționate, apreciază intimata că obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata penalităților de 100 lei/zi de întârziere este neîntemeiată.

P. considerentele arătate, s-a solicitat respingerea recursului declarat.

În drept, au fost invocate Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, H.G. nr. 361/2005 actualizată, O.U.G. nr. 81/2007, Legea nr. 356/2002, O.U.G. nr. 62/2010, Legea nr. 117/2012, H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 165/2013, H.G. nr. 401/19.06.2013.

Prin încheierea de la termenul din data de 06.01.2014, Curtea a constatat intervenită față de disp. art. 18 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 transmisiunea calității procesuale de la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor; totodată, față de disp. art. 41 alin. 1, 2 și 4 din Legea nr. 165/2013 Curtea a admis cererea părții recurente-reclamante de citare în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

La același termen de judecată din 06.01.2014, recurenții-reclamanți au depus la dosar, o cerere intitulată excepție de neconvenționalitate a dispozițiilor art.41 din Legea nr.165/2013 (în privința termenului scadent și eșalonării plăților pe o perioadă de 5 ani).

Prin invocarea acestei excepții de neconvenționalitate, recurenții arată că înțeleg situația în care o parte invocă prevalența unor texte din Convenția europeană a drepturilor omului, drept rațiune pentru înlăturarea aplicării, în totalitate sau parțială, a unor texte din legislația românească, considerate a intra în conflict cu norma din Convenție.

Invocă în acest și disp. art.20 din Constituție.

Arată recurenții că în speță s-a emis titlul de despăgubire exprimat într-o sumă de bani și nu in puncte asa cum prevede noua Lege nr. 165/2013. Acest titlu de despăgubire a fost emis in anul 2008. De la aceasta dată titularii despăgubirii dețin un drept de creanța care îmbracă forma unui bun în sensul Convenției. De la emiterea titlului de despăgubire autoritatea statala avea obligația de a efectua plata in termen de 15 zile. Plata sumei nu a fost făcuta motiv pentru care in anul 2011 s-a introdus acțiune pentru recuperarea sumelor de bani cuvenite.

In speță, disp. art. 41 din Legea nr. 165/2013 (in privința eșalonării despăgubirilor pentru o perioada de 5 ani începând cu 01.01.2014 ) vin in contradicție cu art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeana Drepturilor Omului.

Dreptul de creanță al reclamanților recunoscut in mod irevocabil in anul 2008 ar deveni ineficient și negarantat in condițiile in care beneficiarii s-ar bucura de acesta după o perioada de 11 ani (6 ani din 2008 pana in 2014 si 5 ani pana in anul 2019). Termenul rezonabil in care o persoana se poate bucura de bunul său nu este respectat in cauza (mai cu seama pentru că notificarea adresata autorităților statului s-a formulat in anul 2001). Prin urmare beneficiarii ar trebui sa aștepte 19 ani pentru a fi despăgubiți pentru bunurile confiscate de regimul comunist.

Se invocă o soluție din practica judiciară aferentă vechiului Cod de procedură civilă privind analiza art. 403 C.pr.civ. rap. la OUG nr. 51/2008 și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv încheierea de cameră de consiliu din ședința din 04.08.2009 a Judecătoriei Pitești.

Totodată, la termenul de judecată din 06.01.2014 au formulat părțile recurente cerere prin care au invocat excepția de neconstituționalitate a disp. art. 4 și art. 41 din Legea nr. 165/2013, apreciindu-se că acestea contravin disp. art. 15 alin. 2, art. 16 și art. 44 din Constituția României.

În motivare, se arată că art. 4 din Legea nr. 165/2013, raportat la dispozițiile art. 41 din aceeași lege, încalcă principiul fundamental consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituia României. Dispozițiile articolului menționat se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României.

Raportat la definiția legii, conținutul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 ar trebui interpretat că se aplica doar cererilor aflate în etapa de finalizare a procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, cea de-a doua etapă pe care trebuie să o parcurgă persoanele ale căror cereri au fost formulate și depuse în termenul legal, după recunoașterea dreptului.

Susțin recurenții că aceste dispoziții sunt în totală contradicție cu dispozițiile art. 297 alin 1 C.pr.civ, încălcându-se principiul fundamental al neretroactivități legii prevăzut de alin. 2 al art. 15 din Constituția României.

Litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării inițiale, iar faptul că în curs de judecată au fost surprinse de apariția Legii nr.165/2013, care reglementează alte termene și condiții decât cele de la momentul formulării și înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condițiile art. 4 din această lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivității legii.

Dispozițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013 lasă să se înțeleagă faptul că titlurile de despăgubire (exprimate în bani) emise, dar neplătite până la . legii, se eșalonează la plata pe o perioada de 5 ani cu începere de la 01.01.2014. Or, în condițiile în care procedura administrativă s-a încheiat prin emiterea titlului de despăgubire, plata trebuie să respecte procedura prevăzută sub legea avută în vedere la emiterea titlului de despăgubire.

Doctrina prezintă neretroactivitatea legii ca fiind una din principalele exigențe ale principiului securității juridice în statul de drept. Astfel, s-a reținut că prin consacrarea sa constituțională principiul neretroactivității legii a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci și pentru legiuitor, care este ținut deopotrivă să-1 respecte în procesul de legiferare. Neretroactivitatea legii constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, a libertății și siguranței persoanei. Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Acest principiu de drept, consacrat în alin. 2 al art. 15 din Constituție, este legat de o incontestabilă tradiție, actualitate și justiție, aplicarea sa împiedicând și sancționând în același timp acțiuni deviante, contrare ordinii de drept, care ar permite unei legi să producă efecte retroactive, pentru fapte și situații care fac obiectul unor judecăți promovate în temeiul unei legi vechi.

Principiul neretroactivității legii este expres prevăzut și în art. 6 alin. 1 Cod civil, potrivit căruia legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă, reprezentând o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertăți și siguranței naționale.

În aceste condiții, afirmă recurenții că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o în cadrul ordinii de drept în vigoare, anterioară intrării în vigoare a unei legi care reglementează o altă conduită în condițiile în care nu putea să prevadă o reglementare viitoare de către legiuitor.

Termenele prevăzute de art. 18, 18 indice 1,18 indice 2 si art. 3 lit.h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rămân câștigat cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind singurul termen existent la care s-au raportat cererile de chemare în judecată declanșate la acel moment, argument în susținerea neretroactivității noii legi.

In privința art. 41 din Legea nr. 165/2013, sub aspectul eșalonării plății sumelor de bani aprobate de C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor si sub aspectul termenului scadent - 01.01.2014, acesta contravine disp. art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin eșalonarea plăților, dreptul de proprietate asupra sumelor de bani cuvenite este afectat in esența sa, sub toate elementele sale - dreptul de dispoziție, dreptul de folosință și dreptul de a-i culege fructele (dreptul de a fi exploatat).

Invocând jurisprudența CEDO, recurenții arată că "Un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile " sale in sensul prezentei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât bunurile actuale, cat si valori patrimoniale, inclusiv creanțe în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranța legitima" de a beneficia de un drept de proprietate"- cauza P. impotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 64.

In mod constant jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu faptul ca refuzul Statului de a restitui un imobil sau refuzul de a respecta o hotărâre judecătoreasca sau vânzarea de către stat a unui bun al altuia, chiar si unor terți de buna-credință, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor este contrara art. 1 din Primul Protocol nr. 1 la Convenție. Se invocă în acest sens cauzele Brumarescu c. România, M. c. România, S. si Rosenberger c. România, Porteanu c. România, Taub c. România.

Prin Hotărârea pilot adoptată de CEDO la 12 octombrie 2010 in cauza A. c. România, Curtea a decis "că Statul parat sa ia masurile care sa garanteze protecția efectiva a drepturilor enunțate de art. 6 din Convenție si art. 1 din Protocolul nr. 1, in contextual tuturor cauzelor similare cu cauza de fata, conform principiilor consacrate de Convenție (paragrafele 229-236 de mai sus)", " Aceste masuri vor trebui sa fie puse in practica in termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre rămâne definitivă".

Au reprodus totodată recurenții recomandările Curții din paragrafele 229 – 236 din Hotărârea pilot, precum și considerentele din paragrafele 169-177 din hotărâre, concluzionând că orice modificare legislativă trebuie să respecte atât Constituția României, cât si jurisprudența și recomandările CEDO.

Dreptul de proprietate si creanțele asupra Statului sunt garantate de Constituție. Nicio lege nu poate încălca un drept de proprietate sau o creanță recunoscuta prin lege, fără a încălca Constituția.

Atât timp cât există un drept de proprietate recunoscut potrivit legii sau creanțe asupra Statului constatate prin acte administrative irevocabile sau prin hotărâri judecătorești potrivit legilor in vigoare, acestea nu mai pot fi plafonate, ci urmează sa fie executate ca atare.

