Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 4858/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4858/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 43637/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII –A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4858
Ședința publică din data de 12 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. N.
JUDECĂTOR: B. L. PATRAȘ
JUDECĂTOR: E. C. V.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți P. (C.) M. D. I., cu domiciliul în Slobozia, .. D4, ., jud. Ialomița, I. M. G., cu domiciliul în Slobozia, .. 37, ., ., B. D. L., cu domiciliul în ., B. D. A. V., cu domiciliul în Țăndărei, șos. București, ., ., jud. Ialomița, C. M. NEGUȚA, cu domiciliul în Slobozia, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 2289/24.04.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. „S. HARET”, cu sediul în București, .. 13, sector 3, având ca obiect „obligare emitere act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenții-reclamanți P. (C.) M. D. I., B. D. L., B. D. A. V. și C. M. Neguța, toți prin reprezentant convențional avocat R. T. în baza împuternicirii avocațiale depusă în ședință publică (fila 46 dosar), lipsind celelalte părți.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
-stadiul procesual: cauza se află la primul termen de judecată, în recurs;
-procedura de citare este legal îndeplinită;
-la data de 11.12.2013, prin C. Registratură, intimata-pârâtă U. „S. Haret” a depus la dosarul cauzei întâmpinare și înscrisuri (practică judiciară), în trei exemplare, inclusiv pentru comunicare (filele 15-41 dosar), împuternicirea avocațială . nr._/05.12.2013 pe numele av. N. S. C. (fila 14 dosar) și factura și ordinul de plată a onorariului de avocat (filele 18-19 dosar);
-la data de 12.06.2014, prin C. Registratură, reprezentantul-convențional al recurenților-reclamanți a transmis prin fax la dosarul cauzei solicitarea de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, având o altă cauză pe rolul Tribunalului Ialomița de la ora 9 (filele 44-45 dosar).
Reprezentantul-convențional al recurenților reclamanți depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în valoare de câte 2 lei pentru fiecare recurent-reclamant (filele 47-48 dosar) și timbru judiciar în cuantum total de 1 leu.
Curtea comunică reprezentantului convențional al recurenților-reclamanți un exemplar al întâmpinării depuse la dosarul cauzei de intimata-pârâtă USH.
Reprezentantul convențional al recurenților-reclamanți aduce la cunoștința instanței faptul că I. M. G. nu a declarat recurs, astfel că nu este recurent în prezenta cauză.
Curtea constată că I. M. G. are calitatea de intimat-reclamant în prezenta cauză și dispune modificarea citativului în consecință.
Recurenții-reclamanți prin avocat solicită instanței să aprecieze dacă se impune ca intimata-pârâtă să timbreze cererea de chemare în garanție.
Curtea apreciază că nu se impune timbrarea cererii de chemare în garanție de către USH, întrucât pârâta USH nu a declarat recurs.
Curtea invocă un motiv de recurs de ordine publică și anume necitarea la niciunul din termenele de judecată în fond a Ministerului Educației Naționale în calitate de chemat în garanție, în condițiile în care Tribunalul București s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție, hotărârea, de asemenea, nefiind comunicată MEN și acordă cuvântul asupra recursului.
Recurenții-pârâți, prin avocat, având cuvântul, raportat la motivul de recurs de ordine publică îl apreciază întemeiat, solicită admiterea acestuia, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Cu privire la motivele de recurs proprii, pun concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2289/24.04.2013, Tribunalul București- Secția a IX-a C. administrativ fiscal a respins cererea formulată de reclamanții P. (C.) M. D. I., I. G., B. L., B. A. V., C. NEGUȚA în contradictoriu cu pârâta U. S. HARET, ca neîntemeiată, respingând și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Ministerul Educației Naționale, ca lipsită de obiect.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că reclamanții P. (C.) M. D. I., B. L., B. A. V., I. G., au urmat în perioada 2006 – 2009 cursurile Facultății de D. și Administrație Publică din București din cadrul Universității “S. Haret”, specializarea D. forma de învățământ ID (învățământ la distanță), iar reclamanta C. Neguța a urmat în aceeași perioadă cursurile Facultății de Matematică- Informatică din București, specializarea Matematică, forma de învățământ ID (învățământ la distanță) din cadrul Universității “S. Haret”.
Reclamanții au susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009, în urma promovării acestor examene, eliberându-li-se adeverințele - nr.172/03.07.2009 și nr.7710/10.07.2009 – C. Neguța, nr.8280/09.07.2009 – P. (C.) Gh. M. D. I., nr.8227/09.07.2009 – I. M G., nr.8163/09.07.2009 – B. L., nr.8162/09.07.2009 – B. D. A. V..
