Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 758/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 758/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-02-2014 în dosarul nr. 23512/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 758
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.02.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
JUDECĂTOR - M. D.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - A. M. C.
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurenta-reclamantă C. R.-M. împotriva sentinței civile nr. 1246 /11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 București.
La apelul nominal făcut în ședință publică la ordine, au lipsit părțile.
În raport de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare, au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că, intimata-pârâtă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă și, prin serviciul registratură, în data de 20.01.2014, a depus întâmpinare în 2 exemplare.
Constatând că intimata-pârâtă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art. 242 C.pr.civ., Curtea reține cauza în pronunțare pe excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, dar și pe următorul aspect pe care instanța îl invocă din oficiu, și anume admisibilitatea recursului formulat împotriva unei încheieri în condițiile în care nu a fost recurată și sentința pronunțată asupra fondului, urmând a fi soluționate aceste incidente cu respectarea ordinii de soluționare a excepțiilor, precum și asupra fondului recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 31 martie 2011, reclamanta C. R. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 București obligarea acesteia la: plata retroactivă a sporului de 25 % prevăzut în Acordul colectiv de muncă semnat în 2008, indexat cu rata inflației, corectarea corespunzătoare a carnetului de muncă; daune morale de 5000 lei pentru întârzierea plății sporului menționat anterior, pentru întârzierea sporului de vechime în anul 2008 și pentru caracterul perpetuu a lezării dreptului de proprietate asupra salariului; completarea în carnetul de muncă a sporului de condiții de 10 % pentru perioada în care a fost plătit; daune morale în valoare de 8000 lei pentru management deficitar al carierei; plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că sporul de 25% este prevăzut de art. 34 din acordul colectiv de muncă iar, instituția la care a fost angajată a răspuns că deși a făcut demersurile necesare, nu a obținut buletinele de determinări, acest lucru făcând imposibilă acordarea sporului menționat. În privința lezării perpetue a dreptului de proprietate asupra salariului, sporul de condiții pentru munca în asistență socială conform HGR 281/1993 de 15 % s-a acordat abia din 1 iunie 2004 când s-a sistat sporul de casă de 10 % de care beneficia din 24 decembrie 2001, odată cu alocarea locului de muncă în CP Sf M.. Reclamanta a arătat că acest spor de casă nu a fost evidențiat în carnetul de muncă.
S-a mai arătat că prin dispoziția nr. 1627/2005 i s-a schimbat locul de muncă în structura serviciului Anchete psiho-sociale și exprimarea liberă a copilului, angajata lucrând însă în continuare la centrul de plasament până în 9 ianuarie 2009 și nu în adresa din Mareșal A. nr. 17. Or, a adăugat reclamanta, se pare că potrivit unor acte normative din 2008, centrul, datorită faptului că găzduia și copii cu dizabilități mentale, ar fi devenit cotat cu un spor de 75 %.
Reclamanta a subliniat că instituția angajatoare recunoaște eroarea cu privire la calculul sporului de vechime pentru perioada 1 martie – 30 septembrie 2008 însă nu își cere scuze pentru întârzierea plății.
În privința lezării identității profesionale, reclamanta a precizat că până în toamna anului 2006 pârâta a plasat managementul carierei exclusiv pe angajat, nepropunând oferte de instruire în domeniul specializării, ceea ce denotă lipsa totală de considerație și de interes pentru ea. Cu titlu de eveniment semnificativ, reclamanta a indicat că deși a depus două solicitări pentru concediu de formare profesională plătit de angajator, în vederea participării la unul din stagiile studiilor postuniversitare în Științe Penale-Criminalistică, ambele au primit un răspuns negativ. În condițiile în care sancțiunea disciplinară aplicată de angajator prin dispoziția nr. 1673/2004 a fost anulată de instanță, nu se poate vorbi despre autoritatea morală a instituției în privința modului de îndeplinire a atribuțiilor sale de serviciu.
Reclamanta și-a manifestat nemulțumirea și pentru faptul că după absolvirea masteratului la care s-a înscris din proprie inițiativă, Direcția a achitat strict contravaloarea semestrelor de studii, taxa de susținere a tezei și contravaloarea abonamentului RATB, neoferind reclamantei posibilitatea de a lucra cu oameni care să aibă competențe superioare celor deținute de ea, precum și rezultate deosebite. A lipsit astfel feed-back-ul din partea unor persoane cel puțin avizate și la aceasta s-a adăugat și lipsa de suport a coechipierilor, așa cum o indică evaluarea activității sale de la finele anului 2004. Absența climatului de încredere reciprocă în colectiv și faptul că i se adresau ordine in partea unei persoane a cărei pregătire se afla la nivelul unei asistente sociale dintr-o primărie de comună, au fost de natură a provoca prejudicii morale reclamantei. În cererea sa inițială, reclamanta a punctat trei realități ale managementului e carieră deficitar: Direcția a încălcat obligația de a asigura în termenele stabilite de lege participarea la programe de formare profesională, timp de peste 7 ani reclamanta a ocupat același post și a lucrat intens exclusiv în domeniul psihologiei copilului instituționalizat iar fișele de post consecutive nu indică metodele de cercetare. Reclamanta a detaliat că a participat la trei concursuri de promovare pe posturi de conducere, fără a câștiga vreunul, instituția refuzând în mod abuziv atribuirea vreunui post de management. Din punctul de vedere al reclamantei, Direcția a urmărit supraîncărcarea sa cu cazuri de copii tineri instituționalizați, prin încălcarea prevederilor legale, cu scopul de a leza sănătatea somatică și mentală a reclamantei, pentru a-i produce fenomenul de burnout. I s-a fixat un standard de aproximativ 60 de copii incluși în programul de consiliere, în condițiile în care Ordinul nr. 69/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind managementul de caz, stipulează un număr de maxim 25 de cazuri active. Reclamanta a expus un incident petrecut în noiembrie 2008 când un puber instituționalizat a atacat-o cu cange de incendiu de curte. Din acest moment, instituția a tergiversat încă două luni soluționarea cererii de mutare a sa într-un alt compartiment, menținând-o în același loc cu agresorul.
Reclamanta a apreciat că mediul de muncă, prin constrângerile profesionale istovitoare a fost manipulat de așa natură de organizație încât angajata să fie ținută într-o tensiune continuă și permanentă. În accepțiunea globală a situației, demisia a fost o strategie de coping defensivă, de evitare a suferinței profunde și cronice. Cabinetul psihologic individual nu beneficia de instrumentarul necesar activității de evaluare psihologică, solicitarea sa de furnizare a unor astfel de materiale, fiind amânată. Deși reclamanta a atras atenția instituției cu privire la spațiul de lucru cazon, desuet și dezolant și asupra mobilierului care nu respectă normele stipulate în legile aferente profesiei de psiholog, instituția nu a luat măsuri pentru remedierea acestei situații. Reclamanta a concluzionat că modalitatea în care a fost tratată de angajator a determinat-o să ajungă într-un blocaj al carierei. Masteratul urmat nu poate echivala cu îndeplinirea obligațiilor pe care Direcția ar fi trebuit să le îndeplinească cu privire la pregătirea sa profesională. Valoarea acestei forme de învățământ este relativ scăzută pe piața muncii, însemnând doar o acumulare de cunoștințe teoretice care ar trebui ulterior susținută prin cunoștințe procedurale specifice domeniului psihologiei analitice. Cererea plății contravalorii a 50 de ore de analiză personală a fost întâmpinată cu refuz indirect din partea angajatorului. Costul masteratului a fost scăzut în comparație cu formările la care erau trimiși alți angajați ai serviciului. Lucrul strict cu copii instituționalizați a determinat dezvoltarea inegală a trăsăturilor și a proceselor psihice, concretizate în priceperi și deprinderi automatizate legate de particularitatea muncii. Fișa postului său demonstrează lipsa elementelor cu grad crescut de obiectivitate, de natură a răspunde la întrebarea „ce poate să facă?”. În final, reclamanta a indicat faptul că răspunderea angajatorului său este independentă de orice culpă, activitatea autorității fiind nelegală/anormală în raport de cerințele impuse, reprezentând o încălcare a drepturilor subiective ale persoanei și intereselor sale legitime.
Prezenta cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
La data de 9 noiembrie 2011 reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 50 000 lei pentru trimiterea la ADP prin înscrisul emis la data de 1 noiembrie 2007.
Ulterior, la data de 19 martie 2012 reclamanta și-a modificat din nou acțiunea solicitând obligarea pârâtei la plata retroactivă a sporului ce se cuvine personalului T. care își desfășoară activitatea într-un centru rezidențial cu bolnavi psihici periculoși, în cuantum de 75 %, indexat cu rata inflației și oferirea sumei ilegal oprite din salariu în luna decembrie 2008, indexată în raport de rata inflației.
În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că și-a desfășurat activitatea într-un centru de plasament cu copii bolnavi psihici, situație incompatibilă pentru un funcționar public, ca atare i se cuvine salarizarea aferentă acelui loc. Acest spor este prevăzut, susține reclamanta, în anexele HG 281/1993 și HG 1471/2004.
La data de 17 aprilie 2012 reclamanta și-a completat din nou acțiunea solicitând, de această dată în contradictoriu atât cu DGASPC sector 1 cât și cu ANFP repunerea în situația anterioară emiterii dispoziției nr. 712/2009, precizând, în esență, faptul că raportul de serviciu a încetat din motive neimputabile ca urmare a hărțuirii sale. Reclamanta a adăugat faptul că a fost hărțuită și șantajată cu răspunderea civilă pentru restituirea debitului pe care îl are față de autoritate. S-a mai arătat că prestarea unei activități de muncitor necalificat de către un psiholog cu M. este o practică totalitară, o traumatizare psihică gravă. Concedierea s-a efectuat în contextul unei incapacități temporare de muncă stabilite prin certificat medical.
Pârâta, legal citată a depus întâmpinare la data de 29 februarie 2012 prin care a invocat excepția tardivității acțiunii în temeiul art. 8 coroborat cu art. 11 alin 1 din Legea 554/2004, precizând că termenul de decădere de 6 luni nu a fost respectat de reclamantă. Pe fondul pretențiilor reclamantei, pârâta a indicat faptul că sporul de 25 % aferent anului 2008 nu a fost acordat având în vedere că deși au fost depuse eforturi, instituția nu a obținut buletinele de determinare în expertizarea locurilor de muncă, aspect adus la cunoștința părții. În privința sporului de vechime în muncă, pârâta a indicat faptul că acesta i-a fost acordat retroactiv reclamantei, pentru perioada martie-septembrie 2008. „Sporul de casă” a fost acordat începând cu data de 1 iunie 2004, în cuantum de 15 %. Totodată, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pârâta a subliniat că nu poate fi obligată la plata de daune morale. În privința managementului carierei, pârâta a solicitat instanței să rețină faptul că a fost achitată de instituția publică suma de 2325 lei, reprezentând contravaloarea masterului urmat de reclamantă.
Prin nota depusă la data de 20 martie 2011, pârâta a arătat că solicitarea reclamantei de obligare a sa la plata de daune morale pentru trimiterea la ADP nu poate fi primită având în vedere că înscrisul la care face referire reclamanta reprezintă o adresă care se transmite în mod obișnuit persoanelor beneficiare ale venitului minim garantat, prin emiterea sa partea nefiind prejudiciată în vreun fel.
Prin completarea la întâmpinare depusă la data de 6 aprilie 2012, pârâta a solicitat respingerea pretențiilor reclamantei referitoare la acordarea sporului de 75 % precum și a cererii sale de restituire a sumei reținute în decembrie 2008. S-a argumentat că aceste cereri sunt prescrise, fiind depășit termenul de trei ani. Pe fondul lor, pârâta a arătat că reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul centrului de plasament Sf. M., în cadrul acestuia nefiind cazați copii periculoși. Personalul din acest centru a primit un spor de 15 %, pentru condițiile în care și-a desfășurat activitatea. În ceea ce privește indemnizația pentru luna decembrie a anului 2008, pârâta a arătat că reclamanta a primit suma cuvenită pentru timpul efectiv lucrat, reclamanta însăși formulând cerere de acordare a unui concediu fără plată pentru 9 zile. Această cerere nu a fost aprobată de conducerea unității iar prin cererea nr._/12 decembrie 2008 reclamanta a indicat faptul că în perioada 24 noiembrie-5 decembrie 2008 a participat la cursurile interactive în specializarea Managementul Resurselor Umane, luându-și libertatea de a u se prezenta la programul centrului.
La data de 4 mai 2012, pârâta DGASPC a depus o nouă întâmpinare față de acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, invocând pe de o parte inadmisibilitatea acestei modificări și tardivitatea introducerii acțiunii în anularea dispoziției 712/2009. Pe fondul acestei cereri, pârâta a subliniat faptul că dispoziția a fost emisă ca urmare a cererii de demisie formulată de reclamantă.
Această ultimă întâmpinare a fost completată la data de 18 mai 2012 când pârâta a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii modificatoare prin care se solicită anularea dispoziției nr. 18/2009, a tardivității acestei cereri iar, pe fond, respingerea sa ca nefondată. S-a arătat că această dispoziție a fost emisă ca urmare a solicitării exprese a reclamantei de mutare a sa la Serviciul Consiliere persoane Vârstnice – Clubul Seniorilor.
Ca răspuns la cererea reclamantei de suspendare a dispoziției nr. 712/2009, pârâta a depus o nouă întâmpinare la data de 8 iunie 2012. A solicitat respingerea acestei cereri ca inadmisibilă, conform art. 8 rap la art. 11 alin 2 din Legea 554/2004, ca tardivă în temeiul art. 132 cpc și, în situația în care se va trece peste aceste excepții, ca nefondată.
Pârâta ANFP a depus la data de 4 mai 2012 întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere formulat față de această instituție și, pe fondul cauzei, respingerea sa ca nefondată.
Prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2012 instanța a dispus disjungerea capetelor de cerere formulate de reclamantă în contradictoriu cu ANFP, respectiv reintegrarea sa în corpul de rezervă al funcționarilor publici și acordarea retroactivă a drepturilor sale salariale, formându-se dosarul nr._/3/2012.
Prin încheierea de ședință din data de 3 septembrie 2012 instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins excepția inadmisibilității formulării acțiunii în anularea dispozițiilor 712/2009 și 18/2009, apreciind că intenția reclamantei este de a formula aceste critici de nelegalitate pe calea excepției, conform art. 4 din Legea 554/2004.
La data de 12 noiembrie 2012 reclamanta a depus la dosar o sinteză a acțiunii, pe care a înregistrat-o inițial ca recurs la încheierea din 7 mai 2012.
Față de conținutul acestei cereri, respectiv față de reiterarea pretențiilor formulate în contradictoriu cu pârâta DGASPC și față de ANFP, la termenul din 14 ianuarie 2013, în temeiul art. 132 cpc instanța a admis excepția tardivității modificării acțiunii, apreciind că la data clarificării naturii juridice a înscrisului intitulat „recurs”, respectiv la data de 12 noiembrie 2012, era depășită prima zi de înfățișare. Totodată, față de conținutul precizărilor ulterioare depuse la dosar de către reclamantă și prin care se formulează aceleași pretenții ca și cele indicate anterior, în contradictoriu cu ANFP, instanța a apreciat că asupra lor s-a dispus deja în sensul disjungerii, prin încheierea din 18 iunie 2012.
Prin înscrisul depus la data de 25 ianuarie 2013 reclamanta a indicat perioada expresă pentru care solicită sporurile salariale. Astfel, sporul de 25 % este solicitat pentru perioada 1 ianuarie 2008-18 martie 2009 iar cel de 75 % pentru perioada 1 iunie 2004-8 ianuarie 2009.
În favoarea ambelor părți instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Prin sentința civilă nr. 1246 /11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru capetele de cerere având ca obiect plata sporului de 25 % pentru condiții de muncă aferent lunii ianuarie 2008, pentru plata sporului de 75% pentru condiții de muncă aferent perioadei 1 iunie 2004-8 ianuarie 2009 și pentru cererea vizând obligarea pârâtei la restituirea sumei reținute în luna decembrie 2008; au fost respinse cererile reclamantei C. R. M. formulate în contradictoriu cu pârâta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 București, astfel cum au fost modificate, având ca obiect plata sporului de 25 % pentru condiții de muncă aferent lunii ianuarie 2008, pentru plata sporului de 75% pentru condiții de muncă aferent perioadei 1 iunie 2004-8 ianuarie 2009 și cererea vizând obligarea pârâtei la restituirea sumei reținute în luna decembrie 2008, ca fiind prescrise; a fost respinsă acțiunea astfel cum a fost modificată, având ca obiect plata sporului salarial de 25% pentru perioada februarie 2008-martie 2009, completarea carnetului de muncă, acordarea de daune morale și materiale și reintegrare în funcția deținută anterior demisiei, formulată de reclamanta C. R. M. în contradictoriu cu pârâta DGASPC Sector 1 București, ca nefondată; a fost respinsă excepția de nelegalitate a dispozițiilor nr. 712/2009 și 18/2009 ca nefondată; a fost respinsă cererea reclamantei de suspendare a efectelor dispoziției nr. 712/2009, ca nefondată; a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:
În fapt, reclamanta este absolventa Universității București, licențiată în sociopsihologie la data de 21 august 2001. Conform cărții de muncă depuse la dosar, coroborate cu susținerile părților, la data de 16 noiembrie 2000 reclamanta a fost angajată cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată conform art. 70 alin 1 din Codul Muncii, în funcția de inspector specialitate debutant în cadrul Direcției pentru Protecția Copilului Sector 1 București.
La data de 1 octombrie 2007 reclamanta a fost numită în funcția publică de execuție, intrând sub prevederile Legii 188/1999. Funcția deținută a fost de consilier clasa a I a, grad profesional principal, treapta I de salarizare.