"Speranța legitima" s-a născut in patrimoniul beneficiarilor in anul 1998, când s-a adoptat legea, iar la momentul emiterii deciziilor administrative s-a născut dreptul la "bun", in sensul Convenției. Prin urmare intre momentul nașterii speranței legitime și momentul nașterii bunului au trecut mai mult de 15 ani. In toată această perioada, statul a beneficiat de o clemență in privința executării obligațiilor stabilite in sarcina sa. O eșalonare a despăgubirilor in anul 2013 echivalează cu o noua clemență acordată statului, care nu mai este echitabilă.

Nicio persoană nu poate fi nevoită să suporte o sarcina disproporționată și excesivă din cauza acțiunii sau inacțiunii Statului.

Valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de bun trebuie sa fie "in mod rezonabil in raport cu valoarea bunului". Eșalonarea despăgubirilor pe parcursul a 10 ani nu constituie despăgubire rezonabilă, iar dreptul de proprietate isi pierde esența.

Ingerința autorităților publice în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie să urmărească un scop legitim.

Recunoașterea prin lege a dreptului la reconstituirea proprietăților preluate abuziv - terenuri, păduri, clădiri - și refuzul de punere in aplicare a legii fara nicio justificare timp de 20 de ani a constituit o sarcină suficient de mare pentru persoana îndreptățită.

Au mai afirmat recurenții că dispozițiile mai sus criticate contravin și dispozițiilor art. 16 din Constituție, privind egalitatea în drepturi, precum și dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Constituție.

Egalitatea în drepturi este un drept fundamental și privește toate drepturile pe care le au cetățenii români, fără deosebire de faptul că ele sunt înscrise în chiar textul Constituției sau în alte acte normative și se manifestă în toate domeniile de activitate, statul având obligația de a lua măsuri concrete de protecție socială a acestor drepturi.

Acest drept este recunoscut și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind interzicerea discriminării, precum și de art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției.

Dispozițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, prin conținutul lor, nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, creând inegalități majore între persoanele care au depus cereri la entitățile învestite de lege aflate în diverse localități sau părți din teritoriu acestei țări. Instituind termene diferite de soluționare a notificărilor se aduce atingere principiului egalității în drepturi a subiectelor de drept cărora legea li se adresează, dat fiind faptul că beneficiarii termenelor mai scurte au un regim preferențial față de cei care sunt obligați să aștepte termene mai lungi.

În aceste condiții, destinatarii Legii nr. 10/2001 nu se bucură de drepturi egale, fiind discriminați pe baza situațiilor prezentate de gradul de încărcare și de numărul cererilor rămase nesoluționate, a autorităților publice învestite cu soluționarea acestor cereri.

Așadar există persoane care au formulat cereri pe Legea nr. 10/2001 care au încasat deja despăgubirile, raportându-se la dispozițiile Legii nr. 247/2005 (Titlul VII al legii) si alte persoane care au formulat cereri tot in aceeași perioadă și care din varii motive (inclusiv lentoarea autorităților statale) nu au putut intra in posesia despăgubirilor, intrând sub incidența noii legi care este defavorabilă ( sub aspectul termenelor de plată).

Creându-se situații mai defavorabile pentru destinatarii Legii nr. 10/2001 modificată și completată, cărora le este aplicabil termenul cel mai scurt de 5 ani cu începere din 2014, se poate afirma că Legea nr.165/2013 nu asigură o egalitate față de cei care au încasat deja despăgubirile. Astfel, aceste categorii de subiecte de drept nu mai sunt egale în fața legii și nu se bucură de protecție egală din partea acesteia.

Astfel sunt încălcate dezideratele Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Protocolului menționat mai sus, după cum sunt încălcate în egală măsură și dispozițiile art. 16 alin.1 și 2 din Constituție, Legea nr.165/2013 neoferind o garanție a drepturilor și libertățile tuturor destinatarilor, răsturnând astfel forța obligatorie a Constituției și a supremației sale la care se referă art. 1 alin.5.

Au mai arătat recurenții, în legătură cu condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o instanță de judecată să sesizeze Curtea Constituționala în vederea soluționării unei excepții de neconstituționalitate, că acestea sunt cele prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992:

- excepția de neconstituționalitate sa fie invocata in fata unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- neconstituționalitatea să vizeze o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță a guvernului;

- dispoziția a cărei neconstituționalitate se cere a fi constată, să fie în vigoare;

- dispoziția a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, să aibă legătură cu soluționarea cauzei;

- dispoziția a cărei neconstituționalitate se cere a fi constată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

La data de 13.02.2014, s-au depus la dosar punctele de vedere formulate de intimatele-pârâte A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți, apreciind în esență că aceasta este nefondată.