Întrucât adeverințele menționate aveau un termen de valabilitate de maxim 12 luni, potrivit art.20 alin.1 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin OMECT nr.2284/2007, reclamanții au solicitat decanilor facultăților eliberarea diplomelor de licență, cererile fiindu-le refuzate prin adrese de răspuns a USH, în care se menționează faptul că această universitate a solicitat tipărirea formularelor de diplomă de licență pentru absolvenții promoției 2009 .
Trebuie menționat că adeverințele anterior menționate sunt însușite exclusiv de conducerea universității și de cea a facultăților absolvite, reproducându-se, totodată, în cuprinsul lui dispozițiile art.60 alin.1 și 3 din Legea nr.84/1995 republicată.
Expirând perioada de valabilitate a respectivelor adeverințe, reclamanții s-au adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomelor de licență.
Pârâta a răspuns cererilor afirmând, în esență, că nu a eliberat diplomele de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții MECTS decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale MECTS, până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.
Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate reiese faptul că, în temeiul art.7 din Ordinul 2284/2007, MECTS a avizat în parte cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.
Problema de drept pusă în prezenta cauză privește faptul dacă absolvenții cursurilor Facultății de D. și Administrație Publică din București, specializarea D., și ale Facultății de Matematică – Informatică din București, din cadrul Universității S. Haret, forma de învățământ ID, sunt îndreptățiți la obținerea unei diplome de licență potrivit legii și, corelativ acestui drept, dacă există obligația Ministerului de a aproba tipărirea diplomelor și a le pune la dispoziția Universității în vederea completării.
Având în vedere că procedura prevăzută de Ordinul nr.2284/2007 se desfășoară doar între instituțiile de învățământ superior, MECTS și Romdidac S.A., instanța reține, din lecturarea Ordinului anterior menționat, că acesta stabilește drepturi și obligații între instituțiile de învățământ superior, MECTS și societatea desemnată să tipărească efectiv formularele tipizate, prin raportare la întreg necesarul de astfel de diplome, furnizat de instituția de învățământ.
Conform art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007: „Formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de MECT, unitate care poartă întreaga răspundere pentru aprobarea comenzilor de la instituții și pentru asigurarea securității tipăririi și păstrării formularelor până la ridicarea acestora de către instituțiile beneficiare.” Formularele actelor de studii, astfel tipărite, se achiziționează de la unitatea de specialitate producătoare, pe baza comenzilor transmise anterior acesteia, de către delegați ai instituțiilor de învățământ.
În analiza îndreptățirii reclamanților la emiterea diplomelor de licență, tribunalul pleacă de la prevederile art.5 alin.1 din Ordinul nr.2284/2007 care dispune în sensul că „instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".
Astfel, U. „S. Haret” nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie.
În acest sens, instanța reține că această universitate a fost înființată prin Legea nr. 443/2002. Conform art.2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate:…. b) Facultatea de D., specializarea drept, cu predare în limba română;”
De asemenea, conform HG nr.693/2003, pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr.410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, specializarea Matematică, a fost autorizată să funcționeze provizoriu, dar la Zi, credite 240.
Pentru forma de învățământ ID, la data înmatriculării reclamanților, pentru ambele specializări – D. și Matematică, această unitate de învățământ nu avea o acreditare specială, invocând în favoarea sa prevederile art.60 din Legea nr.84/1995. În esență, USH apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile de administrație publică, în cadrul Facultății de D. și Administrație Publică, sau Facultății de Matematică – Informatică, în forma ID, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru aceste specializări, în forma de învățământ la zi.
Instanța de fond nu a fost de acord cu acest punct de vedere, el fiind în contradicție cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ, precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată legislația care reglementează asigurarea calității educației.
La data înscrierii reclamanților în anul I de studiu Facultatea de D. și Administrație Publică din București din cadrul Universității S. Haret din București era prevăzută de H.G. nr.1609/2004 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licență.
Specializarea Administrație Publică este prevăzută de HG 1609/2004 cu specializare acreditată la forma de învățământ ZI și FR (Frecvență Redusă), 240 de credite, iar cea de D. este numai la ZI, 240 de credite.
La fel, așa cum s-a arătat, specializarea Matematică, a fost autorizată să funcționeze provizoriu, dar numai la Zi, credite 240.
Forma de învățământ ID din cadrul Universității S. Haret din București în specializarea Administrație Publică sau D. și cea de Matematică nu sunt prevăzute de nici o hotărâre de guvern ca fiind acreditate, niciodată de la înființarea USH până în prezent, astfel cum rezultă din actele puse la dispoziție chiar de către pârâta USH.
Astfel, prin raportare la legislația în vigoare la momentul la care reclamanții au început studiile la această unitate de învățământ, se remarcă faptul că potrivit art. 60 din Legea nr. 84/1995 republicată și modificată: „Activitatea didactică se poate organiza in următoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de învățământ seral, cu frecventa redusă si la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi”.
Prin H.G. nr.1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art.3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze învățământ la distanță și învățământ cu frecvență redusă instituțiile de învățământ superior acreditate, în specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, republicată”.
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform Legii nr.88/1993 republicată.
Norma prevăzută la art. 60 alin 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamanții au început studiile nu poate fi interpretată în sensul dorit de USH, respectiv în sensul că, odată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.
Nici o prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.
În opinia instanței, articolul 60 alin.1 din Legea nr.84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.
Sub nici o formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art.3 din H.G. nr.1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993 și de O.U.G. nr. 75/2005.
În argumentarea acestui punct de vedere, prima instanță a mai avut în vedere și dispozițiile art. 29 alin.1 din O.U.G. nr.75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și ale art.29 alin. 3 din același act potrivit cărora „în învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă”.
Coroborând dispozițiile art.3, art.17 din H.G. nr.1011/2001, prevederile art.60 alin.4 din Legea nr.84/1995 și dispozițiile art.3, art.4 din O.U.G. nr.75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.
Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr.443/2002 privind înființarea Universității „S. Haret” București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art.2, acreditate sau autorizate provizoriu.
Nici analiza dispozițiilor pertinente din H.G. nr.693/2003, H.G. nr.1082/2003, H.G. nr. 940/2004, H.G. nr.1175/2006, H.G. nr.676/2007, H.G. nr.635/2008 nu conduce la o altă concluzie.
Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor, cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” anterior menționată, arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și al dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, în lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu se poate recunoaște dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.
Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din O.U.G. nr.75/2005.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).
Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ la zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (a se vedea art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID, legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din H.G. nr.1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
Conform acestor acte normative, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică. Legiuitorul, la art. 60 din Legea nr. 84/1995 a prevăzut într-adevăr o condiție, aceea ca aceste forme de învățământ se pot organiza doar de către acele facultăți care au prevăzuta și forma de învățământ „zi".
Nu trebuie confundată vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanta (ID) cu specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID. Dreptul de a putea organiza școlarizarea incumba obligația parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe.
Legiuitorul a statuat în sensul că formele FR și ID se organizează doar de acele facultăți care au cursuri la zi, respectiv, că nu pot fi organizate cursuri la ID și FR dacă universitatea respectivă nu are organizate și cursuri la zi la disciplina respectivă.
Aceste prevederi legale nu exonerează instituția de învățământ superior de obliga de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.75/2005 și H.G. nr.1418/2006 procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării acestor forme de învățământ. Ulterior procedurii descrise mai sus. specializările care sunt autorizate/acreditate se supun aprobării prin hotărâre de Guvern.
În cazul Universității „S. Haret" din București, specializările/ programele de studii de la forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate în cazul reclamanților fără a se face dovada că au fost respectate prevederile legale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 88/1993, a OUG. nr. 75/2005, în special faptul parcurgerii procedurii prevăzută de către legiuitor în vederea desfășurării procesului de învățământ.
În plus, se reține că Guvernul României a stabilit pentru fiecare an universitar domeniile de studii universitare de licență, structurile instituțiilor de învățământ superior și specializările organizate de acestea.
U. „S. Haret” nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1011/2001, în specializarea D., forma ID.
În consecință, reclamanții nu au parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.
Prin urmare, aceștia nu sunt îndreptățiți a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U. „S. Haret”, potrivit art. 32 alin 2 din O.U.G. nr.75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte.
Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.
Fără îndoială, aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.
Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale, ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamanții sunt îndreptățite la eliberarea acestor acte și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamante a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.
Simplul fapt că U. a emis reclamanților câte o adeverință provizorie care atestă parcurgerea de către acestea a unor forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarele adeverințelor, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art.2 din Ordinului nr. 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.
Conform art.2 alin 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.
Adeverințele care se află în posesia reclamanților nu sunt acte de studii, sunt acte eliberate prin voința unilaterală a Universității, ce nu au fost recunoscute de MECTS, putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Aceste adeverințe nu pot naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverințele au fost eliberate pe baza raporturilor contractuale între studenți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.
Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale, în cazul în care s-ar invoca o nulitate în baza acestor pretinse manopere dolosive, și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația de emitere a unui act de studii.
Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul nr.2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.
Nici necontestarea pe cale principală a unei asemenea adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamanții ar fi îndreptățit la emiterea unei diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.
S-a mai susținut că lipsa de reacție a MECTS, în sensul efectuării de verificări din oficiu cu privire la activitatea desfășurată de U. „S. Haret”, ar reprezenta un fel de aprobare tacită a modalității în care această instituție a înțeles să aplice dispozițiile art. 60 de Legea învățământului. Din punctul de vedere al instanței, neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea MECTS, care ar fi dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ, nu este de natură a înlătura concluzia potrivit căreia reclamanții au urmat o formă neacreditată de învățământ.
Nu au fost administrate probe în prezenta cauză din care să reiasă faptul că omisiunea acestui Minister de a controla U. ar putea fi interpretată în sensul unei aprobări tacite a legalității actelor întreprinse de Universitate sau, mai mult, drept o complicitate la inducerea în eroare a studenților.
Existența unor precedente judiciare (ce ar putea fi considerate izolate, față de numărul mare al absolvenților Universității aflați într-o situație similară cu a reclamanților) nu poate determina instanța să adopte aceeași soluție, deoarece acestea nu au caracter obligatoriu și argumentele cuprinse în deciziile de speță sunt contrazise de considerentele expuse anterior. Totodată, în dreptul intern există un remediu pentru jurisprudența neunitară, reprezentat de recursul în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 329 și urm. C.pr.civ.
Analizând cauza din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, prima instanță a reținut că în temeiul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție (la semnarea căruia România a formulat o rezervă cu privire la finanțarea învățământului privat), statele membre nu sunt obligate la organizarea unui anumit tip de învățământ, cu atât mai puțin la recunoașterea unor forme private de învățământ. Formularea negativă a articolului indicat anterior se interpretează în sensul că statele au mai degrabă o obligație negativă, și nu una pozitivă, aceea de a pune la dispoziția persoanelor un anumit tip de învățământ.
În esență, sub articolul anterior menționat, statele au obligația de a nu îngrădi accesul persoanelor la formele de învățământ deja existente, in condițiile deja prescrise de lege. Prin însăși natura sa, acest drept este supus unei reglementări naționale, în această materie, statelor recunoscându-li-se o mare marjă de apreciere (a se vedea cauzele Affaire «relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique» c. Belgiei și Adnan Karaismailoğlu c. Turciei).
Or, în speță, statul nu a recunoscut niciodată forma de învățământ aleasă de reclamante, hotărârile de guvern emise fiind clare sub aspectul formei de învățământ acreditate. Prin urmare, pe calea prezentei acțiuni, instanța nu poate obliga statul să recunoască efectul util al unor studii, respectiv recunoașterea unei diplome, atât timp cât forma de învățământ parcursă nu este ea însăși recunoscută.
Nimic nu îi împiedica pe reclamanți să urmeze aceeași specializare, în aceleași forme de învățământ, respectiv ID, la universități care beneficiau de acreditare.
Pentru toate considerente, în temeiul dispozițiilor art. 1 Legea nr. 554/2004 prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că U. „S. Haret” nu era autorizată să organizeze pentru specializările urmată de reclamanți cursuri de învățământ la distanță, așa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului-chemat în garanție MECTS la aprobarea tipăririi tipizatului, pentru aceleași motive, tribunalul a apreciat-o ca nefondată.
MECTS are obligația aprobării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii. Corespunzător, U. „S. Haret” are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.
Cu alte cuvinte, în măsura în care U. „S. Haret” nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamante, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanții aceasta nu le putea elibera acestora în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de MECTS, această posibilitate legală nu există nici în prezent.
MECTS nu poate fi obligat la recunoașterea implicită a unei astfel de diplome emise de o facultate neacreditată/neautorizată ori la aprobarea tipăririi tipizatelor pentru diplome sau la desemnarea unității de specialitate în acest sens și înaintarea tipizatelor către pârâta U. „S. Haret”.
Reclamanții nu se pot prevala de o eroare comună, deoarece o condiție esențială ar fi să lipsească orice culpă din partea persoanei care o invocă. Or, reclamanții nu pot invoca necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem) și nu pot obliga Ministerul să recunoască un proces de învățământ desfășurat cu nesocotirea legii, pentru simplul fapt că U. ar fi ascuns studenților realitatea juridică.
