Despăgubire. Decizia nr. 662/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Decizia nr. 662/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-01-2014 în dosarul nr. 4319/2/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 662

Ședința publică de la 30.01.2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE - G. D.

JUDECĂTOR - A. Ș.

JUDECĂTOR - L. E. F.

GREFIER - C. A.

Pe rol judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarele . și S. de Investiții Financiare M., împotriva deciziei civile nr.1921/26.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ * de Curtea Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă contestatoarea . prin avocat R. G., cu împuternicire avocațială la dosar – fila 3, lipsind contestatoarea S. de Investiții Financiare M. și intimații.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează Curții că prin Serviciul Registratură, la data de 21.11.2013, contestatoarea . a depus note scrise prin care se solicită a se constata că SIF M. nu este parte în proces, la data de 22.01.2014 intimata C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, iar la data de 28.01.2014 contestatoarea . a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Contestatoarea ., prin avocat, precizează că deși are împuternicire avocațială la dosar și pentru SIF M., reprezintă doar pe ..

Curtea, din oficiu, pune în discuție excepția lipsei calității procesuale active a Societății de Investiții Financiare M..

Contestatoarea ., prin avocat, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale active a Societății de Investiții Financiare M..

Curtea, reține în pronunțare cauza în ce privește excepția lipsei calității procesuale active a SIF M. și acordă cuvântul pe excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată prin întâmpinare, precum și pe fondul contestației în anulare.

Contestatoarea ., prin avocat, solicită respingerea excepției de inadmisibilitate, apreciind că este admisibilă contestația în anulare, pentru motivele expuse pe larg în notele scrise depuse la dosar și care vizează acest aspect. Pe fondul contestației în anulare solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, anularea în parte a deciziei contestate și rejudecarea recursului pe capetele de cerere vizând dobânda legală precum și cererea de chemare în garanție. În susținerea celor solicitate arată că prima instanță nu a observat abrogarea unui text de lege, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. Depune la dosar concluzii scrise și dovada cheltuielilor de judecată.

CURTEA,

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 18.06.2013, sub nr._, contestatoarele S.C. T. O. S.A. și S. DE INVESTIȚII FINANCIARE M. S.A. au formulat în contradictoriu cu intimații C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1921/26.04.2013 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a, solicitând anularea în parte a deciziei atacate și rejudecarea recursului în limitele anulării, respectiv cu privire la capătul de cerere având ca obiect dobânda legală și cu privire la cererea de chemare în garanție, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, contestatoarele au arătat, în fapt, că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.08.2011, în temeiul art. 1073, art. 1088 C.civ. și art. 998-999 C.civ., s-a solicitat obligarea pârâtei C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 7.017.648,75 lei, reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației, pentru perioada 06.01._11, precum și a sumei de 6.218.450,90 lei, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 06.01._11.

În subsidiar, în temeiul art. 57 C.proc.civ., art. 1 CEDO și art. 1 PI CEDO, s-a solicitat obligarea chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 13.236.099,65 lei cu titlu de despăgubiri.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că solicită plata acestor despăgubiri urmare a faptului că, deși potrivit dispozițiilor art. 16 titlul VIII cap. V din Legea nr. 247/2005 pe numele subscrisei trebuia să fie emisa decizia reprezentând titlu de despăgubire conform Ordinului nr. 82/18.11.2009 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 77,201.856,4693 lei, pârâta a refuzat să-și execute obligația legală, ceea ce a creat un prejudiciu în patrimoniul subscrisei.

Prin sentința civilă nr. 938/13.02.2012, prima instanță a admis acțiunea și a dispus obligarea, în solidar, a CCSD și a Statului R. la plata sumei de 7.017.648,75 lei, reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației, și a sumei de 6.218.450,90 lei, cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei.

Prin decizia civilă nr. 1921/26.04.2013, instanța de recurs a admis recursurile declarate de CCSD și de S. R. și a modificat hotărârea, în sensul respingerii capătului de cerere privind dobânda legală și respingerii cererii de chemare în garanție.

În ce privește capătul de cerere privind dobânda legală au arată că:

a. Instanța de recurs reține că „instanța de fond a obligat recurenta pârâtă CCSD la plata sumei de 6.218.450,90 lei reprezentând dobânda legală, luând în considerare dispozițiile OG nr. 9/2000; este de reținut că acțiunea a fost înregistrată la 25.08.2011 pe rolul instanței, OG nr. 9/2000 fiind abrogată prin OG nr. 13/2011 ce intrase în vigoare la data formulării acțiunii".

