Despăgubire. Decizia nr. 3897/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3897/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2014 în dosarul nr. 4559/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3897
Ședința publică de la data de 19.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – G. A. F.
JUDECĂTOR - L. E. F.
JUDECĂTOR - H. P.
GREFIER - M. H.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 împotriva sentinței civile nr. 789/13.02.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ /CA/2012, în contradictoriu cu intimații-reclamanți F. R., A. A. D., G. A. G., B. A. E. și E. A. R..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr._ reclamanții F. R., A. A. D., G. A. G., B. A. E., E. A. R., beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 9/1998, privind acordarea de despăgubiri cetățenilor romani pentru bunurile trecute in proprietatea statului bulgar in urma aplicării Tratatului dintre România si Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, au solicitat obligarea pârâtei A. Națională pentru restituirea Proprietăților la pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună în baza prevederilor art. 38, alin.5, lit.a) din H.G. nr. 753/1998 cu modificările si completările ulterioare, cu titlu de compensații bănești in conformitate cu Legea nr. 9/1998, privind acordarea de despăgubiri cetățenilor romani pentru bunurile trecute in proprietatea statului bulgar in urma aplicării Tratatului dintre România si Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, să li se plătească suma de 35.262,74 lei, cu actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor și obligarea paratului la plata unor penalități, în cuantum de 1000 (una mie) lei pentru fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii si pana la îndeplinirea efectivă a obligației.
Reclamanții au arătat în motivarea cererii lor că, prin Decizia nr.646/05.03.2009, emisă de ANRP s-au dispus următoarele: Validarea Hotărârii nr.3356/12.10.2006, emisa de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, plata sumei de 35.262,74 lei.
Se precizează de către reclamanți că au depus/transmis toate actele solicitate de ANRP in vederea efectuării plații către ei, încă de la data de 11.04.2009 și consideră că a trecut cu mult, prea mult timp, perioada rezonabilă de rezolvare a solicitărilor lor.
Cum dreptul reclamanților este, potrivit dispozițiilor legale, sus menționate, născut si actual, o neexecutare a obligației corelative a acestui drept de către ANRP, nedând curs solicitării de efectuare a plații cuvenite, transformă dreptul patrimonial al reclamanților, a cărui existenta este recunoscuta, . substanța sa, lipsit, practic, de orice valoare, iar normele legale care ii consacra existenta dobândesc un simplu caracter formal, lipsit de orice finalitate practica.
S-ar ajunge, astfel, in situația ca un drept prevăzut de lege sa aibă o obligație corelativă lipsită de conținut, redusa la "nudum jus", ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, edictarea de acte normative, neurmata de aplicarea lor, reprezintă un non-sens al statului de drept, a cărui esența este tocmai reglementarea relațiilor sociale prin norme de aplicabilitate imediată.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea legilor adoptate in spiritul si litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute sa nu poată fi opriți de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada in care au fost prevăzute de lege.
Faptul ca ANRP nu a rezolvat cererea reclamanților, determina o afectare evidenta a "bunului" de care se bucura reclamanții prin prevederea legala menționata, care le recunoaște acest drept, echivalat de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg, cu un veritabil bun, protejat prin prisma alineatului unu din primul protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Culpa in neefectuarea plații revine, evident, debitorului legal al obligației stipulate de norma interna, care trebuia sa isi ia toate masurile administrative, interne, pentru a permite reclamanților sa isi valorifice dreptul sau.
Cât privește actualizarea sumei, in conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, republicată, "cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, [...] au dreptul la compensațiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parțial compensații ori despăgubiri pentru bunurile imobile - construcții și terenuri - pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac și floarea-soarelui, precum și pentru plantații de pomi fructiferi și/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiți".
Potrivit alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, beneficiază de aceste prevederi "și cetățenii români, moștenitori legali ai foștilor proprietari", precum și "cetățenii români prejudiciați în urma imigrării facultative sau obligatorii prevăzute la art. III din tratat, din alte județe ale Bulgariei decât județele cedate, Durostor și Caliacra".
In raport cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 9/1998, despăgubirile se acordă celor îndreptățiți sub forma unor compensații bănești stabilite de aceste dispoziții, iar prin art. 4 din aceeași lege s-a instituit obligația persoanelor îndreptățite la compensații de a depune cereri însoțite de actele doveditoare, la comisia județeană sau a municipiului București pentru aplicarea legii, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii.