De altfel, obținerea de către facultate a unor tipizate pentru studenți nu poate legitima continuarea unei astfel de practici din momentul în care neregulile sunt constatate de către organele abilitate. Din adresele depuse la dosarul cauzei rezultă că U. indica generic natura diplomelor de licență, fără a fi defalcat numărul total în funcție de facultăți, specializări și forme de învățământ.
Este responsabilitatea fiecărei instituții de învățământ superior de a organiza procesul de învățământ în limitele legii. Lipsa de răspundere și acțiunea în afara cadrului legal nu poate fi imputat altor subiecte de drept.
Examinând incidența dispozițiilor prevăzute de O.G. nr.137/2000 în cauza dedusă judecății, instanța reține că, în plan național, în sensul dispozițiilor ordonanței menționate, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situații identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Instanța constată că O.G. nr.137/2000 reprezintă transpunerea în plan național a Directivei Consiliului nr.2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane și a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și a constatat că prin Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaște importanța combaterii discriminărilor sub toate formele sale.
Astfel, în preambulul directivelor menționate, Consiliul Uniunii Europene a arătat că locul de muncă si funcția constituie elemente esențiale care creează premisele garantării egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea socială.
Văzând și art.4 alin.1 din Directiva 2000/78/CE, se constată că, fără a se aduce o atingere principiului egalității, care reprezintă absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege, statele membre pot să prevadă un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul din motivele menționate la art.1 și fără a constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială si determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.
Or, în cauza de față nu suntem în prezența unei situații de discriminare a reclamanților în raport cu absolvenții aceleiași facultăți din cadrul Universității „S. Haret”, care au promovat examenul de licență sesiunea iulie 2009, în care să fie prezentate două situații comparabile și care au primit un tratament diferit, deoarece diferența specifică este dată de existența sau inexistența acreditării sau a autorizării provizorii pentru diverse specializări și forme de învățământ.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.
Prin urmare, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a reclamanților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.
Statul român și-a asumat în cadrul Uniunii Europene anumite obligații în legătură cu asigurarea unui nivel calitativ al învățământului superior, în condițiile în care în spațiul european se aplică, spre exemplu, art.45 TFUE (fost art.39 TCE), Directiva nr.89/48 privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor din învățământul superior sau Directiva 2005/ 36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale.
Astfel, în dreptul intern a fost adoptată Metodologia de evaluare externă, standardele, standardele de referință și lista indicatorilor de performanță a Agenției Române de asigurare a Calității în Învățământul Superior, prin H.G. nr. 1418/2006, care prevede standardele de autorizare și acreditare a instituțiilor de învățământ superior și a programelor de studii universitare de licență.
Nu se poate reține o aprobare tacită din partea MECTS a activității Universității în condițiile în care evaluarea externă a calității academice potrivit H.G. nr.1418/2006 începe prin etapa elaborării raportului de autoevaluare a calității de către furnizor sau instituție (a se vedea Schema nr. 1 și Tabelul nr. 1 din Metodologie privind criteriile, standardele și indicatorii de performanță pentru asigurarea calității și acreditare). Or, din probele administrate nu rezultă că pârâta U. „S. Haret” ar fi parcurs toate aceste etape pentru forma de învățământ ID, care să determine o concluzie de recunoaștere „tacită” din partea MECTS, chiar și în lipsa unui act formal de autorizare/acreditare. În lipsa sesizării MECTS cu un raport de autoevaluare, nu se poate pretinde că autoritatea publică ar fi putut urma etapa subsecventă a analizei acestui raport, a vizitării instituției de către evaluatori și a adoptării unei concluzii materializate într-un act administrativ.
În aceste condiții, prima instanță reține că este inacceptabilă susținerea că trebuie eliberate diplome de licență tuturor absolvenților cursurilor organizate de Universitate, din moment ce aceștia au avut posibilitatea verificării condițiilor legale încă din momentul admiterii, iar un astfel de precedent ar produce efecte extrem de grave în cazul în care pentru toate formele de învățământ organizate de furnizori neacreditați ar fi obligatorie aprobarea de către MECTS a diplomelor de licență pentru pretinsa neobservare a încălcării dispozițiilor legale pe parcursul desfășurării cursurilor.
Pentru considerentele expuse, chematul în garanție MECTS nu poate fi obligat să recunoască studiile dacă acestea nu au fost organizate și absolvite conform prevederilor legale, iar pârâta U. „S. Haret" nu poate fi autorizată să emită în favoarea reclamanților diplomele de licență solicitate, dacă în urma verificărilor se constată că forma de învățământ și specializarea urmată nu au fost autorizate/acreditate, considerente care, conjugate, conduc, în temeiul art.1 și art.8 din Legea nr.554/2004, la respingerea atât a cererii principale, cât și a cererii de chemare în garanție, aceasta ca rămasă fără obiect, urmare a soluției adoptate în privința acțiunii introductive.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții P. (C.) M. D. I., B. D. L., B. D. A. V. și C. M. NEGUȚA solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii principale.
În motivare arată că hotărârea este lipsită de temei legal, prima instanță reținând eronat că USH nu era autorizată să organizeze studiile la specializările urmate de recurenții-reclamanți, la cursuri de învățământ ID. Invocă și jurisprudența ÎCCJ în cauze similare, jurisprudență potrivit căreia licențiații nu pot fi victimele lipsei de acreditare, care este o problemă exclusiv a Universității.
În drept, sunt invocate prevederile art. 304 pct. 7,8,9 și art. 3041 C.pr.civ.
Prin întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, intimata pârâtă USH solicită ca, în situația admiterii acestuia, respectiv a admiterii cererii principale, să fie admisă și cererea de chemare în garanție pe care intimata pârâtă a formulat-o în contradictoriu cu MEN, întrucât între obligațiile pretinse în cadrul celor două cereri, există o evidentă interdependență.
În motivare arată că a funcționat într-un cadru legal, care i-a permis să organizeze formele de învățământ FR și ID pentru domeniile pentru care era acreditată/ autorizată să organizeze cursuri de zi. Invocă prev. art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 al ministrului educației și jurisprudența ÎCCJ – C. în cauze similare.
În cazul admiterii cererii principale, pentru a asigura efectiv punerea în executare a obligației care va fi pusă în sarcina USH, de a elibera diploma de licență reclamantelor, se impune și admiterea cererii de chemare în garanție. Solicită să se aibă în vedere jurisprudența constantă a ÎCCJ, care, în litigii de aceeași natură, a stabilit că MEN are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate necesare eliberării diplomelor.
În drept, sunt invocate prevederile art. 29 din OUG nr. 75/2005, art. 60 alin. 3 din Legea nr. 84/1995, art. 4 din HG nr. 535/1999, art. 5 din HG nr. 916/2005, art. 6 din HG nr. 676/2007, art. 1 din HG nr. 1175/2006 și art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006.
Analizând cererea de recurs prin prisma motivului de ordine publică invocat, Curtea constată că prima instanță a procedat la soluționarea pe fond nu numai a cererii principale dar și a cererii de chemare în garanție formulate de pârâta USH în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Educației Naționale, fără ca partea chemată în garanție să fie citată în cauză, respectiv să i se comunice cererea introductivă și cererea de chemare în garanție.
D. fiind specificul cauzei, soluționarea cererii principale se află în strânsă legătură cu soluționarea cererii de chemare în garanție întrucât numai prin soluționarea cererii de chemare în garanție poate fi asigurată efectiv punerea în executare a unei eventuale hotărâri favorabile părților reclamante, în condițiile în care eliberarea de către pârâta U.S.H. București a diplomelor de licență este condiționată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate a acestor acte de către M.E.N., în calitate de autoritate administrativă competentă.
În cazul cererii de chemare în garanție, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 raportat la art. 85 și art. 86 alin. 1 C.pr.civ., procedând la judecarea cererii fără citarea părții chemate în garanție.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 2 și 3 raportat la art. 304 pct. 5 C.pr.civ, Curtea va admite recursul și va casa sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți P. (C.) M. D. I., cu domiciliul în Slobozia, .. D4, ., jud. Ialomița, B. D. L., cu domiciliul în ., B. D. A. V., cu domiciliul în Țăndărei, șos. București, ., . și C. M. NEGUȚA, cu domiciliul în Slobozia, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 2289/24.04.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. M. G., cu domiciliul în Slobozia, .. 37, ., ., jud. Ialomița și cu intimata-pârâtă U. „S. HARET”, cu sediul în București, .. 13, sector 3.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 12 iunie 2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
M. N. | B. L. PATRAȘ | E. C. V. |
GREFIER |
F. E. B. |
Red. V.E.C./Tehnored. B.A.I./2 ex.
Jud. fond M. D.
| ← Calcul drepturi salariale. Încheierea nr. 11/2014. Curtea de... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5599/2014.... → |
|---|