Consideră că această concluzie este rezultatul unei erori materiale, deoarece O.G. nr. 13/2011, care a abrogat O.G. nr. 9/2000 a fost publicată în M Of nr. 607/29.08.2011, intrând în vigoare la 01.09.2011, prin urmare ulterior depunerii acțiunii la 25.08.2011. De asemenea, dobânda legală este solicitată pentru perioada 06.01._11.

Eroarea este evident materială, instanța confundând datele relevante cu privire la succesiunea în timp a legilor și apreciind greșită hotărârea primei instanțe care a avut în vedere prevederile OG nr. 9/2000, deși aceasta nu fusese abrogată la data depunerii acțiunii și nu era aplicabilă unei perioade care se termina anterior abrogării sale.

b. Instanța de recurs a reținut și că „O.G. nr. 9/2000 face referire la modul de determinare a ratei dobânzii în cazi întârzierii la plată a obligațiilor bănești, or, în speță CCSD a fost obligată la emiterea titlului de despăgubire ce nu reprezintă o obligație bănească.

Această concluzie este rezultatul unei erori materiale, deoarece acțiunea a vizat perioada până la data de 29.06.2011, când a expirat perioada de 30 de zile ulterioară rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 3014/25.05.2011. Totodată, obligația legală viza nu doar emiterea titlului de despăgubire, ci emiterea titlului de despăgubire conform Ordinului nr. 82/18.11.2009 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 77.201.856,4693 lei.

Dintr-o eroare materială evidentă, susțin că instanța de recurs nu a observat că la dosarul cauzei se afla decizia civila nr. 1134A/16.06.2005, lămurită prin încheierea pronunțată la data de 11.06.2008, prin care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la „acordarea de măsuri reparatorii, sub forma titlurilor de despăgubiri în cuantum de 772.018,564.693 lei potrivit procedurii instituite de art. 16, titlul VII, cap. V din Legea nr. 247/2005".

c. Cele două erori materiale sunt determinante, întrucât au condus instanța de recurs la concluzia că O.G. nr. 9/2000 nu ar fi aplicabilă și că ar fi aplicabilă O.U.G. nr. 81/2007. Acest lucru a condus la respingerea capătului nostru de cerere privind dobânda legală, deoarece instanța a apreciat că nu ar fi vorba despre o obligație bănească și că legea specială nu prevede acordarea dobânzii legale.

Or, obligația pârâtei CCSD de a emite titlul de despăgubire este bănească, întrucât cuantumul despăgubirilor este stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nemaiputând face obiectul niciunei evaluări, astfel încât, având în vedere și faptul că O.G. nr. 9/2000 era în vigoare la data introducerii acțiunii, O.U.G. nr. 81/2007 nu este aplicabilă, cu privire la cuantumul dobânzii legale fiind aplicabilă O.G. nr. 9/2000.

Erorile instanței de recurs nu sunt de judecată, deoarece observarea datei depunerii acțiunii, perioadei pentru care am solicitat dobânda legală și datei la care OG nr. 9/2000 a fost abrogată nu presupune vreo apreciere juridică, ci exclusiv o verificare faptică a datelor respective. De asemenea, neobservarea dispozitivului unei hotărâri depuse la dosar nu reprezintă o eroare de judecată, de vreme ce instanța nici nu a invocat această hotărâre, nici nu a analizat efectele sale, concluzionând în sensul lipsei caracterului bănesc al obligației ca și cum hotărârea respectivă nu ar exista.

În ce privește cererea de chemare în garanție au arătat că:

a. Instanța de recurs a admis recursul Statului R. și a respins cererea de chemare în garanție, că „se constată că nu există raport juridic între intimata reclamantă și Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond neindicând dispozițiile legale din care a rezultat calitatea de chemat în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice".

Această concluzie este rezultatul unei erori materiale, instanța de recurs plecând de la premisa greșită că prima instanță nu ar fi indicat temeiul de drept pentru admiterea cererii de chemare în garanție și concluzionând inexistența unui raport juridic între reclamantă și chematul în garanție, față de "faptul" că obligația de a emite titlul de despăgubire revine pârâtei.

