Despăgubire. Decizia nr. 3495/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3495/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-05-2014 în dosarul nr. 3645/2/2012*
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr.3495 R
Ședința publică de la 5 mai 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – I. C. G.
JUDECĂTOR – C. M. F.
JUDECĂTOR – C. P.
GREFIER - I. P.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele – reclamante G. E. și G. A. R. împotriva sentinței civile nr.6236 din data de 02.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, având ca obiect „despăgubire”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentele – reclamante G. E. și G. A. R., prin avocat Jicol M., lipsind intimatele-pârâte C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 28.04.2014, prin serviciul registratură, recurenții-reclamanți au depus la dosar concluzii scrise și decizia nr.88/2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe cererea de recurs.
Recurentele – reclamante G. E. și G. A. R., prin avocat, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată. În dovedirea cererii de obligare a intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, apărătorul recurentelor-reclamante depune la dosar chitanța nr.296/27.05.2013.
În susținerea motivelor de recurs, apărătorul recurentelor-reclamante arată că instanța de fond a refuzat să analizeze și să se pronunțe pe fondul cererii de chemare în judecată, sub pretextul că procedurile administrative erau suspendate în temeiul OUG nr.4/2012.
Arată că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică având în vedere că:
Așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr.88/27.02.2014 nici o lege nu poate îngrădi exercitarea accesului liber la justiție care nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include și dreptul de a beneficia de judecarea și tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe. Consideră că existența OUG nr.4/2012 nu împiedică instanța de judecată să dispună obligarea pârâtei CCSD ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, dar nu mai devreme de expirarea termenului de suspendare prevăzut de actul normativ mai sus citat să emită decizia conținând titlul de despăgubire sau să transmită dosarul evaluatorului sau comisiei de evaluatori, în vedere întocmirii raportului de evaluare. Este evident că rămânerea irevocabilă a hotărârii și deci punerea în executare a acesteia ar fi avut loc după expirarea termenului de suspendare, având în vedere, că absolut toate dosarele având același obiect cu cel dedus judecății, pârâtele declară recurs iar soluționarea acesteia se produce după aproximativ un an.Prin admiterea cererii introductive instanța de judecată nu ar fi încălcat în nici un fel dispozițiile OUG nr.4/2012. Instanța de judecată a ignorat faptul că, cu mult înainte de data intervenirii suspendării, fusese deja stabilit termenul rezonabil de soluționare a procedurii, având în vedere că notificarea a fost formulată în urmă cu 11 ani, iar la de la data înaintării acesteia către autoritatea pârâtă au trecut 4 ani, timp în care dosarul a rămas în nelucrare. Măsura suspendării procedurilor administrative a fost dispusă datorită modului defectuos și abuziv în care pârâtele au condus și organizat aceste proceduri. Intimatele invocând suspendarea dispusă în temeiul OUG nr.4/2012, au invocat propria culpă.
De asemenea, apărătorul recurentelor-reclamante învederează că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO și cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1Adițional la Convenție, dispoziții care se aplică cu prioritate față de dispozițiile de drept intern prevăzute de OUG nr.4/2012.Instanța de fond era obligată să rețină că termenul rezonabil de soluționare a procedurii administrative a fost depășit anterior intervenirii suspendării prevăzute de OUG nr.4/2012.
Mai arată apărătorul recurenților-reclamanți că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12 CEDO care se aplică cu prioritate față de orice alte dispoziții de drept intern, precum și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005
Apărătorul recurentelor-reclamante arată că instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantelor și cu încălcarea dispozițiilor art. 260 Cod de procedură civilă, prin faptul că a pronunțat sentința la data de 2.11.2012 deși, la acest termen de judecată, în ședință publică a admis cererea de amânare a pronunțării formulată de apărătorul reclamantelor pentru a depune concluzii scrise. De asemenea, instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al reclamantelor deoarece le-a respins cererea de obligare a pârâtelor să depună la dosarul cauzei copia dosarului administrativ.
Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza pentru a se pronunța pe fondul recursului.
