Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 664/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 664/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 7908/2/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 664
Ședința publică de la 26.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. P.
GREFIER: M. C. I.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București – a fost legal reprezentat de către doamna procuror A. B..
Pe rol fiind soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta A. H. NASER SAFENDAWY, cetățean irakian, născută la data de. 27.09.1984 în Irak, posesoare pașaport nr. A3719261, emis de Autoritățile Irakiene, la data de 09.01.2013, valabil până la data de 07.01.2021, cu domiciliul ales în București, ., sectorul 5, în contradictoriu cu I. G. PENTRU IMIGRĂRI, cu sediul în sector 5, București, . C., nr. 15A, având ca obiect – „litigiu privind regimul străinilor”.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat pârâtul, prin consilier juridic C. Ț., care depune delegație de reprezentare la dosar, la fila 31 și Ministerul Public, prin procuror A. B., lipsind reclamanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea pune în discuție excepția inadmisibilității cu privire la capătul de cerere privind obligarea la prelungirea dreptului de ședere și excepția rămânerii fără obiect a contestației în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea deciziei de returnare invocate de pârât prin întîmpinare.
Pârâtul, prin consilier juridic, solicită admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea la prelungirea dreptului de ședere, întrucât reclamanta a fost depistată cu ședere ilegală pe teritoriul României iar decizia de returnare nu s-a emis în urma soluționării unei cereri de prelungire a dreptului de ședere. Prin urmare, față de faptul că reclamanta a solicitat pentru prima dată în fața instanței acordarea unui drept de ședere iar I. G. pentru Imigrări nu a fost învestit cu soluționarea unei cereri de prelungire a dreptului de ședere, cererea este inadmisibilă.
Cu privire la al doilea capăt al acțiunii, consideră că a rămas fără obiect deoarece la data de 16.12.2013 reclamanta a părăsit teritoriul României, punând în executare decizia de returnare. Or, având în vedere că singura obligație impusă prin actul administrativ contestat este aceea de a părăsi teritoriul României consideră că acțiunea a rămas fără obiect, decizia de returnare fiind pusă în executare.
În subsidiar, pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiate pentru motivele detaliate în cuprinsul întâmpinării.
Ministerul Public, prin procuror, solicită admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea I.G.I. la prelungirea dreptului de ședere, având în vedere lipsa sesizării anterioare cu o astfel de cerere. Cu privire la excepția lipsei de obiect a contestației solicită respingerea acesteia, contestația necesitând a fi analizată potrivit situației reclamantei la data formulării contestației, când aceasta nu părăsise teritoriul României.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea contestației ca nefondată având în vedere că reclamanta a fost depistată fără drept de ședere iar decizia de returnare a fost luată cu respectarea dispozițiilor art. 82 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Curtea, în temeiul art. 394 din Noul Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra acțiunii de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._, reclamanta A. H. NASER SAFENDAWY, cetățean irakian, în contradictoriu cu pârâtul I. G. PENTRU IMIGRĂRI, a solicitat, următoarele:
- anularea "deciziei de returnare_" emisă de pârât în 25.11.2013 și comunicată în 25.11.2013,
- obligarea Ministerului Administrației și Internelor - I. G. pentru Imigrări să îmi acorde prelungirea dreptului de ședere în România.
În motivarea contestației, reclamanta a arătat că a venit în România în scop de vizită cu colantul de viză_, în perioada cuprinsă între 16.08.2013 și 16.11.2013, intrând în România în data de 18.08.2013.
Apreciază că șederea sa în România este legală, deoarece are aprobare chiar de la instituția parată, și anume I. G. pentru Imigrări pentru viză de lungă ședere în România (viză de reîntregirea familiei).
Consideră că emiterea deciziei de returnare nr._ a fost făcuta în mod nelegal, netemeinic și abuziv, deoarece a îndeplinit și îndeplinește condițiile prevăzute OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România modificată și completată.
Față de această stare de fapt, consideră că i s-a cauzat o vătămare gravă a drepturilor sale recunoscute de lege .
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.82 din OUG 194/2002 modificată și completată .
Pârâtul I. G. PENTRU IMIGRĂRI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat:
1) respingerea capătului de cerere privind obligarea la prelungirea dreptului de ședere ca inadmisibil;
2) respingerea capătului de cerere privind anularea deciziei de returnare în principal că fiind rămas fără obiect, iar în secundar ca neîntemeiat.
Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea la prelungirea dreptului de ședere întrucât instituția nu a fost învestită cu soluționarea unei cereri de prelungire a dreptului de ședere, nefiind îndeplinită o condiție esențială pentru sesizarea instanței de contencios administrativ. Conform art. 2 lit. f din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca fiind activitatea prin care instanța de judecată este chemată să soluționeze litigiul determinat de conflictul născut prin emiterea unui act administrativ sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, ori în prezența cauză lipsește atât actul care ar trebui supus controlului de legalitate cât și solicitarea formulată de reclamantă în fază administrativă.