În motivare, intimatele au invocat complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietăților preluate abuziv în perioada regimului comunist, incoerențele legislative și jurisprudențiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu, precum și numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluționate (aproximativ 200.000 de dosare aflate în diverse stadii de soluționare la nivelul autorităților administrației publice locale sau la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), toate acestea impunând necesitatea adoptării unui cadru normativ unitar pentru urgentarea și finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, atât în ceea ce privește terenurile (agricole sau forestiere), cât și construcțiile.

Lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România a fost constatată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), pe rolul căreia există numeroase cauze (aproximativ 3000) îndreptate împotriva statului român care au ca obiect încălcarea dreptului de proprietate, garantat de articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). Astfel, CEDO a decis să inițieze față de România procedura pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său, fiind, astfel, selectate cauzele A. și P. împotriva României și S. împotriva României.

Prin hotărârea-pilot pronunțată la data de 12 octombrie 2010 în aceste două cauze-test, CEDO a acordat statului român o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data de 12 ianuarie 2011, în care acesta să remedieze problema restituirilor cu respectarea prevederilor Convenției. Acest termen a fost prelungit în mod excepțional până la data de 12 mai 2013. În vederea eficientizării sistemului de restituire a proprietăților, instanța de la Strasbourg a sugerat, cu titlu orientativ, o . măsuri cu caracter general ce ar putea fi luate de către statul român. Astfel, Curtea a făcut trimitere la adoptarea unui cadru normativ accesibil și previzibil, a unor reguli de procedură clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ în vederea finalizării procesului de restituire; a indicat, de asemenea, necesitatea accelerării procedurilor administrative de soluționare și a reglementării unitare a unor căi de atac interne efective în acest domeniu. În ceea ce privește măsurile de reparație, CEDO a precizat că acestea trebuie să fie realiste și echitabile, adică să asigure un just echilibru între interesul general al societății și interesele individuale ale solicitanților. Sub acest aspect a sugerat faptul că măsurile eșalonării și plafonării pot constitui modalități concrete de reparație care să conducă la finalizarea efectivă a procesului de restituire.

În consecință, sugestiile instanței europene și observațiile Comitetului Miniștrilor însărcinat cu supravegherea executării hotărârii-pilot au fost avute în vedere la elaborarea Legii nr. 165/2013.

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor art.4 din Legea nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României, intimatele au apreciat că nu pot fi reținute întrucât art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu conține în sine nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării sale în vigoare.

Curtea Constituțională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Prin invocarea excepției de neconstituționalitate, se solicită, în fapt, modificarea normei legale criticate. Mai mult, aceste susțineri ale reclamanților sunt în contradicție cu dispozițiile art. 146 din Constituție și cu cele ale Capitolului III din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică, în cadrul controlului de constituționalitate, conformitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului cu dispozițiile și principiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

Modificarea conținutului unei norme juridice este atributul exclusiv al legiuitorului, în temeiul prevederilor art. 61 alin. 1 din Constituție. Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, aceasta nu numai că nu s-ar putea pronunța asupra aspectelor practice pe care le-ar presupune o apreciere a oportunității acordării vreunei măsuri reparatorii, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel legiuitor pozitiv.

Cu acel prilej, Curtea a reținut că formula redacțională a textului legal dedus controlului nu oferă temei criticii, întrucât nu conține în sine nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a ordonanței modificatoare.

Legea nr. 165/2013 conține norme de procedură care sunt de imediată aplicare, astfel încât privesc atât raporturile juridice ivite după . legii respective, cât și situațiile juridice existente la data intrării ei în vigoare.

Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare, pentru satisfacerea unui interes de ordine publica, dispoziția din legea ulterioară se aplică și la efectele nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.

Or, situația reglementată prin Legea nr. 165/2013 are în vedere tocmai dosarele nesoluționate până la data intrării acesteia în vigoare, așa încât se impune să acționeze dispozițiile legii noi.

Neadmiterea unei atare soluții ar determina rezolvarea diferențiată a aceleiași situații juridice, ceea ce ar fi profund inechitabil și contrar spiritului legii noi.

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor art. 4 din Legea nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 16, din Constituția României, intimatele au apreciat că nu pot fi reținute întrucât intenția legiuitorului a fost de a reforma legislația în domeniu restituirii proprietăților, precum și de a găsi soluții cu privire la resursele financiare necesare plății despăgubirilor în condițiile epuizării Fondului Proprietatea. Sursele de finanțare pentru acordarea despăgubirilor în numerar au fost asigurate din dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul Proprietatea, din sumele obținute ca urmare a vânzărilor de acțiuni emise de Societatea Comercială Fondul Proprietatea SA, efectuate de către Ministerului Finanțelor Publice, după deducerea cheltuielilor efectuate de Societatea Comercială Fondul Proprietatea S.A, și în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice. Prin urmare, era necesară adoptarea unui act normativ care să se întemeieze pe o imagine de ansamblu a numărului de persoane cărora trebuie să le fie plătite despăgubiri, persoane aflate în aceeași situație, asupra posibilelor resurse existente și a cuantumului acestor despăgubiri posibil a fi achitate în mod real, așa cum a recomandat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea amintită de către reclamanți.