Or, prima instanță a indicat explicit „dispozițiile Legii nr. 10/2001 care stabilesc în principal răspunderea Statului R. pentru realizarea unei juste despăgubiri, precum și dispozițiile art. 19 teza I din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (deciziile adoptate de C. Centrală pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat de C. Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor)99.

Prin urmare, concluzia instanței de recurs în sensul că prima instanță nu ar fi indicat dispozițiile legale este rezultatul neobservării frazei din cuprinsul considerentelor sentinței recurate, unde sunt indicate explicit textele legale aplicabile.

b. Instanța de recurs a reținut și că „singura entitate care are (...) obligația legală de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire este CCSD și nu S. R.".

Această concluzie este rezultatul unei erori materiale cu privire la fapta imputată chematului în garanție și obligația acestuia în raportul juridic cu reclamanta.

Niciunde în cuprinsul acțiunii nu s-a pretins faptul că chematul în garanție ar avea obligația de a emite titlul de despăgubire, această susținere fiind făcută exclusiv în raport cu pârâta CCSD.

In legătură cu chematul în garanție S. R. s-a invocat obligația acestuia potrivit art. 1 CEDO "să respecte drepturile omului", în sensul de a recunoaște "oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile" garantate de Convenție, între care "dreptul la respectarea bunurilor sale", conform art. 1 PI CEDO.

Or, concluzia instanței de recurs, în sensul că S. R. nu ar avea o altă obligație decât aceea invocată în susținerea cererii de chemare în garanție, deși corectă, este rezultatul unei erori materiale, constând în neobservarea obligației invocate de reclamantă, care este diferită de aceea reținută de instanța de recurs.

c. Cele două erori materiale sunt determinante, întrucât au condus instanța de recurs la concluzia că nu ar exista un raport între reclamantă și chematul în garanție pe de o parte întrucât instanța nu a indicat textele legale corespunzătoare, iar pe de altă parte întrucât obligația invocată ar fi alta.

Or, prima instanță a indicat explicit textele legale aplicabile, iar obligația imputată nu este aceeași cu obligația neexecutata de pârâtă. Eroarea instanței de recurs este una materială, întrucât nu s-a pronunțat cu privire la aplicabilitatea textelor legale invocate de prima instanță și nu a analizat raportul juridic invocat prin cererea de chemare în garanție, pentru a fi vorba despre o eroare de judecată.

Instanța de recurs nu a observat nici faptul că prima instanță a invocat textele de lege din care rezultă calitatea de chemat în garanție, nici faptul că reclamanta a imputat chematului în garanție altă obligație decât aceea invocată față de pârâtă.

Totodată, față de prevederile art. 60 din Codul de procedură civilă, eroarea materială a condus la greșita respingere a cererii de chemare în garanție, în condițiile admiterii recursului pârâtei și respingerii capătului de cerere privind dobânda legală.

În drept, și-au întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 318 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Intimatul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației in anulare ca nefondata.

A arătat intimatul că contestatoarele și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 318 teza întâi din Codul de procedura civila, al căror conținut este următorul: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale,"

Din economia dispozițiilor legale redate anterior, se desprinde concluzia ca textul de lege are în vedere exclusiv greșelile materiale evidente cu caracter procedural, pentru a căror verificare nu este necesara reexaminarea fondului.

Or, consideră că nemulțumirea contestatoarelor rezida din aceea ca instanța de recurs nu a menținut hotărârea pronunțata de instanța de fond, ci a admis recursurile formulate de parata C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, modificând în parte sentința, în sensul că a respins cererea de chemare in garanție ca nefondată și, de asemenea, a respins capătul de cerere privind obligarea paratei la plata dobânzii legale.

Din motivarea contestației în anulare, se desprinde în mod cert concluzia că, prin aceasta cale de atac, contestatoarele urmăresc o rejudecare a recursului, din moment ce criticile acestora vizează legalitatea hotărârii pronunțata de instanța de recurs.

Practic, prin contestația în anulare, sub pretextul unor așa-zise erori materiale, contestatoarele invocă faptul că ar fi existat o greșeala de judecata la soluționarea recursului.

Astfel, așa cum se poate observa din lecturarea contestației in anulare, contestatoarele au redat trunchiat un paragraf din cuprinsul hotărârii judecătorești, despre care au arătat ca reprezintă o concluzie a instanței de recurs rezultata dintr-o eroare materiala.

