Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 6537/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Decizia nr. 6537/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 9990/2/2011*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 6537

Ședința publică de la 18.09.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: A. Ș.

JUDECĂTOR: G. D.

JUDECĂTOR: M. E. G.

GREFIER: ANIȘOARA N.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 902 din 10.02.2012, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți D. F., D. M., D. V. și V. E., în cauza având ca obiect despăgubire.

Dezbaterile asupra recursului de față au avut loc în ședința publică de la 11.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când Curtea, având nevoie de timp pentru a examina actele dosarului și a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de azi, 18.09.2014, când a decis următoarele:

CURTEA,

Prin sentința civilă nr. 902/10.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, SCAF a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții D. F., D. M., D. V. și V. E. în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prinC. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, fiind obligată pârâta să transmită evaluatorului desemnat dosarul nr._/CC și în funcție de rezultatul evaluării, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în termen de cel mult 3 luni de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ reclamanții D. F., D. M., D. V. și V. E. au chemat în judecată pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței să constate legalitatea dispoziției nr._/2009, emisă de Primarul municipiului București, să oblige pârâta la transmiterea dosarului_/CC la evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare și pe baza raportului de evaluare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și în subsidiar, în cazul în care se constată că imobilul poate fi restituit în natură, obligarea pârâtei la emiterea deciziei motivate de restituire în natură.

În motivarea acțiunii lor, reclamanții arată că urmare notificării nr.4779/2001 a fost emisă de Primarul municipiului București dispoziția nr._/2009, prin care a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în municipiul București, ., sector 6, fiind propuse măsuri reparatorii în echivalent.

Dosarul conținând dispoziția sus menționată a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, precizând reclamanții că au făcut demersuri în vederea soluționării sale, rămase fără rezultat.

Reclamanții consideră că neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005 constituie o îngrădire a dreptului la despăgubiri, consfințit prin dispoziția emisă în temeiul Legii nr.10/2001, astfel că solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Reclamanții s-au prevalat de dispozițiile Legii nr.247/2005.

Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Dosarul aferent dispoziției nr._/2009 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr.247/2005. În cadrul procedurii administrative reglementată prin Titlul VII din actul normativ amintit, sunt parcurse mai multe etape:-etapa transmiterii si a înregistrării dosarelor, aceasta etapă fiind prevăzută de dispozițiile art.16 alin.l și 2 Capitolul V Titlul VII, modificat și .completat prin O.U.G nr.81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; - etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării și etapa evaluării, etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C. Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire si valorificarea acestui titlul în condițiile prevăzute de pct.26 din O. U. G nr.81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr.247/2005, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".

In cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent dispoziției, a fost transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr._/CC.

Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat.

Referitor la etapa evaluării, pârâta arată că dosarul reclamanților va fi transmis evaluatorului desemnat în ședința din 18.11.2009, astfel că în cauză nu există un refuz nejustificat de soluționare a dosarului.

Pentru a dispune astfel prima instanță a constatat că urmare notificării nr.4779/2001 a fost emisă de Primarul municipiului București dispoziția nr._/2009, prin care a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în municipiul București, ., sector 6, fiind propuse măsuri reparatorii în echivalent, dosarul conținând dispoziția menționată fiind predat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform susținerilor pârâtei, a fost efectuată verificarea legalității dispoziției, sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură, și a fost desemnat evaluator în ședința din 18.11.2009, astfel că se impune pentru continuarea procedurii întocmirea raportului de evaluare, așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 16 alin.6 din actul normativ citat anterior.

Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr.247/2005 nu prevede un termen pentru parcurgerea procedurii administrative, ceea ce impune analizarea duratei de soluționare a acestei proceduri prin prisma termenului rezonabil, și sub acest aspect reține că netransmiterea dosarului la evaluator, deși acesta a fost desemnat cu mai mult de doi ani în urmă, lipsește de orice justificare conduita pârâtei.

Soluționarea pretențiilor privitoare la drepturile cu caracter civil într-un termen rezonabil(în cursul căruia este inclusă și procedura anterioară instanței) a cererii de acordare a despăgubirilor reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost acesta consfințit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și trebuie să constituie o garanție a părții implicate . de faza de desfășurare a acestuia: faza procedurii prealabile sau faza contencioasă.

Prin urmare, Curtea, văzând dispozițiile art.18 alin.1 și 5 din Legea nr.554/2004, a admis acțiunea reclamanților în sensul celor mai sus arătate.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând pentru nelegalitate sentința recurată, arătând în esență că nu au fost respectate dispozițiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât refuzul aprobării raportului de evaluare nu poate fi apreciat prin prisma situației de fapt învederată în conținutul recursului, drept unul nejustificat.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, SCAF, însă urmare a dispozițiilor legii nr. 2/2013 a fost restituit pe cale administrativă primei instanțe, în vederea soluționării recursului.

Astfel fiind introdusă în cauză urmare a incidenței prevederilor Legii nr. 165/2013 recurenta-pârâtă CNCI a arătat că își menține punctul de vedere exprimat în recursul formulat împotriva Sentinței Civile nr. 902/2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, cu următoarele precizări, raportat la modificarea noului cadrul legal privind restituirea proprietăților:

Cererea introductivă de instanță formulată de către reclamanți este prematur introdusă, iar în subsidiar neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Ulterior datei la care reclamanții au depus cererea de chemare în judecată, procedura de evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titlul de despăgubire a fost suspendată în temeiul O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012. Această perioadă de suspendare a fost cuprinsă între 15.03._13.

Acest interval de timp a fost necesar pentru a da posibilitatea statului român să realizeze o reformare a legislației în domeniu, atât în privința despăgubirii propriu-zise, cât și a mecanismului de acordare a acestora pentru a ajunge la situația în care legislația internă prevede o despăgubire certă, sigură și posibil a fi plătită.

Prin această suspendare s-a urmărit implementarea Hotărârii C.E.D.O. din cauza - pilot M. A. și alții împotriva României, dar și blocarea operațiunilor mai sus amintite, pentru intervalul de

C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor timp necesar atât pentru reformarea legislației în acest domeniu, cât și pentru găsirea resurselor financiare necesare plății despăgubirilor.

În aceste condiții, practica judiciară a statuat cu caracter de principiu că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire de CCSD sunt premature, dreptul la soluționarea dosarului de despăgubiri fiind afectat de un termen suspensiv, până la împlinirea căruia obligația corelativă acestui drept neputându-se executa.

Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege, conform căruia: „dispozițiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Prin același act normativ a fost înființată C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art. 17 alin.1 lit. a - b din lege, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

În privința termenului în care C. Națională are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, facem precizarea că art. 34 alin. (1) stabilește un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2), persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale.

Din analiza coroborată a celor două texte de lege ante-menționate, apreciază că legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen prohibitiv și absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar, pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) și absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca fiind prematur formulată.

În subsidiar, având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, solicită admiterea recursului și modificarea Sentinței civile nr. 902/2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), pentru următoarele considerente:

Astfel cum a precizat anterior, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, întreaga procedură de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia.

Întrucât noua legislație a abrogat prevederile din titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conținând titlul de despăgubire, precum și condițiile și termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluționarea dosarelor de despăgubire.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013: "în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte"

Potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a și b, precum și art. 21 - 26 din lege, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de despăgubiri).

Numai în situația în care dosarul este validat de către CNCI, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv (art. 21 alin. (9) din lege).

Totodată, potrivit prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr.165/2013, "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu."

Așadar, este obligată să pună în aplicare dispozițiile legale adoptate de legiuitor, respectiv prevederile art. 1, art. 17 și art. 21 - 26, care prevăd expres: compensarea prin puncte a imobilelor, validarea/invalidarea de către C. Națională și evaluarea imobilelor potrivit grilei notariale.

Cu privire la cuantumul ce va fi stabilit în cuprinsul deciziei de compensare, face următoarele precizări:

Așa cum mai sus a menționat, evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat. *

Învederează faptul că, pe site-ul www.anrp.gov.ro sunt publicate grilele notariale aferente anului 2013.

Având în vedere noile modificări legislative aduse de Legea nr. 165/2013, solicitarea de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul de despăgubire nr._/CC nu își mai găsește aplicabilitatea, motiv pentru care solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată.

Pentru considerentele mai sus menționate, precum și prin raportare la modificările aduse cadrului legislativ privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, solicită, admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței civile nr. 902/2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamanții D. F., D. M., D. V. și V. E. ca prematur formulată iar pe fond ca neîntemeiată.