A învederat instanței că reclamanta nu avea posibilitatea prelungirii dreptului de ședere pe teritoriul României, întrucât era deținătoarea unei vize de scurtă ședere tip C, conform art. 20 din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, iar potrivit art. 23 alin. 5, din același act normativ „dreptul de ședere pe teritoriul României, conferit străinului prin viză de scurtă ședere, nu poate fi prelungit".
Referitor la capătul de cerere prin care se solicită anularea deciziei de returnare, a solicitat, în principal, respingerea acestuia ca fiind rămas fără obiect, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.
Pârâtul a arătat că decizia de returnare a fost pusă în executare, reclamanta părăsind țara prin punctul de frontiera G. conform evidenței intrări/ieșiri pe/de pe teritoriul României și, în mod corelativ, au încetat efectele juridice ale actului administrativ contestat.
Atâta vreme cât obligația instituită prin actul administrativ atacat a fost executată de bunăvoie de reclamantă, aceasta nu mai poate fi întoarsă printr-o eventuală anulare a actului contestat. Așadar, admiterea acestui capăt de cerere nu îi mai profită, sens în care apreciază că acesta este și lipsit de interes, nefiind astfel îndeplinită nici condiția prevăzută de art. 33 Cod procedură civilă.
Pe fond, pârâtul susținut că reclamanta a fost titulara vizei de scurtă ședere nr._ tip C/W care îi conferea un drept de ședere pe teritoriul național de 90 de zile în perioada 16.08._13.în evidențele intrări/ieșiri pe/de pe teritoriul României reclamanta figurează cu următoarele mențiuni: intrare la 18.08.2013- ieșire 16.12.2013.
A arătat că, la data de 25.11.2013 reclamanta a fost depistată de către lucrătorii instituției cu ocazia unui control efectuat în Calea Giulești nr. 43 sector 6 București. În urma verificărilor efectuate, prin raportare la intrările/ieșirile din țară, s-a constatat faptul că acesta nu mai era titulara unui drept de ședere totalizând până la momentul depistării, respectiv al emiterii deciziei de returnare, 9 zile de ședere ilegală. Întrucât nu avea un drept de ședere valabil, s-a constatat incidența art.4 alin.4 și art.11 alin. 1 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, pe numele reclamantului fiind emisă, în temeiul art.82 alin.3 lit.a) pct.(i) din aceeași ordonanță, decizia de returnare nr._/25-H-2013.
Pe cale de consecință, în contextul prevederilor art. 81, alin. 1 și art. 82, alin.3, lit. a, pct. (i) din același act normativ, instituția a emis Decizia de returnare nr._/25.11.2013, sens în care solicită respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
În drept, pârâtul a invocat O.U.G nr. 194/2002, Legea nr. 554/2004.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind depusă la dosar documentația care stă la baza actului administrativ atacat.
Analizând materialul probator administrat, prevederile legale incidente și susținerile părților, Curtea reține următoarele:
Examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului la prelungirea dreptului de ședere, invocată de pârât, prin întâmpinare, Curtea constată că este întemeiată.
În acest sens, se reține că, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, act normativ ce constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ și care se aplică în completarea reglementărilor speciale instituite prin O.U.G nr. 194/2002, obiectul unei acțiuni în contencios administrativ îl constituie anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, actul asimilat constând în nesoluționarea în termen legal a unei cereri sau în refuzul nejustificat al unei unei autorități publice de a soluționa o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Coroborând aceste prevederi cu dispozițiile O.U.G nr. 194/2002 care reglementează dreptul de ședere pe teritoriul României al cetățenilor străini, rezultă că poate fi atacat în contencios administrativ, fie nesoluționarea în termen legal a cererii de prelungire a dreptului de ședere, fie refuzul nejustificat de a prelungi dreptul de ședere, ceea ce presupune în mod obligatoriu ca, în prealabil, reclamantul să se fi adresat autorității publice competente cu o cerere de prelungire a dreptului de ședere.
Or, în cazul de față, astfel cum rezultă din înscrisurile probatorii de la dosar, reclamanta nu a formulat și nu a depus la pârâtul I. G. pentru Imigrări o cerere de prelungire a dreptului de ședere în România, astfel încât, în lipsa unei cereri, nu există un act administrativ asimilat, constând în nesoluționarea cererii în termen legal sau în refuzul de prelungire a dreptului de ședere, care să poată fi cenzurat sub aspectul legalității de către instanța de co9ntencios administrativ.
Din aceste considerente, constatând că instanța nu este învestită cu analizarea legalității unui act administrativ asimilat, Curtea apreciază că excepția inadmisibilității este întemeiată, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la prelungirea dreptului de ședere fiind inadmisibil și urmând a fi respins ca atare.
În ceea ce privește excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind anularea deciziei de returnare, Curtea apreciază că este neîntemeiată, întrucât, în contextul analizării legalității acestui act administrativ care a produs efecte față de reclamantă, nu are relevanță împrejurarea de fapt survenită ulterior emiterii actului constând în executarea acestuia, cauzele de anulabilitate sau de nulitate absolută care ar putea avea drept consecință anularea actului, fiind anterioare sau cel puțin concomitente momentului emiterii actului atacat.
Astfel, legalitatea deciziei de returnare contestate trebuie examinată prin raportare la prevederile legale incidente la data emiterii sale și la situația în care se afla reclamanta la acel moment, punerea în executare a deciziei la o dată ulterioară neavând nicio influență asupra valabilității actului și, pe cale de consecință, neputând conduce la rămânerea fără obiect a cererii de anulare formulate de reclamantă.
Se impune și precizarea că interesul legitim al reclamantei subzistă și în ipoteza punerii în executare a deciziei de returnare întrucât, contrar susținerilor pârâtului, în ipoteza anulării actului, folosul practic pe care reclamanta l-ar obține prin demararea acestui demers judiciar, ar consta în repunerea sa în situația anterioară emiterii acestei decizii, cu toate consecințele aferente.
Din aceste considerente, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepția rămânerii fără obiect capătului de cerere privind anularea deciziei de returnare.
Pe fond, Curtea constată că, astfel cum rezultă din documentația depusă la dosar de pârât, reclamanta a fost titulara vizei de scurtă ședere nr._ tip C/W care îi conferea un drept de ședere pe teritoriul național de 90 de zile în perioada 16.08._13.
La data de 25.11.2013, cu ocazia unui control efectuat de pârât la adresa din Calea Giulești nr. 43 sector 6 București, în urma verificărilor efectuate, prin raportare la intrările/ieșirile din țară, s-a constatat că reclamanta nu mai era titulara unui drept de ședere, totalizând, până la data depistării, 9 zile de ședere ilegală, dreptul de ședere fiind valabil până la data de 16.11.2013.
Potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, republicată, „Străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de ședere.”
De asemenea, conform prevederilor art. 4 alin. (4) din același act normativ, „Străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra și, după caz, de a rămâne pe teritoriul României, să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat șederea, precum și să depună toate diligentele necesare pentru a ieși din România până la expirarea acestei perioade.”
Din interpretarea textelor legale citate, rezultă, fără echivoc faptul că cetățenii străini au obligația de a părăsi țara până la expirarea dreptului de ședere conferit prin viza sau permisul de ședere, or, reclamanta nu și-a îndeplinit această obligație, întrucât la data de 25.11.2013 se afla pe teritoriul României, deși dreptul său de ședere, acordat prin viza de scurtă ședere nr._ tip C/W, expirase la data de 16.11.2013, cu 9 zile înainte de controlul efectuat de pârât.
În ceea ce privește sancțiunea prevăzută de legiuitor pentru nerespectarea obligației instituite de art. 4 alin. (4) și art. 11 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, republicată, aceasta constă îndepărtarea străinului din țară prin intermediul deciziei de returnare, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 81 alin. (1) și art. 82, alin. (3), lit. a, pct. (i) din același act normativ, pârâtul a emis pe numele reclamantei Decizia de returnare nr._/25.11.2013.
În concluzie, prin raportare la prevederile legale incidente, la situația reclamantei, care a fost depistată pe teritoriul României după expirarea dreptului de ședere acordat prin viza de scurtă ședere și la atribuțiile legale ale autorității publice pârâte, curtea constată că Decizia de returnare nr._/25.11.2013 afost emisă în condițiile și cu respectarea prevederilor OUG nr. 194/2002, republicată, motiv pentru care contestația reclamantei ca fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la prelungirea dreptului de ședere.
Respinge ca inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea pârâtului la prelungirea dreptului de ședere.
Respinge excepția rămânerii fără obiect a cererii de anulare a deciziei de returnare.
Respinge ca neîntemeiată cererea de anulare a deciziei de returnare formulată de reclamanta A. H. NASER SAFENDAWY, cu domiciliul ales în București, ., sectorul 5, în contradictoriu cu I. G. PENTRU IMIGRĂRI, cu sediul în sector 5, București, . C., nr. 15A.
Definitivă în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de anulare a deciziei de returnare și cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de prelungire a dreptului de ședere.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.02.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. P. M. - C. I.
Red.jud. C.P.
Tehnored.M.C.I./5ex.
.>
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 6579/2014. Curtea de Apel... | Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 952/2014. Curtea... → |
|---|