Potrivit reglementării cuprinse în art.7 din Legea nr.9/1998, comisiile județene și a municipiului București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor, pronunțând, în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor, hotărâri ce se comunică comisiei centrale, spre validare, precum și solicitantului, care poate face contestație la comisia centrală.
Atribuțiile comisiei centrale au fost preluate de Departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, constituit în cadrul Cancelariei Primului - Ministru, în temeiul art.1 și 2 din Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, referitoare la măsuri de finalizare a aplicării Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.643/2004.
Ca urmare, între atribuțiile conferite acestui departament prin art.4 din Norme este și aceea de a înainta propunerile de validare/invalidare a hotărârilor comisiilor județene și a municipiului București, în termenul stabilit de lege, către șeful Cancelariei Primului - Ministru, care va dispune prin ordin, precum și aceea de a propune reactualizarea despăgubirilor, la data emiterii ordinului de validare.
Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr.361/2005 (modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 240/2006) a luat ființă, tot în cadrul Cancelariei Primului - Ministru, ANRP, aceasta preluând atribuțiile Departamentului privind soluționarea contestațiilor împotriva hotărârilor comisiilor teritoriale de aplicare a Legii nr. 9/1998, analiza și validarea/invalidarea hotărârilor acele comisii.
În legătură cu efectuarea plății sumelor de bani reprezentând compensațiile acordate potrivit Legii nr. 9/1998, este de observat că, în temeiul art. 6 și 8 din aceeași lege, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, în care s-a prevăzut, la art. 5, achitarea eșalonată, către beneficiari, a compensațiilor stabilite prin hotărârea Comisiei centrale, pe parcursul a 2 ani consecutivi, din care "40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat", precizându-se, în final: "cota de 60% din cuantumul compensației, achitată în anul următor, se actualizează în condițiile Legii nr. 9/1998".
Existența unei dispoziții de actualizare a sumelor numai pentru perioada ulterioară momentului validării lor de către Cancelaria Primului-Ministru impune să se considere că legiuitorul nu a socotit necesar să dea o reglementare similară și pentru intervalul cuprins între data stabilirii compensațiilor prin hotărâre adoptată de comisie și aceea a emiterii ordinului de validare, deoarece acest interval de timp a fost apreciat ca neglijabil față de cerința prevăzută la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 9/1998, ca actul de validare să fie emis în cel mult 60 de zile de la data hotărârii comisiei. în activitatea practică însă termenul de 60 de zile, indicat prin textul de lege menționat, nu a putut fi respectat, astfel că sumele stabilite prin rapoartele de evaluare nu au mai corespuns totdeauna, datorită evoluției prețurilor, valorii reale a bunurilor pentru care trebuiau acordate despăgubiri.
Or, principiul reparării integrale a prejudiciului, în spiritul căruia au fost elaborate normele prin care sunt reglementate compensațiile cuvenite persoanelor care au avut pierderi patrimoniale în urma aplicării prevederilor Tratatului de la C. din 7 septembrie 1940, impune ca, în momentul validării compensațiilor, sumele stabilite să corespundă valorii reale a bunurilor ce fac obiectul acestora.
De altfel, interpretarea de ansamblu a dispozițiilor legale emise în materie impune ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății. Este de observat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 9/1998, au fost elaborate norme metodologice conținând criterii de evaluare și modalități concrete de stabilire a cuantumului compensațiilor, care conțin dispoziții menite să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat, cu actualizarea prețurilor, potrivit principiului restitutio in integrum.
În acest sens, în art.8 alin.(2) și în art.21 din HG nr.753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1970 s-a prevăzut obligativitatea actualizării cuantumului compensației și, respectiv, al despăgubirii, iar în art. 4 lit. g) din Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, referitoare la măsuri de finalizare a aplicării Legii nr. 9/1998, s-a instituit atribuția Departamentului constituit ca structură în cadrul Cancelariei Primului-Ministru de a "propune reactualizarea despăgubirilor, conform prevederilor Legii nr. 9/1998, la data emiterii ordinului de validare", precizându-se apoi la art.7 că "propunerea de validare sau invalidare transmisă șefului Cancelariei Primului-Ministru poate fi însoțită de propunerea de reactualizare a despăgubirilor, dacă aceasta este necesară".
Cum, prin conținutul și sensul lor, toate aceste prevederi nu pot viza decât ipoteza în care validarea și, implicit, plata compensațiilor au loc în alt an decât cel în care au fost stabilite de către comisie, este evident că trebuie să se considere reglementată legislativ obligativitatea actualizării sumelor ce reprezintă compensații stabilite prin hotărârile adoptate de comisiile instituite în temeiul Legii nr. 9/1998.
Față de această reglementare neîndoielnică, dată prin dispozițiile conținute în normele metodologice de aplicare a actelor normative adoptate succesiv, în materia acordării de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la 7 septembrie 1940, precum și de incidența principiului reparării integrale a prejudiciului, se impune ca art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 să fie interpretat în sensul că data stabilirii compensației este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București, iar validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor.
În raport de toate considerentele evocate, in special cele referitoare la culpa autorității publice 1 in implementarea cadrului necesar pentru ca beneficiarii legii sa își valorifice dreptul lor, reclamanții solicită să se dispună obligarea paratei la atribuirea, către reclamant, sub sancțiunea unei penalități aplicabile pârtii parate, pentru fiecare zi de întârziere, în sumă de 1.000 (una mie) lei, date fiind prevederile art. 18, alin. 5 din Legea 554/2004.
S-au atașat la dosar înscrisurile cu privire la care reclamanții au făcut referire în cererea de chemare în judecată.
Pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a formulat întâmpinare împotriva acțiunii reclamanților.
S-a încuviințat reclamanților administrarea probei cu înscrisuri, actele depuse deja la dosarul cauzei.
Prin sentința civilă nr.789 din 13.02.2013 Tribunalul București Secția de contencios administrativ și fiscal a admis în partea acțiunea și în consecință, a obligat pârâta A.N.R.P. la efectuarea plății sumei de_, 74 lei către reclamant, sumă ce va fi indexată cu indicele prețurilor de consum.
Prin aceeași sentință, tribunalul a respins cererea de stabilire a penalităților ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel tribunalul reține că prin Hotărârea nr.3356/12.10.2006, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București a fost aprobată cererea nr._/ 4475/18.11.2005 și s-a propus acordarea de compensații în cuantum de 35.262,74 lei, solicitanților F. R., E. R., G. G., A. D., B. E., în calitatea acestora de moștenitori ai defunctului S. I., pentru bunurile acestuia din urmă, trecute în proprietatea statului bulgar.
Prin Decizia nr.646/05.03.2009, emisă de ANRP a fost validată Hotărârea nr.3356 /12.10.2006 și s-a dispus plata sumei de 35.262,74 lei către reclamanți.
Către reclamanți a fost comunicată Decizia nr.646/05.03.2009, prin adresa ANRP solicitându-se transmiterea anumitor acte, în vederea efectuării plății, iar la data de 11.04.2009 aceștia au comunicat către ANRP actele solicitate.
Conform art.38 alin.5 lit.a din HG nr.753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, „(5) Compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;” – prevederi aplicabile în cazul de față, pentru că despăgubirile stabilite către reclamanți sunt în cuantum de 35.262,74 lei.
Instanța nu poate retine împrejurarea ca plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu aceasta destinație, întrucât o asemenea prevedere ar presupune ca dreptul reclamanților sa fie afectat de o condiție, nerealizarea acesteia conducând la prelungirea perioadei de plata peste termenul prevăzut de lege, ceea ce contravine prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea europeană a amintit în cauze precum C. c. României, că revine fiecărui stat sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive (Ruianu c. României, 17 iunie 2003, par. 66), iar în hotărârea pilot M. A. și alții c. României din 12 octombrie 2010 s-a constatat că ineficiența mecanismelor de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România, fiind identificate deficiențe sistemice.
În condițiile în care lipsa fondurilor duce la prelungirea termenului de plată se ajunge la o încălcare a dreptului reclamanților, iar nealocarea unor sume de bani cu această destinație nu pune la adăpost debitorul acestei obligații, soluția contrară însemnând golirea de conținut a dreptului reclamanților, aceștia fiind expuși unui abuz din partea debitorului care ar putea invoca sine die nealocarea fondurilor, cu consecința prelungirii în mod arbitrar a termenului de plată prevăzut de lege, pe cale de consecință dreptul reclamanților ar deveni iluzoriu, iar nu unul efectiv.
Prin urmare, dreptul reclamanților la plata despăgubirilor nu poate fi afectat de o condiție pur potestativă din partea debitorului obligației de plată.
Este adevărat că obligația de plată a sumei corespunzătoare despăgubirilor nu este dispusă imperativ a se face într-un interval de timp determinat, dar în acest mod obligația statului devine una pur potestativă, putând să invoce anual lipsa fondurilor necesare, ceea ce transformă dreptul reclamanților într-unul eventual.
În cazul de față, din anul 2009, de la momentul validării hotărârii și, deci, a recunoașterii dreptului la compensații, a trecut un termen peste ceea ce s-ar putea aprecia ca rezonabil, aproximativ 4 ani, iar o asemenea atitudine a fost sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în cauze privind chiar România (V. c. României, Faimblat c. României, Broniowski, P. c. României) a statuat că statul are o obligație de rezultat și nu de mijloace de a asigura respectarea dreptului de proprietate, inclusiv prin acordarea de despăgubiri, sens în care urmează a fi admisă acțiunea astfel cum a fost formulată, instanța obligând pârâta la achitarea sumei către reclamante, conform solicitării acestora.
În ceea ce privește cererea de actualizare a sumei ce i se cuvine reclamanților, cu titlu de despăgubiri, instanța apreciază că în cauză este evidentă paguba creată acestora prin neachitarea, nici la 4 ani de la momentul validării, a sumelor recunoscute cu titlul de despăgubiri, iar acoperirea acestei pagube se poate face, în aprecierea prezentei instanțe, în sensul menționat de Decizia XXI din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin.3, teza finală, din Codul de Procedură Civilă, actualizarea în raport de indicele de creștere a prețurilor, potrivit cu care, în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate, iar în situația în care se achită în anul următor ( pentru aceleași rațiuni se poate aprecia și pentru anii următori) se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S., înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior.
Pe cale de consecință, instanța a admis și sub acest aspect acțiunea reclamanților, urmând să dispună ca suma despăgubirilor acordate să fie actualizate în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum începând de la data exigibilității acestor sume până la data plății efective.
Împotriva sentinței civile anterior menționată a declarat recurs A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând modificarea în tot a hotărârii criticate.
Recurenta arată că în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003 se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Din acest text de lege rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, or, arată recurenta, că sumele alocate cu această destinație sunt insuficiente pentru plata compensațiilor acordate în temeiul Legii nr.290/2003, context în care nu se poate discuta de un refuz nejustificat de plată.
Mai mult, recurenta afirmă că în speță sunt incidente dispozițiile art.1 alin.1 din OUG nr.10/2013, conform cărora plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr.9/1998 și Legii nr.290/2003 se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată.
Potrivit alin.2 al art.1 din OUG nr.10/2013, prevederile alin.1 se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a ordonanței, plata tranșelor urmând a se face începând cu data de 1 ianuarie 2014.
În raport de acest act normativ, recurenta susține că pretențiile reclamanților nu sunt exigibile, astfel că solicită admiterea recursului său și modificarea hotărârii criticate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, curtea, cu opinie majoritară, va respinge recursul civil de față ca nefondat.
Pentru a decide astfel, curtea constată că prin decizia nr. 646/05.03.2009 a fost validată hotărârea nr. 3356/12.10.2006, emisă de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, fiind astfel recunoscut reclamanților dreptul la despăgubiri în sumă de 35.262,74 lei.
Din momentul validării hotărârii comisiei locale de aplicare a Legii nr.9/1998, reclamanții intimați se bucură de o creanță certă și lichidă, exigibilitatea acesteia fiind determinată potrivit dispozițiilor art. 38 alin.5 din H.G. nr.753/1998.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998, în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S. înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior. Eșalonarea plăților nu poate depăși 2 ani consecutivi.
În legătură cu efectuarea plății sumelor de bani reprezentând compensațiile acordate potrivit Legii nr. 9/1998, este de observat că, în temeiul art. 6 și 8 din aceeași lege, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, în care s-a prevăzut, la art. 5, achitarea integrală, către beneficiari, a compensațiilor stabilite prin hotărârea Comisiei centrale, când cuantumul acestor sume nu depășește 50.000 lei și eșalonată, pe parcursul a 2 ani consecutivi, din care "40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat", precizându-se, în final: "cota de 60% din cuantumul compensației, achitată în anul următor, se actualizează în condițiile Legii nr. 9/1998".