În drept: Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G nr.4/2012, aprobată prin Legea nr.117/2012, Legea nr.165/2013, art. 304 pct. 9, art. 3041 din Codul de Procedura Civilă.

Totodată pârâta-recurentă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat și NOTE DE ȘEDINȚĂ prin care învederează următoarele:

Potrivit art. 17. alin. (1), respectiv art. 18 alin. (3 ) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv^ în^perioada regimutui^omunîst în Rbmănla.^e constituie C. Națională pentru Compensarea Imobilelor care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare.

În aceste condiții, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor în calitate de continuatoare în drepturi a Comisiei Centrale, înțelege își însușească recursul formulat de către CCSD împotriva Sentinței civile nr. 902/2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal precum și Notele de Ședință depuse de CCSD la dosarul cauzei pentru termenul din 21.11.2013.

II. De asemenea, arată că dosarul de despăgubire nr._/CC va fi soluționat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 165/2013, a termenului legal mai sus menționat, precum și cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Decizia nr._ din 14.11.2012 a CCSD, decizie însușită și de entitatea ce a preluat atribuțiile Comisiei Centrale, respectiv C. Națională pentru Compensarea Imobilelor în ședința acesteia din data de 14.11.2013. Atașăm, în copie, Decizia nr._/14.11.2012 a CCSD.

Referitor la Decizia nr._ din 14.11.2012 a CCSD, face precizarea că în cuprinsul art. 2 din decizia amintită, sunt prevăzute principiile care trebuie avute în vedere în soluționarea dosarelor.

Astfel, în cuprinsul art. 2 al deciziei mai sus menționate sunt enumerate punctual tipurile de dosare existente în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și modalitatea de soluționare a acestora. ( a se vedea în acest sens prevederile pct. 2.1- 2.8 din Decizia nr._/14.11.2012).

Modalitatea de soluționare a dosarelor a fost adoptată de către Comisie Centrală având ca argumente principiul proporționalității analizării dosarelor, egalitatea de tratament, precum și faptul de a nu fi defavorizate persoanele ale căror dosare au fost soluționate sau care urmează a fi soluționate de către entitățile învestite cu un număr mai mare de dosare decât altele (și la care, evident, ritmul de soluționare este mai lent).

În cazul de față dosarul de despăgubire nr._/CC face parte din categoria dosarelor de despăgubire menționate la pct. 2.7 coroborat cu 3 din Decizia nr._/14.11.2012 a CCSD.

Pentru considerentele mai sus menționate, precum și prin raportare la modificările aduse cadrului legislativ privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, solicită, admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței civile nr. 902/2012 pronunțată de către Curtea de Apel București, în sensul admiterii excepției de ordine publică, respectiv excepția prematurității acțiunii și pe cale de consecință respingerea acțiunii formulată de către reclamanți ca fiind prematur formulată, iar pe fondul cauzei ca fiind neîntemeiată.

Totodată intimații-reclamanți au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 19 și a art. 20, Titlul VII, capitolul V din Legea nr. 247/2005. Art. 19 și art. 20 încalcă art. 21 din Constituție., având următoarele considerente:

Art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013 a abrogat expres articolele 16, 17, 18, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189 si articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv" al Legii nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare. Prin urmare, art. 19 și art. 20 din Legea nr. 247/2005 au devenit forme fără fond și nu mai protejează dreptul reclamanților prevăzut de art. 21 din Constituția României:

" (1) Orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea în justiție a drepturilor, a libertăților si a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. " Accesul la justiție al reclamanților nu mai este efectiv deoarece în faza de recurs acesta nu mai este eficace. Chiar dacă cererea lor pe fond este întemeiată, în condițiile noului cadru legislativ, aceștia nu au nicio șansă de obține ceea ce au cerut deoarece temeiurile de drept pe care și-au fundamentat cererea au fost abrogate de art. 50 din noua lege.

2.Excepția de neconstituționalitate a art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013. Art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013 încalcă art. 21 din Constituție fiind o ingerință neproporțională care afectează accesul în justiție al reclamanților prin transformarea art. 19 și art. 20 din Legea nr. 247/2005, evocate mai sus, în forme fără fond. Art. 50 ar fi fost o ingerință proporțională în condițiile în care ar fi oferit reclamanților un acces efectiv la justiție și în faza de recurs. Este de subliniat că recurenții nu beneficiază în prezentul recurs de accesul în justiție reglementat de art. 35 din Legea nr. 165/2013.

3. Excepția de neconstituționalitate a art. 4 și art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Art. 4 și art. 35 încalcă art. 21, art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României.

Obiectul recursului este verificarea temeiniciei și legalității hotărârii fondului în raport cu legea în vigoare la data pronunțării. Judecătorul fondului nu avea cum să se raporteze și să facă previziuni referitoare la o lege viitoare astfel că aplicarea în recurs a unei legi noi încalcă principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție.

Aplicarea legii noi direct în recurs nu asigură nici respectarea principiului dublului grad de jurisdicție deoarece reclamantul a fost privat de o judecată în fond având ca temei de drept Legea nr. 165/2013. Nerespectarea acestui principiu conduce la încălcarea dreptului la un recurs efectiv și aduce o limitare drastică a accesului la justiție a reclamantului, încălcându-se astfel dispozițiile art. 21 alin. 1, 2 și 3 din Constituție.

Aplicarea art. 4 din Legea nr. 165/2013 determină aplicarea art. 35 din lege, articol care stabilește căile de atac în justiție, competența materială, teritorială și funcțională a instanțelor judecătorești. Or, calea de atac competența materială, teritorială și funcțională a instanței de recurs este dobândită în baza art. 20 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005 așa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă. Menținerea unui sistem de control judiciar paralel conduce la aplicarea unui sistem inegal și discriminatoriu pentru cei aflați în aceeași situație cu reclamantul. Astfel, reclamantul nu are posibilitatea de a i se recunoaște judecătorește cuantumul despăgubirilor ce i se vor acorda și nici nu se poate adresa cu o cerere de acest fel direct în recurs. Se încalcă astfel principiul egalității în fața legii și principiul nediscriminării prevăzute de art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție.

Art. 35 din Legea nr. 165/2013 condiționează la rândul său accesul în justiție de respectarea termenelor prevăzute de art. 33 și art. 34 din lege. Accesul în justiție al reclamantului s-a născut înainte de . legii noi astfel că acesta nu poate fi restricționat drastic doar pe calea unei interpretări care ar conduce la pierderea protecției juridice a dreptului/interesului său legitim, deși această protecție a existat cel puțin un grad de jurisdicție. Accesul la justiție devine în aceste condiții iluzoriu și pendinte de o simplă interpretare, nu de aplicarea unor reguli și principii de drept stabile, a căror valoare a fost confirmată istoric și dialectic. Art. 35 încalcă, în concluzie, aceleași norme constituționale ca art. 4 mai sus menționat.

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4 din Legea nr.165 /2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a fost ridicată de Eyal M. și M. M. Tamar în Dosarul nr._, de S. F. în Dosarul nr._/3/2011 și de P. Goldenberg în dosarul Dosarul nr._/3/2012, dosare ale Tribunalului București - Secția a V-a civilă. în ședința din 27 februarie 2014, Curtea Constituțională " cu "unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii."

Consideră că această interpretare a Curții Constituționale este aplicabilă mutatis mutandis și în prezentul recurs.

4. Excepția de neconstituționalitate a primei teze a art. 21 alin. 5 din Legea nr. 165/2013 Secretariatul Comisiei Naționale, in baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existentei dreptului persoanei care se considera îndreptățită la masuri reparatorii."și a primei teze a art. 21 alin. 8 din legea nouă *8) Ulterior verificării si evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Naționala validează sau invalidează decizia entității investite de lege.."

Normele arătate încalcă principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție deoarece se aplică la un act juridic unilateral (dispoziția unității deținătoare, emisă în condițiile Legii nr. 10/2001) care devenise irevocabil înainte de . nr. 165/2013 prin . civil, epuizarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de legea veche. Irevocabilitatea titlului reclamanților consacră în mod definitiv între Stat și aceștia: existența și limitele dreptului preluat de Stat prin expropriere,calitatea de persoană îndreptățită, caracterul abuziv al preluării bunului reclamanților.

Prin urmare, la . legii noi reclamanții îndeplineau deja toate condițiile prevăzute de legea veche pentru a primi despăgubiri și aveau cel puțin o speranță legitimă în legătură cu acestea. F. Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu avea competența de a efectua un nou control de legalitate asupra acestor elemente, ci de a reverifica dacă restituirea în natură mai este posibilă.