Măsurile stabilite prin noul act normativ nu contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului adițional nr. 1, pentru că statul român a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv" (a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei).

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor art. 41 din Legea nr.165/2013, au fost de asemenea apreciate ca nefondate.

Prin articolul 41 din Legea nr. 165/2013, la care fac referire autorii excepției invocate, nu se neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu se refuză punerea în executare a acestora, ci doar se stabilește o modalitate de executare, justificată de necesitatea adoptarea unui cadru normativ accesibil și previzibil, a unor reguli de procedură clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ în vederea finalizării procesului de restituire.

Astfel, având în vedere faptul că vechile reglementări în materie s-au dovedit a fi ineficiente, s-a considerat necesar ca sfera de aplicare a noii legi să cuprindă toate situațiile privind cererile nesoluționate până în prezent.

În ceea ce privește plata în tranșe anuale, este de menționat și faptul că, potrivit principiilor aplicate de către Curtea Europeană, măsura eșalonării este una acceptabilă și chiar sugerată de către instanța de la Strasbourg prin hotărârea-pilot, fiind o măsură susceptibilă de „a asigura un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității”.

Au invocat intimatele în acest sens și necesitatea respectării angajamentelor asumate de statul român prin acordurile de împrumut încheiate cu partenerii externi în ceea ce privește țintele de deficit bugetar, cât și a obiectivului de deficit structural prevăzut prin Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernantă în cadrul Uniunii Economice și Monetare semnat și de România la 2 martie 2012, dar și importanța și volumul obligațiilor financiare concurente ale statului. Astfel, măsura eșalonării plății despăgubirilor este singura care face posibilă executarea integrală a acestora.

Situația extraordinară ce obligă la adoptarea unor soluții de aceeași natură este generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate în urma aplicării Legii nr. 165/2013.

Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.

Reglementarea propusă nu are ca efect privarea dreptului de proprietate garantat și ocrotit prin legea fundamentală, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român garantează realizarea dreptului persoanelor fizice.

După cum reiese și din nota de fundamentare, în momentul de față cuantumul despăgubirilor stabilite în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte de . noii legi, precum și cea stabilită prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a noii legi, este de cea. 2,5 mld. lei.

În aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența noii legi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în Cauza D. și alții împotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51); de asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 - 50).

Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate. Măsura criticată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. 2 din Constituție.

Scopul acestui act normativ nu este acela de a crea un climat de incertitudine juridică.

Prin invocarea excepției de neconstituționalitate, se solicită, în fapt, modificarea normei legale criticate. Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, aceasta nu numai că nu s-ar putea pronunța asupra aspectelor practice pe care le-ar presupune o apreciere a oportunității acordării vreunei măsuri reparatorii, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel legiuitor pozitiv.

Prevederile Legii nr. 165/2013 nu instituie un tratament inegal între beneficiarii care fac parte din aceeași categorie prevăzută de acest act normativ, toate persoanele îndreptățite la restituire în temeiul acestui act normativ beneficiind de aceleași măsuri reparatorii prin echivalent. Principiul egalității nu presupune uniformitate, situațiile obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat.

Având în vedere cele de mai sus, consideră intimatele excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 și art. 41 din Legea nr. 165/2013 ca fiind neîntemeiată.

Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. X și art. XXIII din Legea nr. 2/2013, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:

Prin Decizia nr._/19.01.2011, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamanților-recurenți C. I. și C. A. E. titlu de despăgubire pentru suma de 905.253,36 lei.

La data de 16.11.2011 s-a înregistrat la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților cererea de opțiune nr._ formulată de recurenții-reclamanți prin care au solicitat acordarea sumei de 500.000 lei cu titlu de despăgubiri în numerar, respectiv emiterea unui titlu de conversie pentru diferența de 405.253,36 lei.

În cauză, este necontestat faptul că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis în beneficiul petenților C. I. și C. A. E. Titlul de conversie nr. 4664/06.12.2011, aspect recunoscut expres prin cererea de recurs (fila 3 din dosarul nr._ ).

Cum cererea de chemare în judecată s-a înregistrat pe rolul primei instanțe la data de 06.06.2011, Curtea apreciază că sentința civilă nr. 2551/09.04.2012 este legală și temeinică.