Creanța reclamanților intimați, indiscutabilă sub aspectul existenței și întinderii sale, constituie un bun, în accepțiunea Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar condiționarea realizării sale de alocarea fondurilor bănești necesare, operațiune incertă, echivalează cu o lipsire de proprietate, cu absența oricărei despăgubiri, fapt susceptibil să antreneze încălcarea art.1 al Primului Protocol la Convenția E.D.O.
În raport de aceste considerente, curtea constată că în mod legal și temeinic a reținut instanța fondului că pârâta se află în întârziere cu privire la executarea obligației de plată a despăgubirilor cuvenite reclamanților.
Cât privește cererea de actualizare a despăgubirilor cu indicele de creștere a prețurilor de consum, curtea constată că soluția primei instanțe este conformă deciziei XXI din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.
Referitor la motivul de recurs grefat pe incidența dispozițiilor OUG nr.10/2013, curtea constată că în conformitate cu dispozițiile art.1 alin.1 din OUG nr.10/2013, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr.9/1998 și Legii nr.290/2003 se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată.
Potrivit alin.2 al art.1 din OUG nr.10/2013, prevederile alin.1 se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a ordonanței, plata tranșelor urmând a se face începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Este de observat, în primul rând, că ordonanța de urgență nr.10/2013 a fost publicată ulterior pronunțării sentinței civile criticate în cauză și nu validează nicidecum refuzul de plată a despăgubirilor, devenite exigibile începând cu data validării hotărârii nr.3356/2006, respectiv 05.03.2009 și pe de altă parte că prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 528/2014 prevederile OUG nr.10/2013 au fost declarate neconstituționale.
Față de aceste considerente curtea constată nefondat recursul civil de față, urmând a-l respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu opinie majoritară:
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 împotriva sentinței civile nr. 789/13.02.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ /CA/2012, în contradictoriu cu intimații-reclamanți F. R., A. A. D., G. A. G., B. A. E. și E. A. R., ca nefundat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.05.2014.
Președinte Judecător
G. A. F. H. P.
Grefier
M. H.
Cu opinia separată a dlui. jud. L. E. F., în sensul admiterii recursului, modificării sentinței și respingerii acțiunii:
Prin decizia nr. 528/2013, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a OUG 10/2013 în considerarea nerezonabilității eșalonării drepturilor bănești ale beneficiarilor pe o durată de 10 ani, reținând, însă, că nu mecanismul eșalonării în sine atrage neconstituționalitatea și neconvenționalitatea actului normativ, de vreme ce situația extremă generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate în urma aplicării Legii nr.9/1998, republicată, Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr.393/2006, fără afectarea echilibrului bugetar, îndeplinește cerințele unei stări de fapt obiective, cuantificabile și independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public, respectiv acela al menținerii echilibrelor bugetare și al respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului, ci durata de 10 ani, apreciată ca excesivă.
Pe de altă parte, prin art. 2 al OUG 10/2014 intrată în vigoare imediat după publicarea deciziei de neconstituționalitate, se prevede că începând cu data intrării în vigoare a ordonanței de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului - Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.
Măsura este luată în scopul instituirii unui interval de timp în care să se reglementeze un nou cadru legal necesar acordării acestor despăgubiri, în contextul admiterii excepției de neconstituționalitate amintite.
Ca atare, față de acest din urmă act normativ (suspendarea plăților pe un termen de 6 luni neputând fi apreciată, prin durata relativ redusă a perioadei de suspendare, ca fiind nerezonabilă în raport cu situația ce a generat necesitatea eșalonării și criteriile de evaluare a acesteia din perspectiva art. 6 CEDO, astfel cum au fost relatate în decizia Curții Constituționale și expuse mai sus, respectiv imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate, fără afectarea echilibrului bugetar), apreciez că subzistă, și în noul context legislativ, situația de neexigibilitate a obligației intimatei de a face plata sumei acordate cu titlu de despăgubire prin Hotărârea nr. 672/2009 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006.
Judecător
L. E. F.
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 5487/2014.... | Pretentii. Decizia nr. 6519/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