Urmare a comunicării excepției de neconstituționalitate invocată de către intimații-reclamanți, recurenta-pârâtă CNCI a formulat un punct de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, invocată de către reclamanții D. F., D. M. și D. V.:

În vederea eficientizării sistemului de restituire a proprietăților, instanța de la Strasbourg a sugerat, cu titlu orientativ, o . măsuri cu caracter general ce ar putea fi luate de către statul român. Astfel, Curtea a făcut trimitere la adoptarea unui cadru normativ accesibil și previzibil, a unor reguli de procedură clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ în vederea finalizării procesului de restituire; a indicat, de asemenea, necesitatea accelerării procedurilor administrative de soluționare și a reglementării unitare a unor căi de atac interne efective în acest domeniu.

În ceea ce privește măsurile de reparație, CEDO a precizat că acestea trebuie să fie realiste și echitabile, adică să asigure un just echilibru între interesul general al societății și interesele individuale ale solicitanților. Sub acest aspect a sugerat faptul că măsurile eșalonării și plafonării pot constitui modalități concrete de reparație care să conducă la finalizarea efectivă a procesului de restituire.

În consecință, sugestiile instanței europene și observațiile Comitetului Miniștrilor însărcinat cu supravegherea executării hotărârii-pilot au fost avute în vedere la elaborarea Legii nr. 165/2013, care reprezintă expresia voinței Guvernului de a adopta măsuri concrete necesare urgentării și finalizării procesului de restituire.

Prin Legea 165/2013 a fost abrogat art. 19 și art. 20 din Titlul VII din Legea 247/2005, întrucât acestea nu își mai găseau aplicabilitatea în condițiile noului cadru legislativ. De altfel, prin dispozițiile criticate nu se încalcă accesul liber la justiție, instanța de judecată la soluționarea cauzei fiind doar obligată să pună în aplicare dispozițiile legii.

Prin decizia nr. 1082/2012 se face referire la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 alin. 1 teza finală din cadrul titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiției.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul de lege criticat contravine dispozițiilor constituționale privind dreptul de proprietate privată, deoarece suspendă exercițiul dreptului de opțiune al titularului unei decizii de despăgubire emisă de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, până la soluționarea contestației formulate împotriva acestei decizii, împiedicând astfel titularul să intre în posesia despăgubirii stabilite.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României constată următoarele, în spețe similare:

Procedura de valorificare a titlurilor de despăgubire emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este reglementată prin capitolul V - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea" cuprins în titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit prevederilor art. 18, în cazul în care deținătorul titlului de despăgubire este de acord cu despăgubirea stabilită, care reprezintă o sumă de maximum 500.000 lei, în termen de 3 ani de la data emiterii titlului poate opta fie pentru realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie pentru acordarea de despăgubiri în numerar, ori pentru conversia acestuia parte în acțiuni, parte în numerar.

Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește valoarea de 500.000 lei, titularul are două posibilități de valorificare a acestuia, și anume, fie să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie să solicite acordarea despăgubirilor în numerar, în limita sumei de maximum 500.000 lei, și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea".

Pe de altă parte, în cazul în care, primind titlul de despăgubire, titularul acestuia nu este de acord cu decizia adoptată de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și o atacă în justiție, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, această plângere suspendă exercițiul dreptului de opțiune al titularului titlului de despăgubire, potrivit art. 19 alin. (1) teza finală, cuprins în capitolul VI - Căi de atac în justiție din titlul VII al Legii nr. 247/2005, criticat în prezenta cauză.

Curtea a constatat că prevederea legală criticată este consecința firească a contestării în justiție a titlului de despăgubire și nu este de natură a afecta substanța dreptului de proprietate reprezentat de despăgubirea stabilită, câtă vreme dreptul de creanță asupra statului urmează a fi valorificat după parcurgerea procedurii în fața instanței judecătorești, fie prin convertirea titlului de despăgubire într-un titlu de plată, fie într-un titlu de conversie în vederea atribuirii de acțiuni.

În legătură cu acest aspect, Curtea a observat că modalitatea de a reglementa acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv constituie opțiunea legiuitorului, în acord cu politica economică a statului în materia despăgubirilor acordate din fonduri publice, urmărindu-se păstrarea unui just echilibru între cerințele interesului public și imperativele apărării dreptului fundamental la proprietate.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, spre exemplu în hotărârile din 23 noiembrie 1983, 4 martie 2003 și 12 octombrie 2010, pronunțate în cauzele V. der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 48, Jantner împotriva Slovaciei, paragraful 34, și, respectiv, M. A. și alții împotriva României, paragraful 164, că, așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. Mai mult, în jurisprudența instanței de la Strasbourg s-a statuat că, în conformitate cu art. 1 din Primul Protocol adițional la aceeași Convenție, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, cu condiția ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea bunului, o lipsă totală de despăgubire nefiind considerată compatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepționale (hotărârile din 22 iunie 2004 și 12 octombrie 2010, pronunțate în cauzele Broniowski împotriva Poloniei și M. A. și alții împotriva României, paragrafele 186 și, respectiv, 174).

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3) privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, Curtea, în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 46 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 martie 2005), a statuat că textul constituțional indicat, consacrând dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu înțelege să subordoneze respectarea acestuia încadrării într-un anumit termen, care astfel ar deveni un criteriu de constituționalitate, astfel încât conceptele de "echitabil" și "rezonabil" au caracter relativ, respectarea sau încălcarea lor urmând a fi stabilită de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia caracterul rezonabil al unei proceduri judiciare trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cauzei, și în special de complexitatea acesteia, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 27 iunie 1997, 25 martie 1999, 27 iunie 2000 și 15 iunie 2006, pronunțate în cauzele Philis împotriva Greciei (Nr. 2), paragraful 35, Pelissier și Sassi împotriva Franței, paragraful 67, Frydlender împotriva Franței, paragraful 43, și, respectiv, C. și G. împotriva României, paragraful 40).

Curtea a constatat că și ansamblul procedurilor administrative și judiciare relative la revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, precum și întreaga procedură de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor în cauză, care poate cuprinde și o procedură administrativă prealabilă desfășurată în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și una judiciară, în cazul contestării în justiție a deciziilor acestei comisii, comportă un anumit grad de complexitate, ceea ce nu este de natură să conducă în mod automat la încălcarea dispozițiilor constituționale și convenționale privind caracterul rezonabil al duratei procedurilor judiciare.

De altfel, legiuitorul român a acționat în vederea simplificării și accelerării procedurilor în cauză, în contextul instituirii unui cadru legal care să permită ca Fondul "Proprietatea" să devină operațional, iar acționarii să aibă posibilitatea să își valorifice acțiunile, în acest sens fiind adoptată și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În ceea ce privește invocarea încălcării dispozițiilor art. 53 din Constituție, întrucât nu s-a constat încălcarea niciunui drept fundamental, pentru aceleași considerente, Curtea a constatat că acest text constituțional nu avea incidență în cauză.

Astfel, aceasta a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) teza finală din cadrul titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție invocată de Jean Ross în Dosarul nr. 1._ al Curții de Apel București -Secția a Vlll-a de contencios administrativ și fiscal.

Față de criticile de neconstituționalitate a art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013 și a primei teze a art. 21 alin 8 din Legea 165/201:

Prin decizia 413/03.07.2014, Curtea Constituțională tratează excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (5) și (8), precum și ale art. 4 teza a doua prin raportare la art. 34 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În ceea ce privește susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că, potrivit acestui principiu constituțional, legea nouă civilă dispune numai pentru viitor, așadar aceasta nu poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau unor situații juridice finalizate la . acesteia.

În speță, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, procedura administrativă derulată în temeiul Legii nr. 247/2005 a fost continuată, potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, cu procedura reglementată prin acest din urmă act normativ. Prin urmare, raporturile juridice derulate între persoana îndreptățită la restituire, pe de o parte, și autoritățile administrative cu atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii, pe de altă parte, nu sunt raporturi juridice finalizate, asupra cărora intervenția legii noi ar aduce modificări esențiale, de natură a genera o încălcare a principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Cu alte cuvinte, analiza pretinsei încălcări a principiului neretroactivității privește, în speță, ansamblul procedurilor administrative finalizate prin emiterea titlului de despăgubire/deciziei de compensare în puncte, iar nu fiecare etapă în parte, astfel încât, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, incidența legii noi asupra unor situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) nu echivalează cu retroactivitatea acesteia.