Au arătat contestatoarele ca instanța de recurs a reținut următoarele: „se constata ca nu exista raport juridic între intimata reclamantă și Ministerului Finanțelor Publice, instanța de fond neindicând dispozițiile legale din care a rezultat calitatea de chemat in garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice."

În realitate, în cuprinsul hotărârii judecătorești, paragraful care conține pasajul redat anterior, începe după cum urmează: „Analizând motivul de recurs invocat de către recurentul parat Ministerul Finanțelor Publice potrivit dispozițiilor art. 60 alin. 1 din Codul de procedura civila coroborat cu dispozițiile art. VII din Legea nr. 247/2005 se constata ..."

În cele ce urmează vom reda, din cuprinsul cererii de recurs, o parte din motivele invocate își care au făcut obiectul analizei instanței de recurs la paragraful redat anterior:

«Însă, trebuie observat că în motivarea considerentelor cu privire, atât la respingerea excepțiilor invocate de chematul în garanție, cât și la fondul cererii de chemare în garanție, instanța de fond a invocat chestiuni care nu ar fi putut fi reținute decât în situația în care chematul în garanție ar fi avut calitate de pârât.

Mai mult decât atât, așa după cum se poate observa din analiza considerentelor hotărârii, instanța de fond a reținut că, prin motivarea cererii de chemare în garanție, „se are în vedere raportul juridic obligațional legal existent între pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și S. R. în ideea ce privește răspunderea Statului R. pentru eventuale pagube create de către pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor sale legale și preluarea obligației de plată stabilite în sarcina pârâtei."

Cele reținute de instanța de fond nu au însă niciun fundament, atâta timp cât această instanță nu a indicat baza legală din care rezultă aceste aspecte.

Or, atâta timp cât nu a fost indicat temeiul de drept în raport de care instanța de fond a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice răspunde pentru eventuale pagube create de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor legale ale acesteia, ba, mai mult decât atât, chiar să preia obligația de plată stabilită în sarcina acesteia, aceste considerente rămân simple aprecieri, nedovedite.

Or, deși însăși instanța de fond, de contencios administrativ, a reținut că reclamanta avea la îndemână pârghiile pentru a proceda la obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire (inclusiv, în opinia noastră, posibilitatea reglementată de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004), în continuare, fără a indica vreun temei legal, instanța de fond a stabilit că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice trebuie să preia obligația de plată stabilită în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Așa după cum se poate observa, instanța de fond nu a avut în vedere nici faptul că, potrivit procedurii reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are atribuții și competențe privind plata efectivă a sumei de bani reprezentând despăgubirile în cuantum de_.693 lei vechi, ci doar de emitere a titlului de despăgubire.

Însă, independent de entitatea care are obligația de a plăti reclamantei despăgubirile, trebuie reținut că nicio dispoziție legală nu prevede preluarea acestei obligații de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.»

Așadar, în mod corect a reținut instanța de recurs inexistenta unui raport juridic intre reclamanta si chematul in garanție, de natura sa atragă aplicarea dispozițiilor legale care reglementează chemarea in garanție si prin care sa se justifice calitatea de chemat in garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

De altfel, in prealabil paragrafului indicat de către contestatoare, instanța de recurs a reținut ca, in raport de dispozițiile legale indicate de instanța de fond (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), „entitatea care are atribuții in emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire este C. C., Titlul VII reprezentând cadrul legal pentru emiterea deciziilor reprezentând titlurile de despăgubire."

În ceea ce privește pasajul redat de către contestatoare, din considerentele hotărârii pronunțata de instanța de recurs, in sensul ca instanța a reținut ca „singura entitate care are (...) obligația legala de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire este CCSD si nu S. R.", concluzie despre care contestatoarele susțin ca ar fi rezultatul unei erori materiale cu privire la fapta imputata chematului in garanție si obligația acestuia in raportul juridic cu reclamanta, trebuie avute in vedere armatoarele:

Instanța de recurs a analizat si s-a pronunțat cu privire la cererea de recurs formulata de chematul in garanție, prin care s-au adus critici hotărârii pronunțata de instanța de fond.

Or, prin contestația in anulare, contestatoarele reiau aspecte pe care le-au invocat in cuprinsul cererii de chemare in garanție, pe care, insa, instanța de fond nu le-a reținut in considerentele hotărârii pronunțata.

Nici . se poate admite că într-o contestație in anulare, contestatorul care a avut calitatea de intimat-reclamant in faza procesuala a recursului, ar putea relua - si ar putea face obiectul analizei de către instanța -, chestiuni pe care acesta (in calitate de reclamant) le-a invocat la instanța de fond prin cererea de chemare in judecată/cererea de chemare in garanție, dar care nu au constituit fundamentul admiterii, de către acea instanța, a cererii de chemare in judecată/cererii de chemare în garanție formulată de acesta.

Astfel, trebuie avut în vedere ca instanța de fond a reținut în considerente că pârâta a încălcat dispozițiile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, fără însă a fi reținut, ca și motivare a admiterii cererii de chemare in garanție, motivele preluate de contestatoare, din cererea de chemare in garanție, in contestația in anulare.

Faptul că, prin contestația în anulare se tinde la a se aduce critici hotărârii pronunțata de instanța de recurs, invocându-se, ca si erori materiale, chestiuni; pe care însăși instanța de fond nu le-a reținut in considerentele hotărârii pe care a pronunțat-o, și care, implicit, nu au făcut obiectul cererii de recurs formulata de chematul in garanție, întăresc faptul că, în realitate, se urmărește rejudecarea recursului.

Practic, prin contestația în anulare formulata împotriva hotărârii pronunțata de instanța de recurs, contestatoarele, în mod implicit, aduc critici inclusiv considerentelor hotărârii pronunțata de instanța de fond - care a admis tot ce a solicitat reclamanta, respectiv, atât cererea de chemare în judecata, cât și cererea de chemare in garanție - prin prisma faptului ca nu a reținut in considerente unele aspecte invocate in cuprinsul cererii de chemare in garanție si reiterate in contestația in anulare, aspecte a căror analiza este, la acest moment, inadmisibila, întrucât exced condițiilor limitative prevăzute in cuprinsul dispozițiilor legale care reglementează contestația in anulare si pe care si-au întemeiat contestatoarele cererea.

Intimata C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că, în contestația în anulare reclamanta a reiterat toate aspectele circumscrise fondului cauzei, acesta dorind în realitate o rejudecare a fondului, motiv pentru care a apreciat că această cerere nu îndeplinește niciuna din condițiile prevăzute de dispozițiile art. 317- 318 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la capătul de cerere privind dobânda legală a menționat faptul că, reclamanta a introdus acțiunea în data de 25.08.2011, iar O.G. nr.9/2000 a fost abrogată de către O.G nr.13/2011, act normativ ce intrase în vigoare la data depunerii acțiunii de către reclamantă.

Actul normativ mai sus menționat abrogă O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, stabilind raportarea dobânzii legale la rata dobânzii de politica monetara, precum si reglementarea distincta a dobânzilor la împrumuturi și a celor datorate pentru neexecutarea obligației la scadență.

Menționează faptul că, O.G. nr.9/2000 făcea referire doar la modul de determinare a ratei dobânzii în cazul întârzierii la plata obligațiilor bănești, or C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată la emiterea unui titlu de despăgubire, ce reprezintă o obligație de a face.

Prevederile O.G. nr.13/2011 reglementează în mod distinct două categorii de dobânzi:

- dobânda legală remuneratorie, ca echivalent al folosirii capitalului în cazul împrumuturilor, și

- dobânda penalizatoare, că sancțiune a neachitării sumelor datorate la scadenta, atât în cazul împrumutului, cât și în cazul altor obligații contractuale.

Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o suma de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioara împlinirii termenului scadentei obligației, este denumită dobânda remuneratorie.

Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

Actul normativ menționează că prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului.

Nu în ultimul rând, învederează faptul că, potrivit, art. 1088 alin.(2) din Codul Civil, text legal care face referire la daunele-interese din convenții, se arata că "aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept".

De menționat că aceste prevederi legale, fiind regăsite în cuprinsul Titlului III din Codul Civil - Despre contracte sau convenții, sunt aplicabile numai în materie contractuală, nefiind incidente în speța de față.

Pe de altă parte, având în vedere aceste prevederi legale, în dreptul civil român, în materie contractuală, daunele-interese constând în dobânda legală sunt datorate, de regulă, din ziua chemării în " judecată.

De la această regulă există unele excepții, prevăzute de lege, când, fie dobânda legală este datorată de la data somării prin executor judecătoresc, fie că aceasta se datorează de drept, fără îndeplinirea nici unei formalități, ipoteze care de asemenea nu sunt incidente în prezenta cauză.

Totodată, învederează faptul că, persoana vătămată ce se adresează instanței judecătorești printr-o acțiune în contencios administrativ trebuie să facă dovada prejudiciului.

Astfel, reclamanții trebuit să dovedească-existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și: fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtei:

Nu în ultimul rând, arată faptul că, în data de 24.07.2013, la sediul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților s-a prezentat dna. Av. G. O. G. și în baza împuternicirii avocațiale nr._ . ridicat titlul de despăgubire nr.59/2013 în numele ..A. iar în data de 10.10.2013, prin același mandatar reclamanta a formulat cerere de opțiune.

În drept, a invocat Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr. 247/2005, H.G. nr.1095/2005, O.U.G. nr. 81/2007, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, art. 115-119 din Codul de procedură civilă.

Analizând motivele invocate în contestație, decizia atacată și prevederile legale aplicabile, Curtea constată următoarele:

S. de Investiții Financiare M. nu face dovada calității procesuale active în formularea contestației în anulare, excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei urmând a fi admisă.

Curtea are în vedere faptul din încheierea din 19.04.2013 și din Decizia nr. 1921/26.04.2013 nu rezultă că SIF M. a fost introdusă în judecată, aceasta nefigurând ca parte în dosarul nr._ *.

Pe admisibilitatea contestației în anulare formulată de ..A.,

Prin decizia civilă nr. 1921/26.04.2013, Curtea de Apel București- Secția a VIII-a C.A.F. a admis recursurile declarate de recurenții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 938/13.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII–a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă . S. G., a modificat în parte sentința în sensul că a respins cererea de chemare în garanție ca nefondată și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În considerente, Curtea a reținut că instanța de fond a obligat recurenta pârâtă CCSD la plata sumei de_,90 lei reprezentând dobânda legală luând în considerare dispozițiile O.G. nr. 9/2000.

S-a arătat că acțiunea a fost înregistrată la 25.08.2011 pe rolul instanței, O.G. nr. 9/2000 fiind abrogată prin O.G. nr. 13/2011 ce intrase în vigoare la data formulării acțiunii.

O.G. nr. 9/2000 face referire la modul de determinare a ratei dobânzii în cazul întârzierii la plata obligațiilor bănești, ori în speță CCSD a fost obligată la emiterea titlului de despăgubire ce nu reprezintă o obligație bănească.

Actul normativ menționează că prin dobândă se înțelege nu doar sumele socotite în bani cu acest titlu ci și alte prestații cu orice titlu sau denumire la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului.

În speță sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 modificate și completate prin O.U.G. nr. 81/2007, prin care CCSD emite deciziile reprezentând titlul de despăgubire, iar în baza acestor decizii și a opțiunii persoanelor îndreptățite ANRP va emite un titlu de conversie sau un titlu de plată potrivit disp. O.U.G. nr. 81/2007.

Astfel, dispozițiile legale privind modalitățile de acordare în numerar a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv conform O.U.G. nr. 81/2007 nu reglementează acordarea dobânzii legale calculate asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în cursul procedurii administrative.

Referitor la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice cu referire în special la greșita interpretare dată de instanța de fond a cererii de chemare în garanție formulată de intimata reclamantă, Curtea reține următoarele:

Instanța de fond a reținut în cauză aplicabilitatea dispozițiilor art. 60 Codul de procedură civilă, care reglementează cererea de chemare în garanție.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 60 codul de procedură civilă „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în ar putea cădea în pretenții cu o cerere de chemare în garanție sau de despăgubire”.

În speță, instanța de fond în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat în solidar, atât pârâta cât și chematul în garanție la plata de despăgubiri reclamantei, fără să facă distincție între calitatea de pârât și de chemat în garanție.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată se reține că acesta este reprezentat de solicitarea la despăgubiri reprezentând actualizarea cu rata inflației și dobânda legală aferentă a sumei de_,4693 lei pentru perioada 6.01.2010 – 29.06.2011, drept urmare a faptului că nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire de către CCSD.

În raport de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, entitatea care are atribuții în emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire este C. Centrală, Titlul VII reprezentând cadrul legal pentru emiterea deciziilor reprezentând titlurile de despăgubire.

Analizând motivul de recurs invocat de către recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice potrivit dispozițiilor art. 60 alin.1 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispozițiile art. VII din Legea nr. 247/2005 se constată că nu există raport juridic între intimata reclamantă și Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond neindicând dispozițiile legale din care a rezultat calitatea de chemat în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată nu a avut ca obiect plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin decizia civilă pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 4793/2004 ci plata unor despăgubiri ce constau în actualizarea acestor sume și dobânda legală aferentă pentru perioada 6.01.2010 – 29.06.2011, ori singura entitate care are potrivit dispozițiilor legale citate mai sus, obligația legală de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire o are CCSD și nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Contestatoarea a arătat că sub cele două aspecte: respingerea capătului de cerere privind dobânda legală și respingerea cererii de chemare în garanție, hotărârea instanței de recurs este rezultatul unor erori materiale.

Curtea constată că aspectele invocate de contestatoare nu constituie erori materiale esențiale, cerințele de admisibilitate a contestației în anulare nefiind îndeplinite.

Astfel, chiar dacă s-ar aprecia că reținerea datei intrării în vigoare a actului normativ care abrogă OG nr. 9/2000 este rezultatul unei erori materiale, se constată că această împrejurare nu este relevantă de vreme ce Curtea a analizat interpretarea și aplicarea față de situația de fapt din speță a dispozițiilor OG nr. 9/2000 și nu ale OG nr. 13/2011.

Criticile privind aprecierea elementelor de fapt (obligația legală viza nu doar emiterea titlului de despăgubire, ci emiterea titlului de despăgubire conform Ordinului nr. 82/18.11.2009 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 77.201.856,4693 lei) nu pot fi analizate pe calea contestației în anulare, aspectele vizate nefiind erori materiale. De asemenea, nu constituie eroare materială în sensul art. 318 C.p.civ., neobservarea unei hotărâri judecătorești depuse la dosar (privind obligarea MFP la plata unei sume de bani într-un cuantum determinat, cu titlu de măsuri reparatorii, sub forma titlurilor de despăgubiri).

Erorile materiale vizate la reglementarea cazului de contestație în anulare se referă la greșeli materiale care privesc aspectele formale ale judecății. Aprecierea greșită a probelor și reținerea unei situații de fapt eronate nu constituie greșeli materiale.

De asemenea, Curtea constată că aspectele invocate pe soluția cererii de chemare în garanție nu privesc erori materiale. Considerentele instanței de fond cu privire la temeiul juridic reținut în aprecierea admisibilității cererii de chemare în garanție și calității procesuale pasive a Statului R. în raportul juridic litigios de chemare în garanție față de pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor („față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care stabilesc în principal răspunderea Statului R. pentru realizarea unei juste despăgubiri, precum și de dispozițiile art. 19 teza I din Titlul VII al Legii nr. 274/2005 („Deciziile adoptate de către C. Centrală pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.”) au fost consemnate în decizia instanței de recurs, care a apreciat că „nu există un raport juridic între intimata reclamantă și Ministerul Finanțelor Publice”.

Astfel, instanța de recurs a reținut că „obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea la despăgubiri reprezentând actualizarea cu rata inflației și dobânda legală aferentă a sumei de_,4693 lei pentru perioada 6.01.2010 – 29.06.2011, drept urmare a faptului că nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire de către CCSD.

Considerentele instanței de recurs conform cărora „singura entitate care are potrivit dispozițiilor legale citate mai sus, obligația legală de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire o are CCSD și nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond” nu sunt rezultatul unei erori materiale.

La baza soluției instanței de recurs stau aprecierile asupra situației de fapt, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, și nu greșeli materiale.

Având în vedere aceste considerente, Curtea va respinge contestația în anulare formulată în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei S. de Investiții Financiare M..

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S. de Investiții Financiare M., împotriva deciziei civile nr.1921/26.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ * de Curtea Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea ., împotriva deciziei civile nr.1921/26.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ * de Curtea Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 30.01.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. D. A. Ș. L. E. F.

GREFIER

C. A.

Red. A.Ș./A.N.

2 ex.

← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1893/2014. Curtea de...		Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 3359/2014.... →

Despăgubire. Decizia nr. 662/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 662/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI