Pretentii. Decizia nr. 4065/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4065/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 1257/116/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ CU NR. 4065
Ședința publică din data de 22 mai 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - O. D. P.
GREFIER - R. O.
Pe rol pronunțarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Călărași, împotriva sentinței civile cu nr. 1137/27.06.2013 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. A. Ș., cererea de chemare în judecată având drept obiect pretenții – taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu se prezintă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care,
Curtea constată că se solicită judecarea cauzei în lipsă și reține recursul spre deliberare.
CU R T E A,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1137/27.06.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. A.-Ș., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Călărași, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 9405 lei achitată cu titlu de taxă de poluare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data achitării sumei și până la data restituirii efective și a respins în rest acțiunea reclamantului, cu obligarea pârâtei către reclamant la plata sumei de 39,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată..
În considerentele hotărârii pronunțate, tribunalul a reținut, în esență că taxa achitată în cauză a fost percepută în mod nelegal, fiind interzisă de dispozițiile art.110 din Tratatul Constitutiv al Uniunii Europene întrucât instituie o discriminare între autoturismele second-hand înmatriculate într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România și autotursimele second-hand deja înmatriculate în România, pentru care taxa nu este datorată.
În temeiul art. 124 Cod proc.fiscală, tribunalul a dispus obligarea la plata dobânzii fiscale pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurspartea pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Călărași, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, la data de 02.08.2013, sub nr._, solicitând admiterea recursului și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare, a arătat că urmarea a cererii formulate de reclamant, a procedat la emiterea deciziei de calcul al taxei pe poluare. Împotriva deciziei emise, reclamantul nu a formulat contestație administrativa, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/ 2004 si art. 205 din O.G. 92/ 2003 R privind codul de procedura fiscala, republicat, cu modificările si completările ulterioare. F. de acest aspect, se invocă excepția inadmisibilității acțiunii formulate conform disp. art. 205 si urm. din Codul de procedura fiscala coroborate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 554/ 2004 privind Legea contenciosului administrativ.
Având in vedere faptul ca taxa pe poluare a fost încasata ca urmare a emiterii unei decizii de impunere, ce reprezintă titlu de creanțe, motivul restituirii invocat de către petenta nu putea fi invocat decât pe calea contestației administrative.
In practica de specialitate, adresele emise de autoritățile administrative, în vederea informării solicitantului cu privire la măsurile care s-au luat pentru rezolvarea cererii sale, nu constituie acte administrative, ci doar operațiuni materiale tehnice. Astfel, potrivit Deciziei nr. 696/1995 a Curții Supreme de Justiție, acțiunile în anularea unor adrese ale autorităților administrative prin care se comunică reclamantului motivele pentru care nu a primit sumele cuvenite sunt folosite de multe ori pentru a acoperi o acțiune civilă în pretenții, de competența instanțelor de drept comun.
F. de cele menționate, sentința pronunțata cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii este netemeinica si nelegala.
Referitor la motivația instanței cu privire la soluționarea fondului cauzei, OUG nr. 50/2008 stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, în scopul protecției mediului, pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu.
Referitor la invocarea hotărârii preliminare CJUE in baza art. 267 TFUE, aceasta este obligatorie numai pentru instanța de trimitere și numai in privința litigiului in cadrul căruia a fost formulata chestiunea prejudiciata.
Sistemul instituit de OUG 50/2008, care ia in considerare la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculul prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate si fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elementele referitoare la vechimea si rulajul mediu anual real al vehiculului, la care se poate adaugă, la cererea contribuabilului si pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generala a vehiculului si a dotărilor sale, asigura ca aceasta taxa, atunci cand este aplicata vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduala a taxei menționate incorporata in valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculare anterior pe teritoriul național si au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
De asemenea, art.110 TFUE nu aduce atingere autonomiei fiscale a statelor membre.
În drept, a invocat disp. art. 488 alin. 1 pct. 8 Noul C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
Deși legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, Curtea reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate la dosarul tribunalului, Curtea constată că taxa litigioasă a fost stabilită și percepută la data de 07.07.2010, fiind achitată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2002 într-un alt stat membru al Uniunii Europene (fila 8 dosar tribunal). Curtea arată astfel că perceperea taxei pe poluare s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.07.2008.
În mod legal, instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Având în vedere că, potrivit celor statuate prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei pe poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, Curtea constată că soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect restituirea sumei achitate cu titlu de taxă pe poluare, este legală, criticile părții recurente sub acest aspect fiind neîntemeiate.
În aceste condiții, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 496 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Călărași, împotriva sentinței civile cu nr. 1137/27.06.2013 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. A. Ș., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red./tehnored./ 4 ex./ ODP/10.07.2014
Tehnored. R.O./
Tribunalul Călărași
Judecător de fond: C. I.
| ← Pretentii. Decizia nr. 8729/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 1541/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