Mai mult, prin art. 22 nu se poate vorbi de afectarea adusă unui drept câștigat, câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C. Centrală, respectiv, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, până la emiterea deciziei de compensare în puncte de către C. Națională, persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.

Prin urmare, prevederile art. 23, prin care Curtea reține că existența unui dublu control de legalitate al deciziei/dispoziției entității învestite cu soluționarea notificării, prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, nu este de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate, cu atât mai mult cu cât deciziile autorităților administrative implicate în procesul de restituire sunt supuse în final controlului instanței de judecată, singura care este competentă să se pronunțe în mod definitiv asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate.

Astfel, potrivit prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, deciziile autorităților administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii, deciziile/dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificării, însoțite de avizul de legalitate al instituției prefectului, precum și, respectiv, decizia de compensare în puncte emisă de către C. Națională sunt supuse controlului instanței de judecată, care, pronunțându-se asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, poate dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii.

De altfel, potrivit art. 24 Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, nepublicată la data publicării prezentei decizii, pronunțându-se asupra constituționalității prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (6) și (8) din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuția Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să valideze sau să invalideze decizia entității învestite de lege care conține propunerea de acordare de măsuri reparatorii și, după caz, să aprobe punctajul cuvenit, a reținut că această atribuție nu este de natură să aducă atingere stabilității raporturilor juridice, întrucât oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalității dreptului de proprietate. Prin decizia menționată, Curtea a mai observat că invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări, și anume, constatarea posibilității restituirii în natură a imobilului respectiv, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepția Legii nr. 165/2013, conform principiului enunțat în art. 2 lit. a) din lege, ori constatarea faptului că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat, ca urmare a verificării documentelor în completare solicitate entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante, potrivit art. 21 alin. (5) din același act normativ. Așa cum s-a reținut în decizia menționată, scopul unei verificări suplimentare față de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situații generatoare de inechități, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea aceluiași imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu și exclusiv, recunoașterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, stabilirea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranței legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă o garanție a recunoașterii acestuia în mod just.

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor 35 din Legea nr. 165/2013, raportat la dispozițiile art. 20 din Constituție și dispozițiile art. 6.1 din CE.P.O. și jurisprudența acesteia în această materie, face următoarele precizări:

Curtea Constituțională, în alte spețe, a reținut că restrângerea este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației. Consideră că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu și nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art.53 din Constituție sunt respectate.

Încă de la început, legiuitorul a impus entităților implicate în executarea legii respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în protocoalele adiționale la această convenție, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum și soluțiile jurisprudențiale ale Curții Europene ale Drepturilor Omului.

Impunerea unui termen nu poate decât să asigure un climat de siguranță raporturilor juridice.

S-a instituit astfel o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorității legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Legea fundamentală a țării și, totodată, să asigure calitatea legislației. Aceasta întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută și înțeleasă, iar pentru a fi înțeleasă, trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă, așadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi.

Astfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.

Într-adevăr în cadrul asigurării unui proces echitabil, un rol important îl ocupă respectarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil, mai ales după decizia „Curții Europene a Drepturilor Omului", în dosarul Kudla împotriva Poloniei din anul 2000.

Printre exigențele dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul la judecarea cauzelor cu celeritate sau într-un „termen rezonabil", conform art. 6 par. 1 din Convenție.

Celeritatea procedurii reprezintă un deziderat al legiuitorului român în materia restituirii proprietăților, iar termenul impus reprezintă o garanție în ceea ce privește finalizarea într-un termen rezonabil a procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Obligația de respectare a termenului este o obligație de rezultat care incumbă instituțiilor și entităților implicate în procesul de soluționare.

Față de aceste susțineri, precizează că, prin invocarea excepției de neconstituționalitate, se solicită, în fapt, modificarea normei legale criticate.

Mai mult, aceste susțineri ale reclamantei sunt în contradicție cu dispozițiile art. 146 din Constituție și cu cele ale Capitolului III din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică, în cadrul controlului de constituționalitate, conformitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului cu dispozițiile și principiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor art.4 din Legea nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, face următoarele precizări:

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Prin excepția de neconstituționalitate ridicată, reclamantul apreciază că sunt contrare principiului constituțional al neretroactivității legii (art. 15 alin. 2 din Constituție) prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică ... cauzelor restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor".

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale menționate suntem de părere că aceasta nu poate fi reținută întrucât art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu conține în sine nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării sale în vigoare.

Curtea Constituțională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Prin invocarea excepției de neconstituționalitate, se solicită, în fapt, modificarea normei legale criticate.

Mai mult, aceste susțineri ale reclamanților sunt în contradicție cu dispozițiile art. 146 din Constituție și cu cele ale Capitolului III din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică, în cadrul controlului de constituționalitate, conformitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului cu dispozițiile și principiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

Modificarea conținutului unei norme juridice este atributul exclusiv al legiuitorului, în temeiul prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, aceasta nu numai că nu s-ar putea pronunța asupra aspectelor practice pe care le-ar presupune o apreciere a oportunității acordării vreunei măsuri reparatorii, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel legiuitor pozitiv.

Cu acel prilej, Curtea a reținut că formula redacțională a textului legal dedus controlului nu oferă temei criticii, întrucât nu conține în sine nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a ordonanței modificatoare.

Legea nr. 165/2013 conține norme de procedură care sunt de imediată aplicare, astfel încât privesc atât raporturile juridice ivite după . legii respective, cat și situațiile juridice existente la data intrării ei în vigoare.

Fără a admite ca legea noua poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile sa se producă sub imperiul legii vechi.

Ca urmare, în cazul în care legea ulterioara modifica efectele viitoare, pentru satisfacerea unui interes de ordine publica, dispoziția din legea ulterioara se aplica și la efectele nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publica trebuie sa aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniforma obligativitate pentru toți.

Or, situația reglementată prin Legea nr. 165/2013 are în vedere tocmai dosarele nesoluționate până la data intrării acesteia în vigoare, așa încât se impune sa acționeze dispozițiile legii noi.

Neadmiterea unei atare soluții ar determina rezolvarea diferențiată a aceleiași situații juridice, ceea ce ar fi profund inechitabil și contrar spiritului legii noi.

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor art. 4 din Legea nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 21 din Constituția României, face următoarele precizări:

Învederează că dispozițiile legii nr. 165/2013 nu prevăd o limitare a accesului la justiție a persoanelor îndreptățite până la soluționarea tuturor cererilor de restituire ci stabilesc în sarcina entităților competente să soluționeze cererile formulate în temeiul legilor ce vizează restituirea proprietăților termene de soluționare a acestora.

Astfel, având în vedere faptul că vechile reglementări în materie s-au dovedit a fi ineficiente, s-a considerat necesar ca sfera de aplicare a noii legi să cuprindă toate situațiile privind cererile nesoluționate până în prezent.

Reglementarea propusă nu are ca efect privarea dreptului de proprietate garantat și ocrotit prin legea fundamentală, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român garantează aplicarea dreptului.

Prin dispozițiile Legii nr. 165/2013, legiuitorul nu neaga existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu se refuza punerea în executare a acestora, ci doar se stabilește o modalitate de executare, justificată de necesitatea adoptarea unui cadru normativ accesibil și previzibil, a unor reguli de procedură clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ în vederea finalizării procesului de restituire.

Astfel, având în vedere necesitatea respectării atât a angajamentelor asumate de statul român prin acordurile de împrumut încheiate cu partenerii externi (C. Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială) în ceea ce privește țintele de deficit bugetar, cât și a obiectivului de deficit structural prevăzut prin Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernantă în cadrul Uniunii Economice și Monetare semnat și de România la 2 martie 2012, dar și importanța și volumul obligațiilor financiare concurente ale statului, stabilirea unor termene în care se finalizează procedura administrativă în materia restituirii proprietăților precum și măsura eșalonării plății despăgubirilor sunt singurele care fac posibile executarea integrală a acestora dar și asigurarea unui climat de stabilitate juridica.

Reglementarea nu are ca efect privarea dreptului de proprietate garantat și ocrotit prin legea fundamentală, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român garantează realizarea dreptului persoanelor fizice.

După cum reiese și din nota de fundamentare, în momentul de față, cuantumul despăgubirilor stabilite în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . noii legi, precum și cea stabilită prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a noii legi, este de cea. 2,5 mld. lei.

În aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența noii legi. în acest sens, precum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).

Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate. Măsura criticată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate. Rezultă că prin eșalonarea stabilită statul nu afectează esența dreptului de proprietate, nu aduce atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu neagă existența acestuia.