Astfel, în mod corect prima instanță a respins capătul 2 de cerere privind acordarea de penalități de întârziere ca nefondat în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), respectiv ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cazul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).

Reține Curtea că potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data soluționării acțiunii) „(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (…) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. (4) Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate (…)(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere”.

Din analiza textului menționat în precedent, Curtea reține că penalitățile ce pot fi stabilite de instanță în cond. art. 18 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o formă de constrângere a autorității publice pârâte în vederea îndeplinirii obligației ce îi este impusă potrivit art. 18 alin. 1 din același act normativ. Astfel, se observă că respectivele penalități sunt calificate de legiuitor ca având natura juridică a unei sancțiuni și se stabilesc în raport de fiecare zi de întârziere în executare. În plus, potrivit textului alin. 5 penalitățile se stabilesc în sarcina „părții obligate”, ceea ce într-o interpretare logico-sistematică a ansamblului art. 18 implică impunerea mai întâi de către instanță a unei obligații față de partea pârâtă în condițiile primului alineat al textului în discuție. Observând totodată și disp. art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, rezultă cu puterea evidenței că despăgubirea părții reclamante pentru eventualele prejudicii suferite până la data pronunțării instanței se face prin intermediul daunele, iar nu al instituției penalităților.

Cum în cauza de față capătul principal de cerere vizând obligarea părții pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire a fost respins de prima instanță ca fiind lipsit de obiect, în contextul în care la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 06.06.2011, CCSD își îndeplinise obligația, decizia solicitată fiind emisă sub nr._/19.01.2011, instanța de recurs constată că nu se impune în sarcina autorității publice pârâte nicio obligație potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004. De altfel, prin cererea de recurs dedusă judecății, părțile recurente-reclamante nu formulează nicio critică sub acest aspect, ci arată în mod expres faptul că în mod corect prima instanță a respins primul capăt de cerere ca lipsit de obiect (fila 3 din dosar nr._ ).

Pe cale de consecință, lipsind premisa stabilirii judiciare a unei obligații de îndeplinit în sarcina părții pârâte, nu există temei legal pentru impunerea unei penalități în sarcina CCSD pentru fiecare zi de întârziere, întrucât acestea ar curge pentru viitor în măsura în care pârâtul nu și-ar îndeplini obligația stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, iar nu pentru trecut, până la data pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece constituie o formă de constrângere în vederea executării, iar nu o formă de despăgubire.

În concluzie, motivul de recurs este nefondat, prima instanță respingând în mod corect capătul de cerere privind penalitățile solicitate potrivit art. 18 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, este legală și temeinică argumentația judecătorului fondului cât privește lipsa calității procesuale pasive a ANRP raportat la acest capăt de cerere, căci această pârâtă nu avea nicio obligație legală în legătură cu stabilirea valorii despăgubirilor și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, atribuție ce revenea în exclusivitate CCSD în cond. art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare anterior și la data emiterii deciziei nr._/19.01.2011), aspect confirmat și prin soluția de principiu și de unificare a practicii judiciare din 15.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal.

Apreciază Curtea ca fiind nefondate și motivele de recurs invocate de părțile recurente-reclamante în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere privind obligarea la plata sumei de 250.000 lei, adică prima tranșă din totalul sumei cuvenite în baza deciziei nr._/2011.

După cum corect a reținut și prima instanță, prin efectul art. III din OUG nr.62/2010 a intervenit o suspendare legală a obligației ANRP de emitere a titlurilor de plată și, în mod implicit, și a plății în numerar a despăgubirilor, dat fiind că acestea se efectuau potrivit art. 3 lit. h), art. 18 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la data acțiunii și a sentinței civile nr. 2551/2012) în baza titlurilor de plată.

Astfel, potrivit art. III din O.U.G. nr. 62/2010 „(1) Pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare. (2) Pe perioada de suspendare prevăzută la alin. (1), valorificarea titlurilor de despăgubire emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea. (3) Persoanele care, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea". Persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1), potrivit procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.”. Ulterior, prin Legea nr. 117/2012 termenul a fost prorogat până la data de 15.05 2013.

Mai reține Curtea că în prezent este în vigoare Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, care la art. 41 dispune că „(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (2) Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 5.000 lei. (3) P. îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), C. Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. (4) Titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. (5) Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”.

Curtea reține că acțiunea civilă, ca ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților din proces, implică întrunirea cumulativă a patru condiții generale, respectiv formularea unei pretenții, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, după cum presupune existența a trei elemente, adică părțile, obiectul și cauza.

Față de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, în lipsa unor norme exprese, doctrina relevantă de drept procesual civil și jurisprudența au apreciat, în legătură cu condiția formulării unei pretenții, că dreptul subiectiv civil trebuie să îndeplinească anumite cerințe, spre a se bucura de protecție judiciară, adică să fie recunoscut și ocrotit de lege, să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material și juridic, precum și în limitele sale interne, potrivit scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege, să fie exercitat cu bună-credință și să fie actual.

În legătură cu această din urmă cerință, Curtea arată că un drept subiectiv civil este actual dacă nu este supus unui termen suspensiv sau unei condiții suspensive.

În plan procesual, excepția prematurității acțiunii este acea excepție procesuală prin care se invocă faptul că dreptul subiectiv nu este încă actual.

În cauza de față, dreptul părților recurente-reclamante în legătură cu plata tranșei pretinse de 250.000 lei nu era actual nici la data formulării cererii de chemare în judecată și nici la data pronunțării sentinței civile nr. 2551/2012, după cum nu este actual nici la data soluționării recursului.

Astfel, la data formulării opțiunii de către părțile recurente-reclamante C. A. E. și C. I., adică 16.11.2011, era în vigoare O.U.G. nr. 62/2010, producând efect de suspendare legală asupra emiterii titlurilor de plată și, în subsidiar, asupra efectuării plății despăgubirilor în numerar.

Curtea mai reține că O.U.G. nr. 62/2010 prezintă caracter de normă specială față de reglementarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât se aplica prioritar, determinând ca dreptul pretins de părțile reclamante – recurente să fi fost afectat de un termen suspensiv.

Ulterior, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, intervenind eșalonarea obligației de plată a despăgubirilor rezultate din deciziile adoptate în precedent de CCSD, deci inclusiv cea cu nr._/2011, dreptul pretins de părțile recurente-reclamante rămâne în continuare afectat de un termen suspensiv, ce se împlinește în privința primei tranșe calculate în cond. art. 41 din Legea nr. 165/2013 la finele anului 2014.

Apreciază totodată Curtea că nu poate fi primită ca fondată excepția de neconvenționalitate invocată de părțile recurente-reclamante.

Sub acest aspect, Curtea subliniază că în beneficiul recurenților-reclamanți C. a fost recunoscut un drept la despăgubiri în cuantum de 905.253,36 lei, pentru care ANRP a emis deja titlul de conversie nr. 4664/06.12.2011 corespunzător sumei de 405.253,36 lei.

Or, acest din urmă titlu de conversie reprezintă o modalitate de despăgubire concretă și efectivă a beneficiarilor legilor de despăgubire privind imobilele preluate abuziv de regimul comunist, titularii respectivului titlu putând încasa dividende aferent acțiunilor emise pe baza titlului de conversie sau putând dispune de acțiunile respective prin înstrăinare.

Curtea de apel apreciază că relevanță prezintă decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 4 septembrie 2012 în cauza D. D. D. și alții c. România, cererea nr._/08 (traducerea fiind publicată în M.Of. nr. 709/12.10.2012), de respingere a plângerii prin care se pretindea încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin prisma eșalonării până în anul 2016 a obligației de plată a unor creanțe recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În considerentele deciziei pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat:

« 38. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).

Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).

(...)

43. În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.

44. Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.

Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.

45. Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.

Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.

În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.

În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5 % în primul an până la 35 % în ultimul an (supra, pct. 24-27).

46. Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.

47. Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].

48. În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.(…).»

Practic același raționament se poate aplica mutatis mutandis și în cauza de față, câtă vreme Statul român nu contestă existența dreptului de creanță al părților reclamante, ci doar îi eșalonează plata pentru un anumit interval de timp; totodată, nu se poate prezuma a priori în sensul unei omisiuni de conformare în viitor din partea debitorului. În plus, adoptarea Legii nr. 165/2013 reprezintă voința legiuitorului român de conformare față de cerințele rezultate din jurisprudența CEDO în materie.

Reține Curtea de apel totodată și considerentele din paragrafele 235 – 236 ale hotărârii CEDO M. A. și alții c. România din 12 octombrie 2010 (cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06), în care se arată: « (235) În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski și Wolkenberg, …). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. (236) Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.».

Nici raportarea la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu este de natură a determina admiterea căii de atac, căci potrivit art. 51 alin. 1 din Cartă dispozițiile sale se adresează statelor membre „numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”. După cum arată Curtea de Justiție a Uniunii Europene în ordonanța din 1 martie 2011 pronunțată în cauza C-457/09, Claude Chartry împotriva Statului belgian, „(…) această limitare nu a fost modificată prin . 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona, moment de la care, în temeiul articolului 6 alineatul 1 UE, carta are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Astfel, acest articol precizează că dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate”. Or, în cauza de față argumentația părților recurente-reclamante nu cuprinde niciun element concret care să permită să se considere că obiectul acțiunii principale prezintă o legătură cu dreptul Uniunii Europene.

În ce privește invocarea Declarației Universale a Drepturilor Omului de către părțile recurente-reclamante, Curtea observă că acestea nu dezvoltă o argumentație care să permită concluzia unei încălcări a drepturilor afirmate prin amânarea și eșalonarea unei obligații de plată de către stat.

Față de toate cele arătate în precedent, date fiind disp. art. 312 C.pr.civ. (1865) Curtea va respinge recursul ca nefondat.

În ce privește excepțiile invocate de intimata-pârâtă ANRP, Curtea arată că sub aspectul emiterii titlului de plată, cererea a fost soluționată în fond prin respingere ca prematură, ceea ce face ca reiterarea excepției de prematuritate să reprezinte în fapt formularea de apărări împotriva căii de atac exercitate. Sub aspectul invocării excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a ANRP în ceea ce privește plata despăgubirilor, respectiv a lipsei capacității procesuale de folosință a Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor, Curtea arată că prin încheierea din 06.01.2014, față de disp. art. 41 din Legea nr. 165/2013 a dispus citarea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice; totodată, Curtea constată că prin intermediul acestora, partea intimat – pârâtă vizează o schimbare a soluției instanței de fond, astfel cum rezultă aceasta din sentința civilă nr. 2551/2012, fără a fi exercitat însă calea de atac a recursului, ceea ce implică invocarea lor omisso medio.

Totodată, în raport de disp. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea de apel constată invocarea în fața sa a unei excepții de neconstituționalitate a disp. art. 4 și 41 din Legea nr. 165/2013, față de prevederile art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 și 2, art. 4 alin. 2 și art.44 din Constituția României.

În drept, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 rep., „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (…)”.

Astfel, în cauză Curtea de apel apreciază ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate: 1) excepția este ridicată în fața unei instanțe de judecată, respectiv Curtea de Apel București; 2) excepția de neconstituționalitate are legătură cu soluționarea cauzei, disp. Legii nr. 165/2013 fiind reținute de instanța de recurs în scopul judecării cauzei de față; 3) excepția este invocată de o parte, respectiv recurenții – reclamanți; 4) excepția de neconstituționalitate privește o lege în vigoare; 5) nu rezultă că prevederile contestate de partea recurentă-reclamantă ar fi fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară.

În ce privește punctul de vedere al instanței asupra excepției, Curtea de Apel apreciază că acesta este obligatoriu față de disp. art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 rep. doar în măsura în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost invocată de oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepției este una dintre părțile litigante, instanța de judecată are facultatea de a prezenta o opinie.

În cauza de față, Curtea apreciază că excepția este neîntemeiată, reținând în acest sens și deciziile Curții Constituționale nr. 188/2010 și 713/2010, prin care instanța de control constituțional a judecat, în ipoteze similare, în sensul că eșalonarea obligațiilor de plată de către stat pentru un interval de 3 ani, urmată de o reeșalonare pentru un interval de 5 ani nu contravine Constituției. Totodată, se reține și Decizia Curții Constituționale nr. 1027/2012, prin care s-a reținut că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.

Față de cele expuse, Curtea va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 41 din Legea nr. 165/2013.

În ceea ce privește cererea recurenților de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.(1865), până la soluționarea excepției, Curtea o va respinge, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de acest text de lege.

Mai mult, dispozițiile art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992, care stabileau că pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă, au fost abrogate, în prezent instanța nefiind obligată să dispună suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției.

Un alt argument pentru respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei îl reprezintă și disp. art. 322 pct. 10 C.pr.civ.(1865) potrivit cărora, revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Pe cale de consecință, Curtea va respinge cererea de suspendare a judecății cauzei, ca neîntemeiată.

P. ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți C. I. și C. A. E. în raport de disp. art. 4 și art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecății recursului în cond. art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ. (1865).

Respinge recursul formulat de recurenții - reclamanți C. I. și C. A. E., cu domiciliul procesual ales la SCPA D. & Sola în București, ., nr. 24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.2551 din 09.04.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații – pârâți A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR (fosta COMISIE CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR) cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, DIRECȚIA P. ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR ÎN NUMERAR cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1și intimatul M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24.02.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

B. C. V. H. O. D. P.

GREFIER,

C. M.

Red./Tehnored. Jud. B.C./3 ex./2014

C. – S8CAF/ Judecător fond: D. M. B.

← Pretentii. Decizia nr. 5313/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 433/2014.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 1373/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI