Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 5412/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5412/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-06-2014 în dosarul nr. 18236/3/2012
Dosar nr. _
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 5412
Ședința publică de la 26.06.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: B. L. PATRAȘ
JUDECĂTOR: E. C. V.
JUDECĂTOR: M. N.
GREFIER: I. C. B.
Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurenții-reclamanți A. I., A. E. B., B. N. C., D. C., D. V. T., F. D., G. G., G. V., I. A. D., M. C. și V. A., prin reprezentant S. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR PRO LEX împotriva sentinței civile nr. 4525/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimații-pârâți M. A. SI INTERNELOR și D. G. DE POLITIE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, la data de 30.12.2013, prin compartimentul Registratură, intimatul-pârât M. A. și Internelor a depus întâmpinare, la data de 09.01.2014, prin compartimentul Registratură, intimata-pârâtă D. G. de Politie a Municipiului Bucuresti a depus întâmpinare, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4525/30.09.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MINISTERULUI A. SI INTERNELOR, a respins cererea formulată de reclamanții A. I., A. E. B., B. N. C., D. C., D. V. T., F. D., G. G., G. V., I. A. D., M. C. și V. A., prin reprezentant S. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR PRO LEX împotriva MINISTERULUI A. SI INTERNELOR, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă și a respins cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele:
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a MAI invocată prin întâmpinare tribunalul a apreciat-o ca întemeiată urmând a fi admisă ca atare. Astfel, raporturile de serviciu sunt încheiate între funcționarii publici reclamanți și DGPMB, acestuia din urmă revenindu-i obligația, prin conducătorul instituției, care are calitatea de ordonator terțiar de credite.
Pe fondul cauzei, prin art. 25 alin.(1) din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice modificată și completată s-a prevăzut că personalul salarizat potrivit acestui act normativ beneficiază, pentru activitatea desfășurată,de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, plata acestui premiu anual se realiza începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011 au devenit aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publiceprin care s-a instituit un nou sistem de salarizare a acestei categorii profesionale.
Prin art.1 alin. (2) din acest act normativ s-a stabilit că, începând cu data intrării sale în vigoare, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute de această lege.
Prin art.39 alin.(1) lit. w) din Legea nr. 284/2010, s-a prevăzut abrogarea Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nr. 330/2009.
Abrogarea expresă directă a actului normativ anterior ce avea același obiect de reglementare a fost realizată în conformitate cu normele de tehnică legislativă, conținute de art. 64 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000, republicată.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, aplicarea acestui act normativ se realizeazăetapizat,prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor, funcțiilor de bază, salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale de aplicare.
În acest scop, a fost adoptată Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice iar art. 8 din acest act normativ a prevăzut că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Prin această reglementare s-a modificat modalitatea de plată a premiului anual, aferent anului 2010, aceasta fiind transformată, dintr-o executare uno ictu, într-o executare succesivă, iar sumele corespunzătoare dreptului s-au regăsit în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010.
Conformitatea acestor dispoziții legale cu normele din Legea fundamentală și Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivității legii și protecția dreptului de proprietate privată a fost constatată de Curtea Constituțională. Astfel, instanța de contencios constituțional a statuat că, de principiu, sporurile, premiile și alte stimulente acordate angajaților din sistemul bugetar prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate ca atare de Constituție, legiuitorul fiind în drept să le instituie, să prevadă condițiile și criteriile de acordare, să le modifice, suspende sau chiar să le anuleze, ceea ce aparține competenței și opțiunii sale exclusive, singura condiție de ordin constituțional fiind aceea ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situație identică (Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012).
Cu referire la beneficiul premiului anual pe anul 2010, Curtea Constituțională a constatat că acesta reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său și constituie un „bun” în sensul Convenției, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a fost modificată doar modalitatea de acordare a acestor sume, anume, eșalonat și succesiv, prin creșterea în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Întrucât, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, în prezent abrogată, nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, s-a considerat că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil între interesele angajaților, pe de o parte, și interesul public, sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice, pe de altă parte.
Întrucât legiuitorul a modificat doar modalitatea în care statul urmează să execute în totalitate această obligație financiară, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul și întinderea creanței, Curtea Constituțională a stabilit că nu au fost încălcate prevederile constituționale și convenționale referitoare la protecția dreptului de proprietate privată.
De asemenea, instanța de contencios constituțional nu a reținut nici încălcarea principiului neretroactivității legii, deoarece dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi (decizia nr. 154 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).
Totodată, s-a observat și că, faptul includerii sumelor corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar conform art. 1 din Legea nr. 285/2010, rezultă din aceea că, potrivit prevederilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare din domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției cu cel care s-a acordat în luna decembrie 2011, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pentru anul 2011.
În raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009 s-a statuat că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite un control al constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională, iar examinarea de constituționalitate și convenționalitate efectuată în abstract prin aceste decizii se impune instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzelor analizate.
În consecință, premiul pretins de reclamanți nu poate fi acordat pe cale jurisprudențială în configurarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, pe baza efectuării, de către instanțele de judecată, a unui examen de constituționalitate și convenționalitate a normelor cuprinse în art. 8 din Legea nr. 285/2010 sub aceleași aspecte asupra cărora instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în precedent, prin decizii cu efecte general obligatorii.
Pe de altă parte, nici raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât măsura legislativă, de plată eșalonată a premiului aferent anului 2010, prin includerea sumelor corespunzătoare în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu afectează dreptul reclamanților în substanța sa, iar măsurile luate au fost destinate menținerii echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică (D. D. D. ș.a. vs. România, decizie din 4 septembrie 2012, nr._/08).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o distincție esențială între dreptul de a primi, în viitor, un salariu câștigat pentru o muncă prestată și dreptul de a primi, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum (Lelas vs. Croația, cererea nr._/08,hotărâre din 20 mai 2010, §. 58; Vilho Eskelinen ș.a. vs. Finlanda, cererea nr._/00,hotărâre din 19 aprilie 2007, §. 94).
Totodată, s-a reținut că, în materia drepturilor salariale, statele se bucură de o largă marjă de apreciere în a determina oportunitatea și intensitatea măsurilor adoptate, iar instanța de contencios european a declarat în mod constant că respectă modalitatea în care statele membre concep imperativele utilității publice, cu excepția cazului în care raționamentul acestora se dovedește în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (F. M. și G. S. vs. România, cererile nr._/11 și nr._/11, §.19).
Ca atare, statul este cel în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat, putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor asemenea beneficii prin modificări legislative corespunzătore, însă atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate au fost respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora (Kechko vs. Ucraina, cererea nr._/00, hotărâre din 8 noiembrie 2005, §23).
Nici argumentul reținut de reclamanți și derivat din principiul nediscriminării (față de pretinsele fluctuațiile de jurisprudență internă) nu poate fi reținut în cauză ca fiind creator de drept, în condițiile în care prezenta hotărâre reprezintă o interpretare pertinentă a dreptului intern aplicabil, în condițiile respectării dreptului la un proces echitabil al reclamanților.
Instanța a recunoscut faptul că, în principiu, calitatea sistemului judiciar se vede atât în claritatea legilor dar și în coerența cu care se exercită puterea de interpretare a acestora. Din perspectiva Curții de la Strabourg, noțiunea de divergență de jurisprudență prezintă interes în măsura în care aceasta, în cazurile concrete, poate afecta dreptul la un proces echitabil a reclamantului, drept garantat de art. 6 din CEDO. S-a interpretat astfel că principiul securității juridice garantează, inter alia, o stabilitate de interpretare juridică și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept (P. c. României, 1 decembrie 2005 și Vinčić și alții c. Serbiei 1 decembrie 2009).
Totodată, trebuie conștientizat că activitatea de judecată reprezintă, cu precădere, un proces de evaluare și argumentare, o aplicare concretă a dispozițiilor legale unor situații particulare. Oricât de clară și precisă ar fi norma legală, ea are eminamente un caracter general, revenind judecătorului sarcina să identifice multitudinea situațiilor faptice pe care aceasta le poate sau nu acoperi și în ce măsură. Prin urmare, principiul securității juridice nu este lezat ori de câte ori două hotărâri judecătorești definitive prezintă două puncte de vedere diferite asupra unei situații de fapt similare.
Cu titlu de principiu, Curtea a recunoscut că pronunțarea unor soluții jurisprudențiale diferite este un aspect inerent oricărui sistem juridic bazat pe un ansamblu de instanțe competente să soluționeze în fond, într-o anumită jurisdicție teritorială (Santos Pinto împotriva Portugaliei, 20 mai 2008).
Mai mult, s-a admis că interpretări diferite pot apărea chiar și în cadrul aceleiași jurisdicții, aspect care nu poate constitui, în sine, o încălcare a Convenției.
Principiul securității nu se opune nici schimbărilor jurisprudențiale. Curtea a statuat foarte clar că dispozițiile art. 6 din CEDO nu garantează un drept la consecvența jurisprudenței (Unédic c. Franței, 18 decembrie 2008).
Evoluția jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției dat fiind că eșecul menținerii unei abordări dinamice și progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (Atanasovski c.Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010).
Regula de la care Curtea Europeană pleacă în această materie este aceea că ei nu-i revine sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție (García Ruiz c. Spaniei, 21 ianuarie 1999). De asemenea, ei nu îi revine nici competența, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident, să compare hotărâri diferite ale instanțelor naționale, chiar și pronunțate în acțiuni similare în aparență. Din perspectiva care ne interesează la acest moment, principiul subsidiarității înseamnă că instanța europeană nu poate fi tratată ca o instanță de control judiciar, superior ierarhică instanțelor naționale și nici ca o autoritate competentă să unifice într-un anumit fel jurisprudența instanțelor naționale.
Curtea a mai subliniat că, în exercitarea acestei competențe, independența instanțelor naționale trebuie respectată (Ādamsons c. Letoniei, 24 iunie 2008).
Recent, o hotărâre de M. Cameră (Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turciei, 20 octombrie 2011) a tranșat rolul Curții cu privire la numărul din ce în ce mai mare a cererilor individuale care pun problema încălcării dreptului la un proces echitabil din pricina unor orientări jurisprudențiale divergente, la nivel intern. În esență, instanța europeană a apreciat că simpla existență a unei jurisprudențe divergente naționale nu o obligă să intervină în sensul condamnării statului pentru încălcarea art. 6 din CEDO, o astfel de stare nefiind incompatibilă per se cu garanțiile Convenției. Dimpotrivă, hotărârea statuează că autorităților naționale le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura o coerență a jurisprudenței interne, conform mecanismelor legale iar, intervenția instanței de la Strasbourg trebuie să aibă un caracter excepțional. S-a apreciat astfel că dreptul la recurs individual nu poate fi utilizat ca un mecanism de tratare sau soluționare a divergențelor de jurisprudență care pot apărea la nivel național și nici ca un mecanism de control care să se substitue incoerențelor decizionale ale instanțelor interne.
Circumstanțele excepționale care mai pot justifica intervenția Curții, după pronunțarea acestei hotărâri, se referă la existența, într-o speță concretă, a unor decizii interne, în mod evident arbitrare, fie din cauza absenței motivării lor, a unor motivări absurde sau în ipoteza nerespectării garanțiilor esențiale ale dreptului la un proces echitabil.
per a contrario, în situația în care hotărârea internă definitivă invocată de reclamanți a fost corespunzător motivată, denotând o interpretare rezonabilă a legii naționale pe care instanța sesizată a ales să o dea, și a fost pronunțată la finalul unei proceduri contradictorii în care a părțile au avut ocazia să își prezinte punctele de vedere, simplul fapt că ea este diametral opusă față de soluțiile pronunțată de alte instanțe sesizate cu cereri similare, nu conduce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice.
Nu sunt de neglijat numeroasele decizii de inadmisibilitate pronunțate în cursul anului 2012 și 2013, în care s-a apreciat că statul Român nu a încălcat art. 6 rap la art. 14 din Convenție, cu privire la pretinsa jurisprudență neunitară și că mecanismul intern de unificare este unul funcțional (T. și alții c. România, 13 noiembrie 2012, F. și alții c. România 7 februarie 2012 și S. Neghea și alții c. România 11 septembrie 2012, I. R. și alții c. României, 11 septembrie 2012, A. și alții c. României, 10 mai 2012, D. B. c. România 29 mai 2012).
Cert, în măsura în care la nivelul instanțelor superioare se remarcă o astfel de jurisprudență, diligența acestora impune declanșarea unicului sistem legal de unificare a practicii, respectiv recursul în interesul legii.
În consecință, reținând că instanțele de judecată nu pot depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, ci doar legiuitorul poate stabili drepturile salariale suplimentare, condițiile de acordare și cuantumul acestora, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. I., A. E. B., B. N. C., D. C., D. V. T., F. D., G. G., G. V., I. A. D., M. C. și V. A., prin reprezentant S. Național al Polițiștilor și Vameșilor Pro Lex, solicitând modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată, în contradictoriu cu ambii pârâți.
În motivare arată, cu privire la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a MAI, că soluția este greșită întrucât ministrul Internelor are calitatea de ordonator principal de credite, între MAI și reclamanți există raporturi de muncă, iar ordonatorul terțiar de credite-DGPMB are dreptul de angaja cheltuieli numai cu condiția ca în prealabil ordonatorul principal de credite să repartizeze creditele bugetare aprobate.
Pe fondul cauzei, arată că prima instanță nu a apreciat corect situația de fapt și nu aplicat corect legea, câtă vreme dreptul de a primi la 12-lea salariu, corespunzător anului 2010 s-a născut la 01.01.2010 și a existat pe tot parcursul anului, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat o privare a reclamanților de dreptul de a primi premiul anual aferent anului 2010, cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii. În analizarea dreptului pretins, instanța de fond nu a avut în vedere că majorările salariale acordate în anul 2011 au cu totul altă natură și regim de acordare neputându-se pune semnul egalității între acestea și prima anuală prevăzută pentru activitatea desfășurată în anul 2010. Prima instanță a omis să facă distincția clară între momentul nașterii dreptului care a început să curgă de la 01.01.2010 și s-a epuizat la sfârșitul anului și momentul concretizării dreptului prin acordarea echivalentului bănesc cuvenit, de la 01.01.2011, pentru ca acesta să nu rămână golit de substanță. Sunt invocate decizia nr. XXIII/12.12.2005 a ÎCCJ și decizia nr. 73/19.07.1995 a Curții Constituționale.
În drept, sunt invocate prevederile Legii nr. 360/2002, OUG nr. 30/2007 și art. 15 alin. 2 din Constituție.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât MAI solicită respingerea recursului, ca nefondat, referindu-se la legalitatea și temeinicia sentinței cât privește fondul raportului litigios.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă DGPMB solicită respingerea recursului, ca nefondat, invocând conținutul clar al prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 și decizia nr. 21/18.11.2013 a ÎCCJ, pronunțată în recurs în interesul legii, în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Curtea în constată nefondat, pentru următoarele argumente:
Cât privește soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MAI, prima instanță a apreciat corect asupra nelegitimării procesuale a acestui pârât în cauză, în raport cu obiectul cererii (care a constat în plata premiului anual pentru anul 2010) întrucât MAI a fost chemat în judecată în calitate de angajator al reclamanților, calitate invocată de reclamanți pe baza dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. C) pct. 10 din OUG nr. 30/2007. Or, ținând seama că raporturile de serviciu ale reclamanților sunt stabilite cu structura în care sunt încadrați - DGPMB, numai aceasta se legitimează procesual pasiv în cauza de față, stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază personalul DGPMB fiind în competență exclusivă a directorului general al DGPMB, care este ordonator terțiar de credite, conform anexei 6 a OMAI nr. S/173/13.07.2012.
Cât privește fondul raportului juridic litigios, soluția primei instanțe este conformă cu prevederile art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Criticile recurenților tind spre înlăturarea de la aplicare a prevederilor legale anterior citate, pe motiv că ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii. Or, prin deciziile sale, Curtea Constituțională a înlăturat criticile de neconstituționalitate aduse art. 8 din Legea nr. 285/2010 (a se vedea deciziile nr. 1615/20.12.201 și nr. 257/20.03.2012 ).
De asemenea, prin decizia nr. 21/18.11.2013 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, obligatorie, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Cât privește art. 1 paragraful 1 din primul Protocol Adițional la Convenția EDO, prima instanță a analizat incidența acestuia în legătură cu dreptul pretins de recurenții-reclamanți, raportat la jurisprudența Curții EDO, arătând argumentele pentru care nu se poate reține o încălcare a prevederilor Convenției. Recurenții nu au adus nici un contraargument, prin recursul declarat.
Raportat la pronunțarea atât a Curții Constituționale, cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu interpretarea și aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, soluția primei instanțe apare ca legală și temeinică.
Pentru toate aceste motive, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A. I., A. E. B., B. N. C., D. C., D. V. T., F. D., G. G., G. V., I. A. D., M. C. și V. A., prin reprezentant S. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR PRO LEX împotriva sentinței civile nr. 4525/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimații-pârâți M. A. SI INTERNELOR și D. G. DE POLITIE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 26 iunie 2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
B. L. PATRAȘ | E. C. V. | M. N. |
GREFIER |
I. C. B. |
Red. E.C.V./tehnored.2 ex.
Jud. fond A. I. N.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 3121/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Refuz soluţionare cerere. Hotărâre din 18-02-2014, Curtea de... → |
|---|