Face cunoscut faptul că, scopul acestui act normativ nu este acela de a crea un climat de incertitudine juridică.

Având în vedere cele de mai sus, consideră excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19, art. 20,art. 50 lit c, art. 4 și art. 35 din Legea nr. 165/2013 ca fiind neîntemeiată.

Deliberând asupra prezentului recurs, prin prisma susținerilor părților, a probelor administrate în fața primei instanțe, a dispozițiilor legale incidente, precum și a sentinței civile recurate, Curtea constată că este fondat urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele care urmează:

Prin cererea ce face obiectul cauzei de față, intimații-reclamanți au solicitat obligarea pârâtei să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire potrivit dispoziției nr._/17.04.2009 emisă de Primăria Municipiului București.

După pronunțarea instanței de fond la data de 10.02.2012, a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care, potrivit art.4, se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Acest act normativ a fost adoptat având în vedere hotărârea CEDO, prin care s-a decis ca statul pârât să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 & 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție, măsuri ce trebuiau să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă.

Curtea a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire.

De asemenea, ca și procedura de urmat în cauzele similare, Curtea a reamintit că procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel național tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esență pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală (Yuriy Nikolayevich I., Broniowski și Xenides-Arestis împotriva Turciei).

În acest sens, Curtea a considerat necesar, în unele dintre hotărârile sale pilot anterioare, să adopte o abordare diferențiată în funcție de momentul introducerii cererilor în fața sa, și anume după sau înainte de pronunțarea acestor hotărâri Bourdov și O. și alții. Pentru prima categorie, Curtea a apreciat că reclamanții ar putea fi invitați să formuleze capetele de cerere, în primul rând, în fața autorităților naționale. În ceea ce privește a doua categorie, aceasta a considerat că ar fi nedrept să li se ceară reclamanților să sesizeze din nou autoritățile naționale cu capetele de cerere respective, ținând cont de faptul că sufereau deja de mai mulți ani consecințele încălcării drepturilor lor garantate prin Convenție.

În toate cazurile, analiza cauzelor similare a fost amânată, în așteptarea punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general, pentru un an Bourdov (nr. 2), Yuriy Nikolayevich și O. și alții, menționată mai sus, sau pentru 6 luni Suljagic împotriva Bosniei-Herțegovina.

Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la același tip de contencios, Curtea a hotărât să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală, în așteptarea adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

Prin urmare, prin hotărârea pilot, Curtea a acceptat ideea ca persoanele afectate, fie să fie invitate să formuleze alte capetele de cerere, în primul rând, în fața autorităților naționale, fie să continue procedura începută, considerând că ar fi nedrept să li se ceară reclamanților să sesizeze din nou autoritățile naționale cu capetele de cerere respective, ținând cont de faptul că sufereau deja de mai mulți ani consecințele încălcării drepturilor lor garantate prin Convenție.

Legea nr.165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, prin art. 4, preia și cererile formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzele aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

De asemenea, legea nouă, prevede la art.16-35 o nouă procedură de acordare de măsuri compensatorii, prin înființarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, care validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii și dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor și preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare.

Prin art.16-24 din lege, se reglementează procedura de soluționare a cererilor, în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.

Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.

Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat.

În cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.

De asemenea, potrivit art. 25, Decizia de compensare emisă de C. Națională se comunică persoanelor îndreptățite, în termen de 45 de zile de la data emiterii, iar Decizia de invalidare emisă de C. Națională se motivează și se comunică atât titularilor, cât și entităților învestite de lege, în termen de 60 de zile de la data emiterii.

În ceea ce privește valorificarea deciziei de compensare noul act normativ prevede la art.27 că, punctele acordate prin decizia de compensare pot fi valorificate prin achiziționarea de imobile din Fondul național la licitația publică națională, începând cu data de 1 ianuarie 2016, iar la art.31 că, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deținătorul poate opta pentru valorificarea punctelor și în numerar.

În aplicarea acestei din urmă dispoziții, deținătorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare și nevalorificate în cadrul licitațiilor naționale de imobile. Ultima tranșă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate. Sumele cuprinse în titlurile de plată se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. Punctele netransformate în numerar se pot valorifica în continuare în cadrul licitațiilor naționale de imobile.

În privința măsurilor privind urgentarea soluționării cererilor de retrocedare, prin art. 32 din lege, se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale. Acest termen poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care persoana care se consideră îndreptățită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituții.

De asemenea, prin art.33, se instituie mai multe termene înlăuntrul cărora, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora.

În fine, potrivit art. 34 din lege: ”Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.

(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor îndreptățite.”

Prin urmare, din analiza de ansamblu a acestor dispoziții se conturează următoarele concluzii:

a) legea nouă, în concordanță cu prin hotărârea pilot a Curții, preia atât cererile vechi aflate pe rolul la entităților învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a acesteia, cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a legii, prin urmare, se aplică și cauzei de față;

b) legea nouă, a creat o altă autoritate administrativă, CNCI, care are ca și atribuții principale, validarea/invalidarea în tot sau în parte deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii și emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, preluând atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin urmare, este autoritatea competentă să emită decizia de compensare și în dosarul reclamanților, preluat de la CCSD.

c) legea nouă, după faza înregistrării dosarelor, reglementează o procedură diferită de cea prevăzută de dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, în care, după cum s-a arătat, Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, spre deosebire de C. Centrală, care potrivit art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, verifica doar dacă în mod legal cererea de restituire în natură a fost respinsă,

Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naționale, se exprimă în puncte, un punct are valoarea de un leu, numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat, total diferit decât în procedura anterioară, în care se efectua un raport de evaluare de către un evaluator sau o societate de evaluare, care putea fi contestat și, ulterior aprobării de către Comisie, în baza lui se emitea decizia privind titlul de despăgubire.

Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit, iar în cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv, care se comunică persoanelor îndreptățite, în termen de 45 de zile de la data emiterii, iar Decizia de invalidare emisă de C. Națională se motivează și se comunică atât titularilor, cât și entităților învestite de lege, în termen de 60 de zile de la data emiterii.

Pe cale de consecință, în condițiile în care în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea a considerat ca măsuri adecvate, fie ca persoanele afectate să fie invitate să formuleze noi capetele de cerere, în primul rând, în fața autorităților naționale, fie să fie valorificate și procedurile anterioare, considerând că ar fi nedrept să li se ceară reclamanților să sesizeze din nou autoritățile naționale cu capetele de cerere respective, ținând cont de faptul că sufereau deja de mai mulți ani consecințele încălcării drepturilor lor garantate prin Convenție, iar Legea nr.165/2013, prin art.4, a înțeles să aibă în vedere toate categoriile de cereri, inclusiv, cele aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzele aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A., Curtea urmează să analizeze, având în vedere procedura parcursă în cauza de față, potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005, în ce măsură poate fi valorificată potrivit măsurilor dispuse în noul act normativ.

Așa cum s-a arătat, în speța de față, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să finalizeze procedura administrativă în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Prin urmare, în raport cu noua procedură, așa cum s-a arătat, această obligație poate fi executată, în contextul în care nu se mai efectuează un raport de evaluare, iar decizia de compensare se adoptă prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naționale, se exprimă în puncte, iar un punct are valoarea de un leu.

Pe de altă parte, Curtea constată că prin Decizia nr. 269/2014 a Curții Constituționale a României publicată în Monitorul Oficial Partea a I-a nr. 513 din 9 iulie 2014 au fost statuate următoarele:” Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de E. G. în Dosarul nr. 5._ * al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, de D. A. și B. Karoly Z. în Dosarul nr. 24._ al Tribunalului Cluj - Secția civilă și de C. I. în Dosarul nr. 6._ al Tribunalului D. - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

II. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de D. A. și B. Karoly Z. în Dosarul nr. 24._ al Tribunalului Cluj - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 4 teza a doua raportat la art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5) și art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

III. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportat la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepție ridicată de E. G. în Dosarul nr. 5._ * al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de D. A. și B. Karoly Z. în Dosarul nr. 24._ al Tribunalului Cluj - Secția civilă”.

În considerentele acestei decizii, general obligatorie din momentul publicării acesteia conform art. 147 alin. 4 din Constituția României, Curtea Constituțională a subliniat următoarele, în esență:

„22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul cauzelor în care aceasta a fost ridicată îl reprezintă, astfel cum rezultă din acțiunile introductive, soluționarea cererilor prin care se solicită instanțelor judecătorești să oblige C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să ia măsurile necesare pentru stabilirea și plata - potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 - a despăgubirilor aferente unor imobile a căror restituire în natură nu mai este posibilă, revendicate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cererile de chemare în judecată au fost introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

23. După . legii menționate, instanțele au ridicat din oficiu excepția prematurității cererilor de chemare în judecată, în considerarea faptului că prin dispozițiile art. 34 alin. (1) din aceasta s-au stabilit anumite termene în care C. Națională pentru Compensarea Imobilelor [autoritate nou-constituită, care, în virtutea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor] poate emite titlurile de compensare prin puncte. Aceste termene sunt de 60 de luni pentru soluționarea dosarelor referitoare la imobilele revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 și de 36 de luni pentru dosarele de fond funciar. Termenele menționate au început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013), iar instanțele de judecată au apreciat că, înăuntrul acestora, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu pot formula acțiuni îndreptate împotriva refuzului fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa dosarele de despăgubire, refuz dedus din lipsa oricărui răspuns cu privire la emiterea titlului de despăgubire cuvenit. Este vorba despre acțiunile în contencios administrativ întemeiate pe prevederile art. 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care permiteau persoanelor îndreptățite ca, în condițiile inexistenței - în legislația anterioară Legii nr. 165/2013 - a unui termen impus Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, să conteste în instanță refuzul nejustificat al autorității administrative de a soluționa dosarul de stabilire a despăgubirilor cuvenite.

24. În acest context, Curtea observă că se ridică problema constituționalității prevederilor de lege criticate din perspectiva situației acțiunilor introduse la instanțe înainte de . Legii nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii, și în care instanțele pun în discuție aplicarea termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din legea amintită. În ce privește acest tip de cauze, Curtea constată că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.

25. Astfel, Curtea reține că ipoteza în care se pune în discuție constituționalitatea art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este cea în care instanța de contencios administrativ este sesizată în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 de persoana îndreptățită, nemulțumită de nesoluționarea de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului transmis de entitatea deținătoare (în lipsa unui termen prevăzut de lege în care aceasta să fie obligată să emită o decizie), nesoluționare asimilată - potrivit art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - unui refuz nejustificat, susceptibil de a fi contestat în fața instanței de contencios administrativ competente. Curtea constată că, prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a instituit în beneficiul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor un termen pentru soluționarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, termen cu o durată semnificativă, de 5 ani, care se adaugă la intervalul de timp deja scurs de la momentul înregistrării dosarelor până la introducerea cererii de chemare în judecată, în care autoritatea administrativă a trenat soluționarea acestora. Aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești a termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanțele chemate să le aplice, respingerea ca "devenite premature" a acțiunilor introduse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri, fiind anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse de acestea în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu obligarea acestora la parcurgerea procedurii administrative, reglementată în prezent prin dispozițiile aceluiași text de lege. În acest context, Curtea observă că, deși desfășurarea și finalizarea procesului fuseseră prefigurate și anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul inițierii acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanța în soluționarea acestuia. Or, interpretarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi aplicabile și cauzelor pendinte le conferă caracter neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părțile aflate în proces o situație mai favorabilă. Mai mult decât atât, Curtea observă că regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluție favorabilă, profită unei instituții a statului, care este pârâtă într-un proces.

26. Cu privire la influențarea cursului procesului prin edictarea de noi reguli procesuale, inexistente la data declanșării acestuia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 7 iunie 2011, pronunțată în Cauza Agrati și alții împotriva Italiei (paragraful 58), că "principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate prin art. 6 [din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] se opun - cu excepția situațiilor când există motive imperioase de interes general - ingerinței puterii legislative în administrarea justiției cu scopul de a influența deznodământul judiciar al unui litigiu". În același sens s-a pronunțat și prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 49, sau prin Hotărârea din 28 octombrie 1999 pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez și alții împotriva Franței, paragraful 57. În concepția Curții de la Strasbourg, "exigența egalității armelor implică obligația de a oferi fiecăreia dintre părțile unui proces posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu partea adversă" (Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, și Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 46).

27. Or, în condițiile în care un nou text de lege devine aplicabil proceselor în curs de desfășurare, riscul apariției unui dezechilibru procesual între părțile din litigiu trebuie înlăturat de instanțele de judecată printr-o interpretare a acestuia în respectul exigențelor impuse de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin art. 6 care consacră dreptul la un proces echitabil, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte".

28. În acest sens, Curtea reține că, pentru a contracara riscul menționat al apariției unui dezechilibru procesual și pentru a conferi, în același timp, eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, instanța de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunțe - în acord cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care precizează soluțiile pe care le poate da instanța - o hotărâre prin care să instituie în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora. C. Națională pentru Compensarea Imobilelor va trebui să ducă la îndeplinire obligațiile impuse de instanță în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, astfel cum prevede art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

29. Curtea reține, totodată, că, prin constatarea constituționalității prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în interpretarea dată acestora prin prezenta decizie, se valorifică premisele legale existente pentru soluționarea definitivă, cu celeritate, a cauzelor aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ la data intrării în vigoare a legii. Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii". Ulterior, decizia Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor poate fi atacată, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

30. Prin urmare, se ajunge ca, în principiu, dreptul persoanei care se consideră îndreptățită să fie examinat pe fond de instanța civilă într-un termen rezonabil, constituit din termenul pentru emiterea de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei de compensare prin puncte - de cel mult 30 de zile, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - la care se adaugă termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei de compensare în puncte în care aceasta poate fi atacată, în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care conferă instanței civile competența de a tranșa litigiul, stabilind că aceasta se va pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și va dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013.

31. Prin această succesiune procedurală se ajunge la eficientizarea mecanismului de acordare de măsurilor reparatorii și la realizarea scopului declarat al Legii nr. 165/2013, acela de finalizare a procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.

32. Așadar, în ce privește litigiile aflate deja pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituțională a noii reglementări. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că rolul său este acela de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituționale, dar și dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile. În acest sens sunt deciziile nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, sau nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014. Ca atare, Curtea va admite excepția de neconstituționalitate și va constata că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Argumentul decisiv pentru pronunțarea unei astfel de soluții îl constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalității armelor între părțile aflate în litigiu în cazul în care instanțele ar interpreta art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că noile termene s-ar aplica și litigiilor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

33. În ce privește critica privind pretinsa încălcare a independenței justiției, valoare consacrată prin dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituție, Curtea nu o reține, întrucât prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013*) nu impietează asupra posibilității exercitării actului de justiție în condiții de deplină independență. Textul în sine nu impune nicio constrângere asupra instanței în sensul pronunțării unei anumite soluții, ci doar este susceptibil de o anumită interpretare care conduce la respingerea acțiunii ca prematur introdusă, fără a se intra pe fondul acesteia, interpretare neconstituțională, eliminată, implicit.

34. De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 34 alin. (1) nu nesocotesc nici garanțiile dreptului de proprietate privată conferite prin Legea fundamentală și prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Astfel, Curtea reține că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită [a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 188 din 3 aprilie 2014*), nepublicată până la data pronunțării deciziei de față]. În plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (paragraful 129). În aceeași cauză, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat (paragraful 128), de asemenea, că măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătorești definitive, cum ar fi eșalonarea plății acestora, măsuri luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au demonstrat-o în executarea acestuia.

Decizia nr. 188 din 3 aprilie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 30 iunie 2014.

35. În continuare, Curtea Constituțională observă că, prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, referindu-se la noile termene în care, potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care aceste termene nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. În lumina prezentei decizii, termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care C. Națională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluționeze dosarele transmise de entitățile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuți de instanțele de judecată în urma soluționării acțiunilor îndreptate împotriva refuzului entităților deținătoare de a se pronunța asupra cererilor de revendicare formulate. Prin prisma interpretării constatate ca fiind constituționale prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, acțiunilor introduse de aceștia împotriva refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare li se vor aplica prevederile art. 33 în interpretarea dată de Curtea Constituțională, astfel că acestea nu vor fi respinse ca "prematur introduse" ca urmare a stabilirii unor noi termene pentru entitatea deținătoare. Dimpotrivă, instanțele vor soluționa pe fond aceste acțiuni, pronunțând, în cazul admiterii acestora, hotărâri prin care vor dispune fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale - în prezent, Legea nr. 165/2013. În această ultimă ipoteză, instanțele de judecată vor obliga C. Națională pentru Compensarea Imobilelor să emită o decizie de compensare în puncte a valorii imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură.