CURTEA,
Asupra recursului de fata;
Prin sentinta civila nr. 6236 din data de 02.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, s-au respins exceptiile lipsei calitatii procesuale pasive a ANRP si a prematuritatii formularii actiunii si s-a respins ca neintemeiata actiunea formulata de reclamantele G. E. si G. A. R. in contradictoriu cu paratele C. CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR si ANRP.
Pentru a se pronunta astfel instanta a retinut cu privire la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a ANRP ca aceasta se întemeiază pe motivul lipsei competenței legale în materia emiterii titlului de despăgubire, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Invocarea excepției pleacă de la premisa că pârâta a fost chemată în judecată pe capătul de cerere privitor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Această premisă este falsă întrucât pârâta ANRP este chemată în judecată pe capătul de cerere privitor la emiterea titlului de plată și a titlului de conversie, în privința cărora are atribuțiuni conform art. 18 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cât privește excepția prematurității formulării cererii invocată de pârâta CCSD, aceasta se întemeiază pe faptul dezinvestirii CCSD de soluționarea dosarului administrativ referitor la cererea de despăgubire în cauză prin retrimiterea acestuia entității notificate și emitente a Dispoziției nr. 187/24.02.2009 prin care s-a aprobat restituirea prin echivalent a imobilelor și anume, . aflată în insolvență, prin lichidatorul judiciar, Insolv Profexpert IPURL.
Restituirea dosarului administrativ a avut loc după înregistrarea acestuia la Secretariatul CCSD sub nr._/CC, cu adresa din 5.06.2012, pe motivul identificării unor lipsuri în cuprinsul Dispoziției nr. 187/2009, raportat la cadrul normativ aplicabil, respectiv: insuficienta justificare a imposibilității restituirii în natură a imobilelor, o neconcordanță cu privire la entitatea investită cu soluționarea notificării, alte neconcordanțe cu privire la identificarea imobilelor și incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la acestea, lipsuri în documentația administrativă comunicată, etc.
Instanta de fond a considerat că apărările subsumate de către pârâtă excepției invocate (inclusiv incidența prevederilor OUG nr. 4/2012) nu privesc prematuritatea formulării cererii de chemare în judecată, ci constituie apărări de fond de natură a justifica refuzul de finalizare a procedurii administrative, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pentru aceste motive, a fost respinsa excepția prematurității cererii, invocată de pârâta CCSD.
Pe fond s-a retinut ca actiunea este neintemeiata urmare a incidentei in cauza a prevederilor OUG nr. 4/2012 aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, care stabilește că „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII
Prin cererea reclamantelor, introdusă ulterior intrării în vigoare a dispoz. OUG nr. 4/2012, se invocă refuzul nejustificat al CCSD de a proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire (și, eventuala desemnare a evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilelor la care se referă cererea de despăgubire – ca operațiune administrativă prealabilă emiterii deciziei).
Față de intervenirea suspendării legale atât a operațiunilor administrative referitoare la numirea evaluatorilor, cât și a procedurilor de emitere a titlurilor de despăgubire, Curtea constată că nu este incident în cauză un refuz nejustificat al autorității pârâte de soluționare a cererii administrative.
Cât privește incompatibilitatea acestor noi prevederi din dreptul național cu prevederile art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția EDO, Curtea apreciază că măsura legală de suspendare a activității CCSD, fiind prin natura ei o măsură temporară, justificată prin preambulul actului normativ pe argumente de utilitate publică (în sensul jurisprudenței Curții EDO), nu este de natură să afecteze substanța drepturilor reclamantelor, neîncălcând Convenția EDO.
În al doilea rând, Prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum și Normele metodologice de aplicare a acestuia nu reglementează posibilitatea dezinvestirii CCSD de soluționarea dosarului administrativ privitor la despăgubiri, după înregistrarea acestuia la Secretariatul CCSD, așa cum s-a întâmplat în cauză. CCSD a fost investită cu soluționarea dosarului administrativ înregistrat sub nr._/CC. Însă, CCSD a identificat impedimente constând în neclarități ale dispoziției entității notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și lipsuri ale documentației administrative care, și în lipsa cazului legal de suspendare a activității CCSD anterior menționat, ar fi împiedicat această autoritate să procedeze atât la înaintarea dosarului în vederea evaluării, cât și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condițiile în care corectarea acestor neclarități și lipsuri nu sunt atributul autorității chemate în judecată, ci al entității emitente a Dispoziției nr. 187/24.02.2009.
Referitor la capatul de cerere privind emiterea titlului de plata si a titlului de conversie s-a retinut ca acest capăt de cerere privește o etapă a procedurii administrative privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, care, în conf. cu art.18 și urm. din Titlul VII al Legii nr.247/2005, se desfășoară după emiterea titlurilor de despăgubire de către CCSD.
Având în vedere că procedura administrativă urmată de CCSD și care se încheie prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire nu a fost îndeplinită până în prezent, instanta de fond a considerat că acest capăt de cerere se dovedește nefondat, iar nu prematur, cum a susținut pârâta, această autoritate neputând proceda conform dispoz. art.18 și urm. din Titlul VII al Legii nr.247/2005 decât pe baza deciziei CCSD cuprinzând titlul de despăgubire. În acest context, nu se poate discuta de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri administrative.
Impotriva acestei sentinte au declarat recurs reclamantele care au solicitat admiterea recursului, modificarea hotararii atacate si admiterea actiunii cu obligarea paratelor in solidar la plata cheltuielilor de judecata, fond si recurs.
Dupa prezentarea pe larg a circumstantelor cauzei si a solutiei pronuntate de instanta de fond, care nu pot fi apreciate ca motive de recurs, recurentele au aratat ca hotararea atacata a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului si cu încălcarea dispozițiilor art 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, dispoziții care se aplică cu prioritate fată de dispozițiile de drept intern prevăzute de OUG nr. 4/2012.
Măsura suspendării procedurilor administrative, suprapusă modului defectuos în care aceste proceduri au funcționat până la data suspendării, în lipsa unor termene rezonabile de soluționare și a unor criterii obiective de selecție, este în evidentă contradicție cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.
In primul rând, consideră că existența OUG nr. 4/2012 nu împiedica instanța de judecată să dispună, așa cum au solicitat, obligarea pârâtei CCSD ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, dar nu mai devreme de expirarea termenului de suspendare prevăzut de actul normativ mai sus citat, să emită decizia conținând titlul de despăgubire sau să transmită dosarul evaluatorului sau comisiei de evaluatori, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Ramanerea irevocabilă a hotărârii și deci punererea în executare a acesteia ar fi avut loc după expirarea termenului de suspendare, având în vedere că, în absolut toate dosarele având același obiect cu cel dedus judecății, pârâtele declară recurs iar soluționarea acestuia se produce după aproximativ un an. Având în vedere acesta situație, prin admiterea cererii introductive, instanța de judecată nu ar fi încălcat în nici un fel dispozițiile OUG nr. 4/2012.
In al treilea rând, instanța de judecată a ignorat faptul că, la data intervenirii suspendării, fusese deja demult depășit termenul rezonabil de soluționare a procedurii, având în vedere că notificare a fost formulată în urmă cu 11 ani iar de la data înaintării acesteia către autoritatea pârâtă au trecut 4 ani, timp în care dosarul a rămas în nelucrare.
Recurentele au mai invocat ca până la introducerea prezentei cereri de chemare în judecată, pârâtele nu au întreprins vreun demers în scopul continuării procedurii administrative iar această lipsă de diligentă nu a fost justificată de vreo dispoziție legală de suspendare a procedurii.
Toată procedura de restituire prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român, prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, are un parcurs anevoios, de foarte lungă durată și lipsit de previzibilitate.
In al patrulea rând, măsura suspendării procedurilor administrative, prin OUG nr. 4/2012, se datorează modului defectuos și abuziv în care pârâtele au condus și organizat aceste proceduri, dovedindu-se deja faptul că anumite dosare au fost soluționate cu prioritate prin acordarea unor despăgubiri nejustificat de mari, în condițiile în care alți petenți, cum sunt și reclamantele, deși au dosare mai vechi nu au primit până în prezent vreo despăgubire.
Recurentele au mai sustinut faptul ca hotararea incalca in mod flagrant jurisprudenta CEDO, respectiv art. 14 si art. 1 din Protocolul 12.
Hotararea atacata este nelegala si netemeinica si pentru ca a fost data cu incalcarea dispozitiilor legii nr. 10/2001 completata si modificata prin legea nr. 247/2005.
Considera ca trebuia cenzurat abuzul comis de parate prin retrimiterea dosarului la emitentul dispozitiei administrative.
Retrimiterea s-a facut ulterior sesizarii instantei si a avut doar unic scop tergiversarea finalizarii procedurii administrative.
Au sustinut ca dispzotia nr. 187/2009 nu mai putea fi modificata.
Recurentele au mai sustinut ca hotararea a fost data cu incalcarea dreptului lor la aparare fiind incidente dispozitiile art. 304 pct. 5 cod procedura civila, precum si cu incalcarea art. 260 cod procedura civila.
Recursul a fost inregistrat pe rolul ICCJ, fiind transmis apoi pe cale adminstrativa acestei instante conform dispozitiilor legii nr. 2/2013 (art. XXIII al. 2 si 4).
La 29.11.2013 intimata parata ANRP a depus intampinare prin care a solicitat respingerea recursului si mentinerea setintei ca fiind temeinica si legala.
A reiterat exceptia prematuritatii obligarii sale la emiterea titlului de plata si a celui de conversie.
La 6.12.2013 CCSD a formulat cerere de introducere in cauza a CNCI.
Totodata a fost depusa intampinare din partea CCSD, care a invocat prematuritatea cererii de chemare in judecata in contextul intrarii in vigoare a legii nr. 165/2013.
F. de dispozitiile acestei legi solictarea de a transmite dosarul unui evaluator si de a emite decizia reprezentand titlu de despagubire nu isi mai gasesc aplicabilitate.
La 27.01.2014 CNCI a depus note de sedinta prin care a invocat faptul ca doarul reclamantelor va fi solutionat in baza dispozitiilor legii nr. 165/2013.
La 29.01.2014 recurentele au depus concluzii scrise.
La 17.03.2014 recurentele au depus inscrisuri, iar la 28.04.2014, concluzii scrise, o decizie a Curtii Constitutionale si chitanta privind onorariul avocatului.
Analizand actele si lucrarile dosarului, curtea constata ca recursul este nefondat atat pentru motivele invocate de instanta de fond, dar si pentru cele indicate in notele de sedinta ale CNCI.
Astfel se retine pe de o parte ca in mod corect instanta de fond a retinut ca nu se poate vorbi in cauza nici de nesolutionarea cererii in termenul legal si nici de un refuz nejustificat de solutionare a cererii.
In plus instanta de recurs are in vedere ca reclamatele au solicitat obligarea paratei CCSD (in prezent CNCI) la emiterea deciziei titlului de despagubire pentru o suma stabilita conform unor rapoarte de expertiza intocmite cu ocazia judecarii unui alt dosar.
Un astfel de capat de cerere nu putea fi admis nici daca se avea in vedere dispozitiile legii nr. 247/2005 si nici daca se au in vedere dispozitiile legii nr. 165/2013.
Indiferent de solutia pronunta de Curtea Constitutionala in privinta art. 4 din legea nr. 165/2013, nu se putea admite cererea reclamantelor de emitere a titlului de despagubiri pentru ca nu s-a constatat neconstitutionalitatea in integralitate a acestui articol ci numai cu privire la termenele la care face trimitere acest articol, termene prevazute de art. 33 din aceeasi lege.
In mod corect instanta de fond a facut trimitere la circumstantele concrete ale cauzei, respectiv la faptul ca tergiversarea s-a datorat unei imprejurari legate de modul de emitere al dispozitiei unui tert, respectiv . in insolventa.
Ulterior a intervenit un act normativ care a impiedicat continuarea procedurii prevazuta in titlul VII al legii nr. 247/2005, retinut si de instanta de fond, OUG nr. 4/2012.
Si acest act normativ a fost modificat apoi prin legea de aprobare, nr. 117/2012, astfel ca in mod corect intimata parata a invocat faptul ca in perioada 15.03._13 dosarul reclamantelor nu mai putea fi solutionat pentru ca erau suspendate toate procedurile de evaluare si de emitere a deciziilor prevazute de legea nr. 247/2005.
Dupa expirarea perioadei de suspendare a fost adoptata legea nr. 165/2003, care se aplica inclusiv proceselor aflate pe rolul instantelor.
Astfel art. 4 din aceasta lege prevede ca « dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi. »
Se retine, de asemena, ca potrivit dispozitiilor noii legi, procedura de solutionare a cererilor de despagubire a fost modificata substantial fata de legea anterioara, legea nr. 247/2005.
Parata CNCI (fosta CCSD) nu mai poate fi obligata la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire, aceasta fiind o obligatie imposibil de executat pentru simplul motiv ca legea nu mai prevede o astfel de decizie, ci decizia de compensare prin puncte conform art. 21 din legea nr. 165/2013 (al. 9).
De asemenea acelasi act normativ prevede ca aceste decizii se emit in urma unui proces de evaluare diferit de cel anterior (art. 21 al. 6).
Prin urmare in niciun caz decizia de compensare nu poate avea la baza un raport de expertiza intocmit . 2007, la care paratele nici nu au fost parti.
In acest context nici nu pot fi retinute in solutionarea prezentei cauze a art. 6 din CEDO ori a art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie.
Mai mult atat OUG nr. 4/2012, cat si legea nr. 165/2013 au fost adoptate tocmai ca urmare a unei hotarari a CEDO ( Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României).
Criticile referitoare la procedurile prevazute de legea nr. 10/2001 si legea nr. 247/2005sunt irelevante atata timp cat la momentul la care aceastea erau aplicabile reclamantelor, acestea nu au contestat respectivele proceduri.
In privinta termenului de solutionare nu poate fi luata in calcul nici perioada suspendarii procedurii prin acte normative si nici timpul scurs dupa daa introducerii actiunii deoarece depasirea termenului rezonabil se apreciaza in functie de data introducerii actiunii.
Numai depasirea unui termen apreciat in abstract ca rezonabil nu poate justifica in speta admiterea actiunii mai ales in contextul necesitatii modificarii legislatiei, necesitate impusa de CEDO.
Nu se poate retine nici incalcarea dreptului la aparare prin faptul ca nu a mai fost amanata pronuntarea, asa cum solicitasera reclamantele.
O astfel de incalcare ar fi putut fi retinuta in cazul in care reclamantele nu ar fi pus concluzii asupra cererii, ori prin concluziile scrise ar fi invocat alte aspecte decat cele din actiune ori era necesara formularea unui raspuns la sustinerile paratilor adverse.
Ori in speta se constata ca paratele nu au fost prezente la termenul de judecata cand a fost acordat cuvantul pe fond, astfel ca nu puteau invoca aspecte noi fata de cele anterioare.
De asemenea, prin notele scrise nu puteau fi aduse nici argumente noi si nici modificata actiunea.
Referitor la respingerea solicitarii de revenire lu adresa ca lichidatorul societatii care a emis dispozitia, in mod corect instanta de fond a respins aceasta proba deoarece oricare ar fi fost raspunsul comunicat, acesta nu avea relevanta la solutionarea cauzei.
Chiar daca cererea reclamantelor nu era prematura si nu este nici in acest moment, in mod corect actiunea a fost respinsa pentru considerentele de mai sus.
F. de cele retinute mai sus se constata legala si temeinica sentinta recurata si nefondat recursul si in baza textelor de lege invocate si a art. 299 si urmatoarele, 304 pct. 5 si 9, 3041 cod procedura civila (1865) si legii nr. 165/2013, va respinge ca atare recursul reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentele – reclamante G. E. și G. A. R. împotriva sentinței civile nr.6236 din data de 02.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. C. G. C. M. F. C. P.
GREFIER
I. P.
Red. C.P.2ex
Curtea de Apel București Secția contencios administrativ și fiscal– judecător V. E. C.
| ← Obligaţia de a face. Sentința nr. 446/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 2705/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