Începând cu data de 24 decembrie 2001 reclamanta a început să își exercite activitatea în cadrul Centrului de Plasament Sf. M., ca psiholog (inspector de specialitate III). La data de 1 august 2005 contractul individual de muncă al reclamantei se modifică în sensul că se schimbă locul de muncă, respectiv în cadrul Serviciului de Anchete Psihosociale Exprimare Liberă a Opiniei Copilului. Din susținerile pârâtei de la fila 62 verso coroborate cu cele ale reclamantei, reiese faptul că aceasta și-a desfășurat efectiv activitatea de psiholog tot în cadrul CP Sf M., schimbarea intervenită în august 2005 vizând mai curând evidența posturilor în cadrul direcției.
Începând cu data de 9 ianuarie 2009 reclamanta a fost mutată în cadrul unui alt serviciu din cadrul Direcției, respectiv Serviciul de Consiliere Persoane Vârstnice-Clubul Seniorilor. La baza acestei mutări a stat dispoziția nr. 18/8 ianuarie 2009, prin care a fost de fapt admisă solicitarea reclamantei înregistrată sub numărul 802/7 ianuarie 2009 (fila 135).
La data de 18 martie 2009 au încetat raporturile de serviciu ale reclamantei cu pârâta. Astfel, prin dispoziția nr. 712/20 februarie 2009 s-a luat act de manifestarea de voință a reclamantei de demisie din funcția publică deținută (fila 84).
În perioada 1 iunie 2004-18 martie 2009 reclamanta a primit pe lângă salariul aferent funcției ocupate și sporul de 15 % pentru condițiile de desfășurare a muncii. Acest spor este evidențiat în cartea de muncă depusă la dosar și copia statelor de plată anexate.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța reține:
Pentru perioada în care reclamanta a fost încadrată în baza contractului de muncă reglementarea cadrul aplicabilă este codul muncii. Începând cu data de 1 octombrie 2007, regimul aplicabil reclamantei se schimbă, aceasta intrând într-un raport de serviciu, fiind numită într-o funcție publică. Conform art. 117 din Legea 188/1999 astfel cum a fost modificată, dispozițiile prezentei legi se completează în primul rând cu prevederile codului muncii, pentru ca apoi legiuitorul să enumere drept dispoziții completatoare pe cele civile și cele administrative sau penale. Respectând această dispoziție de trimitere, instanța constată că potrivit art. 166 din Codul Muncii (în forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, actualmente art. 171 alin 1 din Codul Muncii), termenul de prescripție aferent pretențiilor de natură salarială este de 3 ani și începe să curgă de la data la care respectivele drepturi erau datorate. Apărările pârâtei referitoare la aplicabilitatea în cauză a termenului de 6 luni respectiv un an, specific materiei contenciosului administrativ, nu pot fi primite având în vedere că pretențiile reclamantei având ca obiect plata sporului de 25 % respectiv de 75 % sunt unele pur financiare, fără a fi legate direct și imediat de vreun act administrativ tipic sau asimilat. Mai mult, reținerea aplicabilității în cauză a termenului de prescripție specific dreptului muncii și nu a celui prevăzut în legea 554/2004, reprezintă o măsură favorabilă reclamantului, permițând instanței verificarea, chiar și în parte, a temeiniciei pretenției supuse judecății.
Astfel, în ceea ce privește solicitarea reclamantei de plată retroactivă a sporului de 25% pentru condiții de muncă, pentru perioada ianuarie 2008-martie 2009, instanța apreciază că pretenția reclamantei aferentă lunii ianuarie 2008 este prescrisă. Dreptul la acțiune pentru acest spor s-a născut în luna februarie 2008, lună în care respectivul spor ar fi fost datorat pentru munca prestată în luna ianuarie 2008. Or, cererea reclamantei având ca obiect acordarea acestui drept a fost formulată abia la data de 31 martie 2011, conform vizei de primire a cererii la registratura Tribunalului București, cu depășirea termenului de 3 ani pentru sporul aferent lunii ianuarie 2008. Pretenția reclamantei pentru sporul aferent perioadei februarie 2008 – martie 2009 va fi analizată pe fondul său, mai jos.
În ceea ce privește sporul de 75 % solicitat de reclamantă, instanța reține că această pretenție este prescrisă în totalitate, respectiv pentru perioada 1 iunie 2004-8 ianuarie 2009, dat fiind faptul că data la care reclamanta a învestit instanța cu o cerere având ca obiect acest spor a fost 19 martie 2012 (fila 52). Prescrise sunt și pretențiile reclamantei având ca obiect plata sumei reținute în mod pretins nelegal, în luna decembrie 2008. În legătură cu această pretenție, instanța constată că aceasta are o natură salarială, vizând pretinsa nelegalitate a neacordării indemnizației aferente zilelor în care reclamanta a absentat. Or, acțiunea în justiție având acest obiect a fost formulată de reclamantă tot la 19 martie 2012 (fila 53), deci peste termenul de trei ani aplicabil acestor drepturi salariale.Față de considerentele de fapt și de drept anterior indicate, instanța urmează a admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile reclamantei având ca obiect sporul de 25 % aferent lunii ianuarie 2008, pentru sporul de 75 % aferent perioadei iunie 2004-ianuarie 2009 și pentru sumele datorate cu titlu de salariu și neplătite în luna decembrie 2008.
Analizând fondul pretențiilor reclamantei având ca obiect sporul de 25 % pentru condiții de muncă vătămătoare, aferent perioadei februarie 2008-martie 2009, instanța reține:
Conform art. 1 și 2 din HG 281/1993 (abrogată actualmente) salarizarea personalului din unitățile bugetare se face ținând seama de specificul fiecărui domeniu de activitate, salariile personalului din unitățile enumerate la primul alineat cuprinzând pe lângă salariul de bază și sporuri sau premii. Potrivit art. 8 din același act normativ, în raport de condițiile în care se desfășoară activitatea, pot fi acordate sporuri pentru condiții periculoase sau vătămătoare, în cuantum de până la 15 % din salariul de bază iar, pentru condiții deosebit de periculoase, cuantumul sporului este între 50-100 % din salariul de bază. Litera b) a aceluiași articol prevede posibilitatea acordării și a unui spor de până la 15 % din salariul de bază pentru activități ce solicită o încordare psihică foarte ridicată sau se desfășoară în condiții de muncă deosebite.
Norma legală anterior menționată indică în mod expres faptul că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului și condițiile sale de acordare se stabilesc de instituția publică în care persoana își desfășoară activitatea, după consultarea sindicatelor și cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și al Ministerului Finanțelor Publice. Prin acordul colectiv semnat între unitatea la care a activat reclamanta și reprezentanții funcționarilor (fila 16) la art. 34 se reiau practic aceleași prevederi legale, stipulându-se astfel posibilitatea acordării sporului pentru încordare psihică sau condiții de muncă. Trebuie menționat faptul că prin acest acord nu a fost individualizat nici cuantumul concret al acestui spor și nici nu au fost expres indicate locurile de muncă care ar putea intra sub incidența sa. În privința individualizării acestora, acordul prevede că ele vor fi stabilite pe baza determinărilor emise de autoritățile abilitate.
Astfel, pe baza determinărilor efectuate la nivelul unității, conform HCL sector 1 nr. 188 din 27 mai 2004 (anexa 1) și HCL sector 1 nr.174 din 30 mai 2008 (anexa 2), reclamanta a primit un spor de condiții de muncă în cuantum de 15 %. Reiese din înscrisurile depuse de pârâtă, respectiv buletinele de determinare prin expertizare (fila 205) că stabilirea acestui spor pentru condiții de muncă a respectat întru totul legislația aplicabilă la acel moment, cuantumul primit de reclamantă, reliefat corespunzător și în cartea sa de muncă, fiind corespunzător hotărârii adoptate la nivelul unității în care aceasta își desfășura activitatea. Așa cum s-a indicat și anterior, dispoziția legală care reglementa la nivel de principiu sporul de condiții nu instituia nici obligativitatea acordării sale, legiuitorul folosind expresia „poate fi acordat”, nici cuantumul exact al sporului și nici locurile de muncă care s-ar fi încadrat în această normă. Prin urmare, individualizarea exactă a acestor elemente, revenea unității angajatoare. În speță, față de locul de muncă al reclamantei, atribuțiile specifice funcției și categoria de copii cazată în centrul de plasament Sf M. sau pentru activitatea prestată în cadrul clubului seniorilor, acesteia i s-a acordat sporul pentru condiții de muncă în cuantum de 15 %.
Față de aceste considerente, pretențiile reclamantei la acordarea a încă unui spor, pentru acoperirea acelorași condiții de muncă, într-un cuantum de 25 % apar ca nefondate. Afirmațiile reclamantei referitoare la faptul că acest cuantum ar fi indicat expres în acordul colectiv sunt nefondate, așa cum s-a precizat și anterior, acest acord prevede doar posibilitatea acordării sale, individualizarea făcându-se prin HCL Sector 1 nr. 174/2008, respectiv la nivelul unui procent de 15%. Cu titlu de exemplu, instanța reține că prin aceleași dispoziții emise de autoritatea publică locală, având la bază expertizările efectuate, casa de tip familial și compartimentul . din centrul Sf G., a beneficiat de un spor de 75 % la salariul de bază. Cuantumul acestui spor diferențiază de cel primit de reclamantă date fiind condițiile diferite de muncă din acel centru, condiții neidentificate și în centrul de plasament Sf M. sau la Clubul Seniorilor. Pe cale de consecință, sunt nefondate și pretențiile subsidiare ale reclamantei referitoare la indexarea acestui spor și completarea carnetului de muncă cu indicarea acestuia.
Față de cererea reclamantei de obligare a pârâtei la completarea carnetului de muncă cu sporul de 10 %, instanța reține:
În fapt, potrivit susținerilor reclamantei din cuprinsul cererii inițiale cu care a învestit instanța, reiese că aceasta a primit până la data de 1 iunie 2004 un spor de „casă” de 10 % care nu a fost evidențiat în cartea sa de muncă. Același spor este evidențiat și pe adeverința primită de reclamantă de la angajatorul său și anexată la fila 18 din dosar. De fapt, sporul la care face referire reclamanta nu este altul decât tot sporul de condiții de muncă, termenul de spor de „casă” neputând fi identificat ca atare în vreo dispoziție legală. Mai reține instanța faptul că reclamanta nu a solicitat niciodată pârâtei, în mod direct, efectuarea acestor completări în carnetul de muncă, pentru a putea vorbi despre un refuz al acesteia, apt să permită recurgerea la forța coercitivă a autorității judecătorești pentru atingerea scopului.
În drept, Decretul lege nr. 92/1976 care reglementa carnetul de muncă a fost în vigoare până la data de 1 ianuarie 2011 când, ca efect al dispozițiilor art. 298 alineat 3 din codul muncii, a fost abrogat integral. Mai reține instanța și faptul că potrivit art. 296 alineat 3 din codul muncii, angajatorii au fost obligați să remită angajaților carnetele de muncă, eșalonat, până la data de 30 iunie 2011. Din susținerile pârâtei coroborate cu înscrisul depus la fila 173 din dosar instanța reține că actualmente reclamanta se află în posesia carnetului său de muncă, aceasta fiind invitată să îl ridice de la Direcție în data de 26 mai 2009. Prin urmare, instanța va respinge cererea reclamantei de completare a acestui carnet de muncă având în vedere pe de o parte, imposibilitatea vădită în care s-ar afla pârâta să execute o astfel de dispoziție, în ipoteza în care ar fi obligată la o astfel de prestație, documentul a cărei completare se solicită nemaifiind în posesia sa (pentru o situație similară a se vedea cauza M. c. României) iar, pe de altă parte, reclamanta își poate satisface același interes prin obținerea unei simple adeverințe din partea fostului angajator, în care să fie menționat respectivul spor, în ipoteza în care acesta a avut caracter de continuitate și a fost acordat efectiv.
Analizând pretențiile reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, instanța reține:
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale imputându-i acesteia mai multe pretinse lezări aduse fie dreptului de proprietate, fie demnității umane, fie dreptului său de pregătire și împlinire profesională. Așa cum reiese din coroborarea dispozițiilor art. 998-999 și art. 1169 cod civil, în vigoare la data introducerii acțiunii, reclamantei îi revine sarcina de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în sarcina pârâtei, respectiv dovedirea săvârșirii unei fapte ilicite, a vinovăției, a unui prejudiciu precum și a legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul indicat. Aplicând acest raționament la pretențiile financiare ale reclamantei, instanța apreciază că acestea sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce privește prima cerere a reclamantei, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 lei pentru „perpetua lezare a dreptului său de proprietate” instanța reține că reclamanta leagă această cerere de pretinsele întârzieri ale pârâtei în plata sporului de 25%, de întârzierea în plata sporului de vechime și de emiterea unei adeverințe de salariu pentru sume mai mari decât cele încasate.
Așa cum s-a menționat și anterior, reclamanta nu era îndreptățită la primirea unui spor de condiții de muncă de 25%, motiv pentru care nu poate fi reținută în sarcina pârâtei săvârșirea vreunei fapte cu caracter ilicit din cauza omisiunii acordării sale.În ceea ce privește plata sporului de vechime, din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar (fila 19) reiese că a intervenit într-adevăr o eroare în calculul acestuia, pentru perioada 1 martie-30 septembrie 2008, în sensul că s-a aplicat un procent de 10% în loc de 15%. Însă, autoritatea a răspuns prompt sesizării reclamantei din 10 octombrie 2008 (respectiv la data de 15 octombrie 2008), corectând această greșeală și acordându-i angajatului, retroactiv, sumele cuvenite. În esență, nemulțumirea reclamantei exprimată prin prezenta acțiune vizează pretinsa atitudine ireverențioasă a conducerii Direcției, în sensul că, deși greșeala inițială a fost corectată, aceasta nu a fost însoțită și de scuzele aferente. Față de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța nu apreciază că omisiunea imputată pârâtei se poate încadra în noțiunea de „faptă ilicită”, aptă să determine sancționarea sa juridică.
Adeverința de salariu la care face referire reclamanta se află la fila 181 din dosar. În cuprinsul acesteia sunt menționate sumele încasate efectiv de reclamantă în lunile iulie-septembrie 2008. Acestea sunt în deplină concordanță cu copiile statelor de plată pentru aceleași luni depuse chiar de reclamantă la filele 182-183. Astfel, suma totală încasată în luna iulie 2008 este de 1266 lei, compusă din 699 rest de plată + 567 lei primă plătită în avans. Suma totală încasată în luna august 2008 este de 1176 rest de plată + 921 avans indemnizație haine. Suma încasată în luna septembrie 2008 este de 1103 lei rest de plată+indemnizații. Prin urmare, nici în privința acestei alegații, instanța nu poate reține vreun comportament ilicit al pârâtei. Reclamanta a mai solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 50 000 lei pentru fapta de a o fi „trimis la ADP”. În susținerea acestei pretenții, reclamanta anexează o adresă emisă de pârâtă (fila 42), datată eronat 1 noiembrie 2007, prin care reclamanta era informată de dispozițiile art. 6 alin 2 din Legea 416/2001, respectiv de obligațiile sale legale de a presta ore de muncă în schimbul venitului minim garantat plătit acesteia. Reclamanta se consideră profund lezată de o asemenea invitație având în vedere că studiile sale superioare o recomandă pentru munci mult mai complexe decât cele indicate de pârâtă prin acea adresă.
Instanța nu împărtășește punctul de vedere al reclamantei și apreciază că pârâta nu se face vinovată de săvârșirea vreunei fapte ilicite, apte să provoace o suferință reclamantei, adresa anexată reprezentând îndeplinirea de către autoritatea publică locală a sarcinilor prevăzute de legea în temeiul căreia reclamanta beneficiază de venitul minim garantat. Cu titlu de principiu, prestarea oricărei munci nu poate fi considerată, per se, drept o activitatea înjositoare, oricare ar fi gradul de pregătire profesională a muncitorului. Cert, acest ultim aspect este important și are a fi luat în considerare în măsura în care activitatea profesională este aleasă de prestator, fiecare persoană fiind liberă să-și aleagă propria carieră și să urmărească ocuparea posturilor pe care le consideră adecvate eforturilor de pregătire profesională.
În speță însă, nu este incidentă această ipoteză. Reclamanta a fost invitată să își îndeplinească obligația legală de prestare a unui anumit număr de ore de muncă, cu titlu de contraprestație pentru venitul minim plătit din fondurile publice. Obligația pusă în vedere de autoritate prin adresa anterior menționată decurge din dispozițiile legii 416/2001, nefiind expresia unei atitudini deliberate a autorității publice. Prin urmare, instanța va respinge ca nefondată cererea reclamantei având ca obiect plata acestor daune morale, pârâta nefăcându-se vinovată de comiterea vreunei fapte ilicite. În ceea ce privește pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 8000 lei pentru managementul deficitar al carierei sale, instanța reține că pentru justificarea acestui capăt de cerere, reclamanta expune pe larg o . nemulțumiri legate de modalitatea în care DGASPC Sector 1 a organizat pregătirea sa profesională continuă și a exploatat cunoștințele de specialitate ale reclamantei. Aceasta s-a arătat nemulțumită și de faptul că pregătirea sa profesională precum și activitatea efectiv prestată, aceea de psiholog, ar fi impus ca autoritatea publică să depună eforturi pentru achiziționarea de materiale de lucru adecvate și pentru crearea unui spațiu de lucru optim.
În drept, instanța reține că potrivit art. 50 din Legea 188/1999 funcționarul public are dreptul și obligația de a-și îmbunătăți în mod continuu abilitățile și pregătirea profesională. Din susținerile reclamantei coroborate cu înscrisurile depuse la dosar (fila 170), instanța reține că aceasta a beneficiat de sprijinul financiar al pârâtei pentru urmarea unei forme de învățământ postuniversitar într-o specializare cu directă înrâurire asupra atribuțiilor de serviciu ale reclamantei. Astfel, DGASPC a plătit suma de 2325 lei reprezentând taxe aferente celor trei semestre ale programului de master „Psihoterapie Analitică”.
Ulterior obținerii diplomei de masterat, reclamanta a solicitat autorității punerea la dispoziție a unui post aferent pregătirii sale superioare. La această solicitare i s-a răspuns în mod adecvat (fila 176), instituția precizând că la acea dată nu existau alte posturi vacante decât cea din cadrul Serviciului Protecției Copilului Delicvent, post pentru care reclamanta a ales să nu formuleze cerere de mutare. Mai mult, simpla absolvire a unei forme de învățământ creează cel mult o vocație a titularului la avansarea în carieră, în limita posturilor disponibile și a condițiilor de concurență cu ceilalți angajați și nu o obligație automată a angajatorului de modificare a raportului de serviciu.
Afirmațiile petentei referitoare la pretinsul caracter abuziv al angajatorului față de nivelul său de pregătire, la lipsa creării unui mediu propice dezvoltării personale și profesionale, nu pot sub nicio formă angaja răspunderea civilă a pârâtei. Din punctul de vedere al instanței, în primul rând reclamantei îi revine sarcina de a încerca să se integreze în mediul profesional pentru care a optat liber la momentul angajării. Niciuna din probele administrate de reclamantă nu sugerează ideea unei atitudini deliberat abuzive din partea pârâtei, cu singurul scop de izolare, limitare sau înjosire a reclamantei. Dimpotrivă, din probele administrate reiese că aceasta a beneficiat de aceleași condiții de muncă ca și ceilalți colegi, ocupând un post adecvat pregătirii sale profesionale. Cererea reclamantei de decontare a sumei de 2200 lei aferentă cursurilor postuniversitare Managementul resurselor umane, formulată la data de 11 noiembrie 2008 (fila 82) a fost în mod corect respinsă de conducerea autorității publice (fila 193) având în vedere că aceste cursuri nu vizau în mod direct și nemijlocit activitatea profesională curentă a reclamantei, instituția neputând fi obligată la asumarea unei sarcini financiare pentru o activitate care nu i-ar fi profitat. O astfel de asumare ar fi reprezentat o încălcare a dispozițiilor art. 51 alin 1 din Legea 188/1999. Desigur, în măsura în care reclamanta ar fi dorit extinderea orizontului cunoașterii ar fi putut-o face pe propria cheltuială, în timpul liber sau în perioada concediului fără plată.
În ceea ce privește achiziția de materiale de lucru, instanța constată că prin răspunsurile formulate la solicitările scrise ale reclamantei (fila 14), autoritatea a dat dovadă de interes în sensul sprijinirii reclamantei însă, constrângerile bugetare au fost cele care au împiedicat materializarea acestor intenții. Mai mult, prin răspunsul formulat la data de 9 noiembrie 2007 (fila 190), instituția și-a însușit sesizarea reclamantei și a solicitat Colegiului Psihologilor din România comunicarea testelor avizate, etalonate și acreditate, precum și locul de unde acestea pot fi achiziționate.
Reclamanta nu a propus administrarea de probe din care să reiasă că circumstanțele materiale în care și-a desfășurat activitatea în cadrul CP Sf M. ar fi fost de natură a-i perturba grav exercitarea profesiei sau lezarea demnității umane. Mai mult, sub acest aspect, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi solicitat conducerii autorității schimbarea acestor condiții materiale și s-ar fi lovit de un refuz abuziv al acesteia. Pentru aceste motive, instanța urmează a respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune morale aferente pretinsului management deficitar al carierei.
Analizând excepția de nelegalitate a dispozițiilor 712/2009 și 18/2009, instanța reține:
În drept, conform art. 4 din Legea 554/2004 în redactarea în vigoare la momentul introducerii cererii, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
Invocând această prevedere legală, reclamanta a solicitat instanței analizarea legalității celor două dispoziții emise de pârâtă, cea de mutare într-un alt loc de muncă și cea prin care s-a luat act de demisia reclamantei. În ceea ce privește prima dispoziție contestată, cea cu nr. 18/2009, instanța reține că aceasta a fost emisă la solicitarea expresă a reclamantei, funcționarul formulând o cerere scrisă prin care a solicitat mutarea sa la Clubul Seniorilor. Reclamanta nu a propus administrarea de probe din care să reiasă faptul că manifestarea de voință ce a stat la baza emiterii acestui act ar fi fost una viciată de manevrele pârâtei, sub acest aspect, afirmațiile părții fiind apreciate ca nefondate. Mai mult, această dispoziție de mutare a fost emisă în temeiul art. 91 lit b) din Legea 188/1999, conform cărora mutarea definitivă a funcționarului poate fi dispusă la solicitarea justificată a acestuia, cu aprobarea conducătorului autorității, pe o funcție publică vacantă echivalentă sau de nivel inferior. Similar, cea de a doua dispoziție contestată, respectiv cea cu nr. 712/2009, a fost emisă tot la solicitarea expresă a reclamantei. Aceasta a formulat în scris o cerere de demisie din funcția publică deținută, cerere de care conducătorul unității a luat act. Demisia reprezintă un act juridic unilateral irevocabil care produce efecte în condițiile art. 102 din legea 188/1999. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că această manifestare de voință ar fi fost făcută în condiții de diminuare accentuată a discernământului său sau sub presiunea directă și nemijlocită a unor forțe exterioare. Față de aceste considerente, instanța urmează a respinge ca nefondată această excepție de nelegalitate, apreciind că cele două acte administrative contestate sunt legal întocmite.
Analizând cererea de suspendare a efectelor dispoziției nr. 712/2009, instanța reține:
Conform art. 15 din Legea 554/2004 reclamantul poate solicita instanței suspendarea efectelor actului administrativ contestat în fața instanței pe cale principală, în condițiile în care invocă un caz bine justificat precum și necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Cererea reclamantei de suspendare a dispoziției nr. 712/2009 prin care s-a luat act de demisia sa, nu poate fi primită având în vedere că reclamanta nu se încadrează în dispozițiile legale anterior menționate, pretenția sa de analiză a legalității acestui act fiind formulată pe calea incidentală a excepției de nelegalitate și nu pe cale principală, dată fiind împlinirea termenului special de decădere prevăzut pentru o astfel de acțiune. Mai mult, având în vedere concluzia la care instanța a ajuns anterior, referitoare la legalitatea acestui act, reclamanta nu se circumscrie nici noțiunii de „caz bine justificat”, condiție prevăzută de legiuitor pentru fundamentarea unei soluții de suspendare a unui act administrativ. Pentru aceste motive, cererea reclamantei va fi respinsă ca nefondată.
Având în vedere aprecierile instanței referitoare la legalitatea și temeinicia actului administrativ prin care s-a încetat raportul de serviciu al reclamantei cu pârâta, pe cale de consecință, vor fi respinse ca nefondate și pretențiile acesteia având ca obiect reintegrarea sa în funcția deținută anterior emiterii dispoziției nr. 712/2009 precum și cea de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale, respectiv a sumelor datorate cu titlu de salariu aferent perioadei 19 martie 2009 și până la data integrării efective pe funcția anterior deținută. Nici cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită având în vedere că aceasta din urmă nu a căzut în pretenții, cerință prevăzută de art. 274 cpc.
Împotriva încheierii de ședință din 7 mai 2012 a formulat recurs reclamanta C. R. M. la data de 08.05.2012, prin care s-au arătat următoarele:
Recurenta reiterează cele zece capete de cerere ale acțiunii sale și se arată în concluzie că la cererea sa expresă nr._/ 06 decembrie 2010 a intrat în posesia evaluării performanței profesionale pe anul 2008, pe bază de semnătură, astfel că înscrisul emis în 1.11.2007 arată că evaluarea cumulată a performanței profesionale pe anii 2007 și 2008 a fost comunicată tardiv în 27 noiembrie 2009.
Intimata-pârâtă Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea excepției, intimata a arătat că un prim motiv de nulitate este acela al lipsei indicării hotărârii atacate, recurenta specificând că a atacat o încheiere de ședință și neindicând hotărârea ce se atacă.
În al doilea rând, se arată că recurenta se limitează la a cere judecare acțiunii astfel cum a fost formulată și nu indică criticile aduse sentinței pronunțate de prima instanță, aspecte fără de care nici instanța de recurs nu poate proceda la judecarea recursului. Din acest punct de vedere, cererea de recurs apare ca nemotivată, simpla enumerare a pretențiilor nefiind echivalentă cu o motivare a recursului.
La termenul de azi, 3.02.2014, constatând că intimata-pârâtă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art. 242 C.pr.civ., Curtea a pus în discuție excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, dar din oficiu problema admisibilității recursului formulat împotriva unei încheieri în condițiile în care nu a fost recurată și sentința pronunțată asupra fondului, urmând a fi soluționate aceste incidente cu respectarea ordinii de soluționare a excepțiilor.
Cu privire la ordinea de soluționare a incidentelor, Curtea apreciază că are prioritate excepția nulității recursului, iar numai în măsura în care se va trece peste acest incident, va fi analizată chestiunea admisibilității recursului, iar apoi fondul recursului.
Asupra excepției nulității recursului, Curtea constată următoarele:
Curtea apreciază că nemotivarea cererii de recurs în termenul prevăzut de dispozițiile legale determină în mod automat constatarea nulității cererii de recurs, sancțiunea nulității fiind una expresă.
Potrivit dispozițiilor art. 303 din Codul de procedură civilă, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, aliniatul 2 prevăzând că termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la data comunicării hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte, iar potrivit dispozițiilor art. 306 Cod procedură civilă, „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal”. Termenul legal este reglementat de art. 301 din codul de procedură civilă și este de 15 zile de la data comunicării hotărârii recurate, dacă legea nu dispune altfel, termenul fiind calculat în condițiile art. 101 din Codul de procedură civilă.
În speță, recurenta a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din 7 mai 2012, încheiere prin care instanța a respins o cerere de îndreptare a erorilor materiale formulată de către reclamantă și a admis cererea de amânare a cauzei formulată de pârâtă în vederea studierii înscrisurilor comunicate în acea ședință.
Intimata a invocat excepția nulității recursului întemeindu-se într-un prim argument pe faptul că în esență recurenta a vrut să atace sentința, dar a omis a menționa acest aspect, lipsa indicării hotărârii ce se recurează fiind sancționată cu nulitatea recursului.
Curtea constată că din cuprinsul cererii de recurs nu se desprind critici concrete nici cu privire la sentință, dar nici cu privire la încheierea din 7 mai 2012, ultima frază din recurs din cadrul concluziilor neavând o relevanță nici pentru una, nici pentru cealaltă.
Astfel, indiferent dacă recurenta a recurat sentința (omițând să precizeze acest lucru) sau doar încheierea din 7 mai 2012, cererea de recurs nu cuprinde nici un motiv de nelegalitate sau de netemeinicie, raportat la soluția din sentință sau la măsurile dispuse prin încheiere.
Cu otate acestea, Curtea reține obiectul recursului de față este încheierea din 7 mai 2012, iar nu sentința, față de precizarea expresă din petitul cererii de recurs.
Prin urmare, primul argument de nulitate nu poate fi reținut, dar Curtea reține ca fiind fondată excepția sub aspectul argumentului ulterior, legat de lipsa criticilor concrete la adresa încheierii recurate.
Curtea reține că termenul de motivare a recursului este un termen procedural legal, imperativ și absolut, continuu, curgând fără întrerupere. Fiind un termen legal imperativ, nerespectarea lui atrage decăderea părții din dreptul de a mai motiva recursul (art. 103 alin. 1 teza I C.pr.civ.).
Constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 306 alin. 2 din Codul procedură civilă, referitoare la existența unor motive de ordine publică, ci prevederile alin. 1 ale acestui articol, în baza dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează să admită excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă și va constata nul recursul formulat de recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția nulității recursului, pentru nemotivare.
Constată nul recursul promovat de recurenta-reclamantă C. R.-M. cu domiciliul în București, .. 52-60, ., împotriva sentinței civile nr. 1246 /11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 București, cu sediul în București, .. 17, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. M. P. M. D. A. V.
GREFIER
A. M. C.
Data red. 11.03.2014; 2 ex; Red. Jud. AV
sentința civilă nr. 1246 /11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._
judecător fond: A. I. N.
| ← Pretentii. Decizia nr. 6612/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Litigiu privind achiziţiile publice. Hotărâre din 03-03-2014,... → |
|---|