36. Curtea reține că și acestor tipuri de cauze le va fi aplicabilă interpretarea dată prin prezenta decizie dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor neputându-se prevala de termenele instituite prin acest text de lege, ci fiind nevoită să pună în executare dispoziția instanței de obligare la emiterea deciziei de compensare în puncte. Curtea reține că certitudinea juridică, previzibilitatea normelor și stabilitatea acestora, caracteristici definitorii ale unui stat de drept, conduc cu necesitate la această soluție.

37. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea observă că, pronunțându-se, prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, asupra prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, a considerat că aplicarea retroactivă a acestora este de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesul civil. Nu aceeași este, însă, situația prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din legea menționată.

38. Astfel, în cazul art. 33 din Legea nr. 165/2013 este vorba despre entitățile învestite de lege care, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, erau obligate să soluționeze notificările în termen de 60 de zile de la înregistrarea acestora. Prin dispozițiile de lege examinate de Curtea Constituțională prin decizia amintită, legiuitorul a acordat entităților învestite un nou termen de soluționare, suplimentar față de cel inițial, și care a început să curgă la un interval de timp considerabil după expirarea celui stabilit prin Legea nr. 10/2001. În acest nou context normativ, persoanele care se consideră îndreptățite, reclamante în acțiuni introduse în justiție ca urmare a nerespectării de către entitate a termenului de 60 de zile, erau puse în situația de a nu mai putea continua demersurile judiciare, declanșate conform normelor în vigoare la momentul introducerii acțiunii.

39. În schimb, art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are în vedere situația dosarelor înregistrate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instituție pentru care legea nu stabilise niciun termen pentru soluționarea dosarelor primite de la entitățile învestite de lege. Termenele prevăzute de art. 34 alin. (1) se aplică de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fără să influențeze situațiile născute sub imperiul vechii reglementări. Aceasta, deoarece Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor nu i se oferă un nou termen pentru soluționare, așa cum se întâmplă în cazul entităților, ci se stabilește pentru prima dată un termen în care aceasta este obligată să soluționeze dosarele.

40. Altfel spus, există o diferență de situație juridică reglementată de cele două articole, respectiv art. 33 alin. (1) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În primul caz este vorba despre o procedură epuizată, încheiată, pentru care exista un termen de soluționare în sarcina entității învestite [60 de zile de la înregistrarea notificării, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001]. În cazul art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se are, însă, în vedere o procedură în curs de desfășurare, care se referă la dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care se află, încă, în lucru, chiar dacă, în lipsa unor termene legale de soluționare, s-au introdus acțiuni în instanță ca urmare a trecerii unui interval de timp apreciat ca nerezonabil de către persoanele îndreptățite.

Așadar, nu poate fi reținută critica referitoare la pretinsa retroactivitate a textului menționat, întrucât legea nouă este, de principiu, aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Prin urmare, sub rezerva interpretării date de Curtea Constituțională prin prezenta decizie, dispozițiile de lege criticate nu se aplică retroactiv, ci reglementează modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare.

41. Cât privește celelalte prevederi criticate din Legea nr. 165/2013, Curtea apreciază că, față de obiectul acțiunii în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 cu raportare la art. 7 alin. (1) și art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, este necesar să analizeze admisibilitatea acesteia prin prisma condiției existenței legăturii cu cauza textelor criticate, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Sub acest aspect, Curtea observă că art. 7 și art. 11 din Legea nr. 165/2013 vizează problematica restituirii terenurilor potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, dar obiectul procesului în cadrul căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate vizează o cerere de retrocedare a unui imobil în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum susțin autorii excepției și cum reține și Judecătoria Cluj-N. - Secția civilă prin sentința prin care a admis cererea petenților-autori ai excepției și a recunoscut existența unui drept de creanță al acestora asupra pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în despăgubirile cuvenite pentru un imobil imposibil de restituit în natură. În motivarea recursurilor introduse de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se pune la îndoială, printre altele, aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, sugerându-se că Legea fondului funciar nr. 18/1991 ar fi cea care ar guverna raporturile juridice dintre părți. Cauza în cadrul căreia a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, aflată pe rolul Tribunalului Cluj, a fost suspendată până la soluționarea excepției de către Curtea Constituțională, astfel că, la acest moment, instanța de contencios constituțional nu se poate orienta decât după cele reținute de Judecătoria Cluj în sentința prin care a soluționat în fond cauza. Or, aceasta a avut în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 ca temei al acțiunii. În aceste condiții, Curtea constată că art. 7 alin. (1) și art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, care vizează restituirea fondului funciar, nu au incidență în procesul în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Ca atare, excepția având acest obiect nu îndeplinește condiția legăturii cu cauza impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

42. Curtea reține că, în cauza de față, au mai fost criticate și prevederile Legii nr. 165/2013 cuprinse la art. 16 - referitor la acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, art. 21 alin. (6) - privind evaluarea imobilului prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii, art. 31 alin. (5) care prevede că modalitatea de valorificare în numerar se stabilește prin normele de aplicare a legii și art. 50 lit. b) teza întâi prin care se abrogă de la data intrării în vigoare a legii orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare. Curtea observă că acestea constituie modalitatea prin care legiuitorul a înțeles să transpună în legislația națională exigențele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 165/2013. În acest sens, în acord cu cele reținute în jurisprudența sa, reprezentată de Decizia nr. 188 din 3 aprilie 2014, Curtea observă că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită. Prin aceeași hotărâre, în cadrul măsurilor cu caracter general sugerate cu titlu orientativ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvernul român în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, arătând că o astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire. Curtea reține, de asemenea, că prin hotărârea-pilot menționată a fost lăsată însă statului român o largă marjă de apreciere în privința mijloacelor prin care să îndeplinească obligațiile juridice impuse și să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate avute în vedere.

43. Tot astfel, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României (paragraful 127), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în cazul privării de proprietate în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție, imperative de interes general pot pleda pentru o despăgubire inferioară valorii reale de pe piață a bunului, cu condiția ca suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 54, Hotărârea din 8 iulie 1986, pronunțată în Cauza Lithgow și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 120, sau Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragraful 95 și următoarele).

44. Mai mult, Curtea constată că este aplicabil principiul tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizie a autorității abilitate. Sub acest aspect, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituțională a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective.

45. În legătură cu procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a observat că modul de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din data de 19 iunie 2013).

46. Referitor la art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuția Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau invalida decizia entității învestite de lege care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii și, după caz, de a aproba punctajul cuvenit, Curtea reține că nu este de natură să aducă atingere certitudinii raporturilor juridice, întrucât nu determină o destabilizare a acestora, ci oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalității dreptului recunoscut.

47. Curtea observă, sub acest aspect, că invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări. Astfel, aceasta poate fi rezultatul constatării că imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepția Legii nr. 165/2013, conform principiului enunțat în art. 2 lit. a) din aceasta. Invalidarea poate fi, de asemenea, consecința constatării că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat. Scopul unei verificări suplimentare față de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situații generatoare de inechități, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea/atribuirea aceluiași imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu și exclusiv ori recunoașterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranței legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă o garanție a recunoașterii acestuia în mod just.

48. Curtea observă, de altfel, că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câștigat, câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.

49. În plus, Curtea observă că deciziile autorităților administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanței de judecată, singura care este competentă să se pronunțe în mod definitiv asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii.

50. În ce privește dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că acesta consacră dreptul persoanei care se consideră îndreptățită de a se adresa instanței judecătorești în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 și 34, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele menționate. Având în vedere că textul de lege criticat vizează o cale de atac ce poate fi introdusă împotriva deciziilor emise potrivit art. 33 și 34 din lege, așadar un text de lege care, teoretic, va fi aplicabil abia după scurgerea termenelor prevăzute de cele două articole menționate, rezultă că art. 35 nu este incident în cauză, neavând legătură cu soluționarea acesteia, în sensul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Mai mult decât atât, autorii prezentei excepții de neconstituționalitate nici nu se pot afla în ipoteza normei, de vreme ce nu le sunt aplicabile termenele prevăzute de art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013. Ca atare, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.”

Reținând prin urmare caracterul general obligatoriu atât a dispozitivului acestei decizii, cât și mai ales a considerentelor redate în conținutul prezentei, Curtea reține că în prezent urmează a fi reținut o nesoluționare într-un termen rezonabil a cererii reclamanților, în contextul în care dosarul acestora a fost înregistrat la ANRP-CCSD în anul 209 și după mai bine 5 ani de la data înregistrării, nu s-a finalizat procedura administrativă.

În condițiile în care în speță dosarul reclamanților a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în anul 2009, pârâta CCSD avea obligația a-l analiza într-un termen rezonabil, neputând opune aspecte de ordin administrativ pentru a justifica durata de mai mult de 5 ani de la înregistrarea dosarului, motiv pentru care, Curtea apreciază această cerere ca fiind întemeiată, urmând însă a se aplica dispozițiile Legii nr. 165/2013 astfel cum acestea au fost interpretate din perspectiva conformității cu principiile legii fundamentale.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1-3 din C.proc.civ. 1965, Curtea urmează să admită recursul, să modifice în parte sentința recurată în sensul obligării pârâtei-recurentă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor să verifice existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, să apreciere cu privire la întinderea acestuia și să evalueze despăgubirile cuvenite în cazul în care se ajunge la concluzia că solicitanții sunt titularii dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare, în termen de 30 zile de la pronunțarea prezentei decizii.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, având în vedere atât limitele criticilor formulate de către pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, cât și față de considerentele expuse anterior.

Totodată cu privire cerere formulată de către intimații-reclamanți având ca obiect sesizarea Curții Constituționale a României în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

În drept, potrivit disp. art. 21 alin. 5 și alin. 8 prima teză din Legea nr. 165/2013, republicată „(5)-Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.

(8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).”

Raportând această prevedere legală la situația de fapt rezultată din probele administrate, precum și față de prevederile legale aplicabile soluționării prezentului recurs, dar și față de disp. art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea constată că cererea formulată de către intimații-reclamanți în acest sens este admisibilă întrunind condițiile prevăzute în vederea sesizării instanței de contencios constituțională în scopul soluționării excepției de neconstituționalitate în raport de disp. art. 15 alin. 2 din Constituția României, fiind vorba despre un litigiu ivit în fața unei instanțe de contencios administrativ, excepția fiind invocată cu privire la o dispoziție dintr-o lege aflată în vigoare și apreciată aplicabilă în vederea soluționării fondului cauzei, aflată în faza procesuală a recursului, considerente față de care va fi admisă cererea intimaților-reclamanți în sensul sesizării Curții Constituționale a României în vederea soluționării acestei excepții de neconstituționalitate.

Pe fondul excepției, Curtea apreciază că nu este întemeiată având în vedere considerentele nr. 42-49 din Decizia nr. 269/2014 pronunțată de Curtea Constituțională a României prin care s-a reținut că nu este încălcat principiul neretroactivității legii civile, pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul acestei decizii, însușite pe deplin de prezenta instanță.

Cu privire la celelalte dispoziții legale asupra cărora intimații-reclamanți au invocat excepția de neconstituționalitate, Curtea apreciază că nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, se constată că intimații-reclamanți au invocat excepția de neconstituționalitate a disp. art. 19 și 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 din perspectiva încălcării disp. art. 21 din Constituția României, dispoziții legale care au fost abrogate prin art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013.

Din această perspectivă, Curtea constată că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate s-a invocat nu se mai află în vigoare la momentul soluționării recursului, iar în plus nu se poate aprecia ca au legătură cu soluționarea fondului cauzei, intimații-reclamanți solicitând constatarea neconstituționalității neaplicării acestora, aplicare care însă a fost exclusă din perspectiva noilor dispoziții din legea nr. 165/2013, prin urmare excepția vizând nu necesitatea neaplicării acestora ca urmare a unei eventuale neconstituționalități, ci exclusiv pretinsul refuz de aplicare a acestor dispoziții prezentei cauze, considerente față de care se apreciază că o astfel de cerere nu poate fi apreciată admisibilă conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmând a fi respinsă ca atare.

De asemenea, cu privire la solicitarea intimaților-reclamanți vizând sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp. art. art. 4, 35 și art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că nu sunt întrunite cumulativ cerințele de admisibilitate prevăzute de disp. art. 29 din legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel potrivit dispozițiilor legale criticate ca fiind neconstituționalitate, „ art. 4-Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Art. 35- (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.

(4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Art. 50 lit. c- La data intrării în vigoare a prezentei legi: c) articolele 13, 14, 14^1, 14^2, 15 literele a) - d) și f), articolele 16, 17, 18, 18^1, 18^2, 18^3, 18^4, 18^5, 18^6, 18^7, 18^8, 18^9 și articolul 22 din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi se abrogă.”

Cu privire la disp. art. 4 și 35 din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că intimații-reclamanții au invocat neconstituționalitatea acestora din perspectiva aplicării disp. art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 și 2 și art. 21 din Constituția României.

Pe de altă parte, Curtea reține că prin Decizia nr. 88/2014 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Totodată, prin Decizia nr. 210/201 Curtea Constituțională a României a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013, sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 269/2014 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

În plus, din analiza considerentelor acestei din urmă decizii, Curtea reține următoarele:„În ce privește dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că acesta consacră dreptul persoanei care se consideră îndreptățită de a se adresa instanței judecătorești în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 și 34, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele menționate. Având în vedere că textul de lege criticat vizează o cale de atac ce poate fi introdusă împotriva deciziilor emise potrivit art. 33 și 34 din lege, așadar un text de lege care, teoretic, va fi aplicabil abia după scurgerea termenelor prevăzute de cele două articole menționate, rezultă că art. 35 nu este incident în cauză, neavând legătură cu soluționarea acesteia, în sensul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Mai mult decât atât, autorii prezentei excepții de neconstituționalitate nici nu se pot afla în ipoteza normei, de vreme ce nu le sunt aplicabile termenele prevăzute de art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013. Ca atare, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.”

Prin urmare, se constată că dispozițiile art. 35 apreciate de către intimații-reclamanți drept neconstituționale nu pot apreciate că au legătură cu prezenta cauză, față de împrejurarea că în privința acestora nu există ipoteza prevăzută de textul normei vizată de excepția astfel invocată, neaflându-se prin urmare în situația emiterii unor decizii conform art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013, o astfel de ipoteză fiind incidentă exclusiv în situațiile reglementate de aceste dispoziții, respectiv în cazul în care entitățile prevăzute de lege emit deciziile prevăzute de art. 33 și 34 din noile dispoziții legale, astfel cum rezultă și din considerentele deciziei expusă anterior, astfel încât în privința acestor dispoziții-art. 35 din Legea nr. 165/2013-cererea intimaților-reclamanți de sesizare a Curții Constituționale a României va fi respinsă ca inadmisibilă.

Totodată, cu privire la excepția de neconstituționalitate vizând art. 4 din Legea nr. 165/2013, față de considerente expuse în deciziile Curții Constituționale menționate anterior, precum și față de dispozitivul acelorași decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că cererea intimaților-reclamanți este inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate vizând dispoziții legale a căror neconstituționalitate s-a reținut anterior, astfel încât considerentele expuse în argumentarea excepției au fost apreciate drept întemeiate în limita considerentelor instanței de contencios constituțional, acestea fiind similare celor invocate de către intimații-reclamanți, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a disp. art. 4 din legea nr. 165/2013.

Mai mult asupra cererii vizând neconstituționalitatea disp. art. 50 lit. c din legea nr. 165/2013, Curtea apreciată că nu sunt întrunite cerințele de admisibilitate a sesizării instanței de contencios constituțional având în vedere că aceste dispoziții legale nu pot fi apreciate că au legătură cu modul de soluționare a cauzei, acestea având exclusiv efectul abrogării exprese a unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu a instituirii unor norme considerate aplicabile prezentei cauze, astfel încât să devină necesară verificarea conformității acestora cu dispozițiile și principiile din legea fundamentală, considerente față de care va fi respinsă ca inadmisibilă și cererea având ca obiect sesizarea Curții Constituționale a României în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a disp. art. 50 lit. c din legea nr. 165/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 902 din 10.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți D. F., D. M., D. V. și V. E..

Modifică sentința recurată în sensul că obligă CNCI să verifice existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, să apreciere cu privire la întinderea acestuia și să evalueze despăgubirile cuvenite în cazul în care se ajunge la concluzia că solicitanții sunt titularii dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare, în termen de 30 zile de la pronunțarea prezentei decizii.

Respinge ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 19, 20 din Titlul VII, Cap. 5 din Legea 247/2005, art. 4, 35 și art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. 5 și 8 prima teză din Legea nr. 165/2013.

Sesizează Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. 5 și 8 prima teză din Legea 165/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 18.09.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. Ș. G. D. M. E. G.

GREFIER,

ANIȘOARA N.

Red. G.D./A.C.

2 ex./29.09.2014

Jud. fond C.A.B.: F. G. A.

← Pretentii. Decizia nr. 1541/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretentii. Decizia nr. 8035/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 6537/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 6537/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI