Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1375/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1375/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 8711/2/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1375
Ședința publică din data de 24.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – B. C.
JUDECĂTOR – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
GREFIER – C. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - reclamanți T. M., G. M., G. S., G. Z., A. M. împotriva sentinței civile nr. 3265 din 16.05.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ având ca obiect „obligare emitere act administrativ”, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR (fosta COMISIE CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR) și DIRECȚIA P. ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR ÎN NUMERAR.
Dezbaterile și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din 17.02.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 24.02.2014.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr. 3265 din 16.05.2012, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a dispus: admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C. CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; respinge excepția prematurității, ca neîntemeiată; respinge acțiunea formulată de reclamanții T. M., G. M., G. S., G. Z., A. M., în contradictoriu cu pârâții A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și DIRECȚIA P. ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR ÎN NUMERAR, ca neîntemeiată.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Curtea că prin cererea înregistrată sub nr._, reclamanții T. M., G. M., G. S., G. Z. și A. M., în contradictoriu cu pârâtele A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, au solicitat obligarea acestora la soluționarea dosarului nr._/CC în sensul emiterii titlului de plată, conform cererilor de opțiune formulate de reclamanți, actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație, în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 128/2008 având în vedere si dispozitivul sentinței civile nr. 812/27.06.2006 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr. 500/2006 și plata acestora într-un cont al reclamanților, precum și obligarea pârâtelor la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere.
A reținut Curtea că în motivarea cererii, părțile reclamante au arătat că prin sentința civila nr. 812 din 27.06.2006, pronunțată in dosarul nr. 500/2006 definitivă și irevocabilă, Tribunalul C. a admis plângerea formulata de petiționarii K. K., G. M., G. S., G. M., si T. M., in contradictoriu cu Primarul Comunei Batani, a dispus anularea dispoziției nr. 45 din 7 februarie 2006, emisă de Primarul comunei Batani si a stabilit dreptul petiționarilor ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent constând in despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru moara demolată de pe imobilul înscris in CF nr. 2653 Batanii M., cu nr. top 777 si 778, in valoare de 3._ Rol, actualizată cu indicele de inflație la data plații efective. Dosarul a fost înregistrat la A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților sub nr._/CC/2007. În baza sentinței menționate s-a emis de către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor Decizia nr. 2465/08.07.2008, prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire in favoarea reclamanților K. K., in cuantum de 263.759,18 Ron, G. M., in cuantum de_,965 Ron, G. S., in cuantum de_,965 Ron, A. M., in cuantum de_,965 Ron, G. Zoitan în cuantum de_,965 Ron și T. M., in cuantum de_,86 Ron. La data de 09.09.2008, reclamanții au depus la Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din C. Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cererile de opțiune înregistrate cu nr._/27.08.2008, nr._/09.09.2008, nr._/09.09.2008, nr._/09.09.2008, nr._/09.09.2008 și nr._/09.09.2008, prin care au solicitat convertirea titlului de despăgubire reprezentat de Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2465/08.07.2008 și emiterea titlului de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma care constituie plafonul maxim, conform prevederilor O.U.G nr. 81/2007. La data de 19.12.2008, s-a emis titlul de plată nr. 2410 doar pentru K. K., pentru suma de_,18 lei, care a fost deja încasată. Reclamanții menționează că până la această dată nu li s-a emis titlul de plată, deși, în conformitate cu prevederile legilor în vigoare, dosarul și cererile lor de emitere a titlului de plată ar fi trebuit de mult soluționate. Arată că prin comportamentul pârâtelor se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenție, cât și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, motiv pentru care apreciază că absența totală a despăgubirilor de aproximativ 9 ani (de la data depunerii notificării) le creează o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Susțin că deciziile reprezentând titlul de despăgubire si titlul de plata trebuie emise ., noțiune impusa de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si consacrata de jurisprudența CEDO. Termenul rezonabil astfel consacrat se refera atât la durata procedurilor administrative preliminare, cat si la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale, în așa fel încât sa răspundă acestei cerințe pentru ca persoana îndreptățită sa poată beneficia efectiv de protecția asigurata prin prevederile art.6 din Convenție. Față de împrejurarea că cererile de emitere a titlului de plată au fost depuse din data de 09.09.2008 și nu a fost soluționate în termenul legal (30 de zile, astfel cum prevede art.2 alin. h din Legea nr. 262/2007), reclamanții consideră că dreptul lor la despăgubiri a fost vătămat, iar interesul legitim privat le-a fost încălcat, și drept urmare în baza art. 8 alin.1 teza a doua din legea contenciosului administrativ, solicită obligarea pârâtelor la soluționarea dosarului nr._/CC/2007 și a cererilor de opțiune formulate in baza Deciziei nr. 2465/08.07.2008 emise de C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul emiterii titlului de plată. În ceea ce privește daunele cominatorii solicitate, reclamanții precizează că acestea reprezintă o sancțiune pecuniară, ce se aplică de instanțele de judecată în vederea asigurării executării unei obligații de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu fiind independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat. Rațiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligației pe care și-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligației de a face sau de a nu face. În drept, reclamanții își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr.544/2004, art.1 alin.1, art.2 alin.1 lit. a, art.2 alin.1 lit. o și p, art.2 alin.2, art.8 alin.1, art. 18 alin.1 și 6, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr.81/2007.
De asemenea, Curtea a reținut și faptul că prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 3 lit. h din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a solicitat respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind obligarea la plata de daune cominatorii, cu motivarea că nu poate fi vorba de refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite titlul de plată, atât timp cât aceste titluri sunt emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Legal citată, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prematurității cererii, cu motivarea că cererile de opțiune ale reclamanților sunt înregistrate sub nr. 6411/09.09.2008, nr. 6412/09.09.2008, nr. 6413/09.09.2008, nr. 6414/09.09.2008 si nr. 6415/09.09.2008, iar până în prezent, despăgubirile în numerar s-au efectuat, în limita fondurilor alocate, până la cererea de opțiune înregistrată cu nr._/29.04.2008. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că potrivit prevederilor pct. 182 pct. 4 din H.G. nr. 128/2008, emiterea titlurilor de plată si dispunerea plătii se face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, până în prezent despăgubirile în numerar efectuându-se până la cererea de opțiune înregistrată cu nr._/29.04.2008. Reclamanții au solicitat în data de 12.03.2009, în baza prevederilor legale anterior menționate, emiterea titlurilor de plată și plata sumelor înscrise în acestea cu prioritate, depunând la dosar adeverințe medicale doar pentru G. M. și T. M.. Cererile reclamantelor G. M. și T. M. sunt în analiza Direcției, de fiecare dată când există disponibilități financiare. Totodată, pârâta susține că Guvernul României, ținând seama de impactul semnificativ asupra bugetului de stat pe care îl va avea plata despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a adoptat O.U.G. nr. 62/2010, prin care potrivit prevederilor art. 3, a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acesteia emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol, „valorificarea titlurilor de despăgubire emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea (cu respectarea limitărilor art. 3 lit. h). Dacă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgentă, persoanele îndreptățite la despăgubiri au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul Proprietatea. Persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul Proprietatea vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin.1”. În ceea ce privește cererea de obligarea a pârâtelor la plata daunelor cominatorii, se apreciază că această solicitare este inadmisibilă, având în vedere că în speță, nu poate fi vorba de refuzul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar de a emite titlurile de plată, întrucât prin . O.U.G. nr. 62/2010 emiterea acestora este suspendată pe o perioadă de 2 ani, singura modalitate de valorificare a titlurilor de despăgubire fiind conversia acestora în acțiuni emise de Fondul Proprietatea S.A.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Curtea a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea constată că prezenta cauză are ca obiect emiterea titlului de plată conform cererilor de opțiune formulate de reclamanți, actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație și plata propriu zisă a despăgubirilor.
Or, potrivit reglementării cuprinsă în art. 3 lit. h, respectiv art. 131 și art. 18 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legitimare procesuală pasivă în această cauză, derivând din obligația sa de plată, consacrată legislativ, are exclusiv pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
P. motivele arătate, Curtea admite excepția analizată și respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Cu privire la excepția prematurității invocată de pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu motivarea că emiterea unui titlu de plată și plata despăgubirilor în numerar se dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților bănești în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Curtea o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că, în fapt, reprezintă o apărare de fond și nu o excepție, aceeași argumentație fiind reluată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la fondul cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că prin Decizia nr. 2465/08.07.2008, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamanților titlul de despăgubire pentru suma totală de 3._ Rol, reclamanții formulând cererile de opțiune nr. 6411/09.09.2008, nr. 6412/09.09.2008, nr. 6413/09.09.2008. nr. 6414/09.09.2008 si nr. 6415/09.09.2008, prin care au solicitat emiterea titlurilor de plată și plata efectivă a sumelor înscrise în titlu.
Conform art. 18 ind. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, transferul despăgubirilor în numerar se face în termen de maxim 15 zile calendaristice de la data existentei disponibilităților financiare în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Potrivit art. 18 ind. 2 pct. 4 din H.G. 128/2008, în vederea acordării despăgubirilor bănești și/sau în acțiuni, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar va emite titlurile de plată și, respectiv, de conversie în ordinea înregistrării cererilor de opțiune a persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri, cereri însoțite de toate documentele necesare.
Astfel, conform art. 3 lit. h din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, „titlurile de plată sunt certificate emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, de a primi în numerar o sumă maximă de 500.000 lei.”
Necontestată este situația de fapt potrivit căreia plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităților financiare corespunzătoare primei tranșe până la dosarul de opțiune înregistrat cu nr._/29.04.2008, iar cererilor de opțiune ale reclamanților înregistrate sub nr. 6411/09.09.2008, nr. 6412/09.09.2008, nr. 6413/09.09.2008. nr. 6414/09.09.2008 și nr. 6415/09.09.2008, nu li s-a putut da curs din lipsa disponibilităților financiare în contul autorității pârâte.
De asemenea, în art. 3 alin. 1 din O.U.G nr.62/2010 s-a prevăzut că „pe perioada de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăților și justiției, precum și unele măsuri adiacente”, aceste dispoziții nefiind declarate neconstituționale.
Prin urmare, emiterea titlului de plată și plata efectivă de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în beneficiul persoanei îndreptățite a sumei stabilite prin titlul de despăgubire emis de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se realizează după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă prin O.U.G. nr. 62/2010, conform procedurii stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen 15 zile calendaristice de la data existentei disponibilităților financiare și în ordinea cronologică a formulării cererilor de opțiune.
În contextul economico-financiar actual, nu se poate face abstracție de impedimentele de ordin financiar în sensul de a se impune o obligație imposibil de executat în sarcina unei autorități publice. Totodată, este avută în vedere și jurisprudența CEDO, în sensul că dispozițiile Convenției protejează drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice, cum este în speță, obligarea la plata unei despăgubiri, obligație imposibil de realizat din cauza disponibilităților financiare.
În cauza M. A. și alții împotriva României, CEDO a luat act de sarcina foarte importantă pe care legislația în materia bunurilor imobile naționalizate o reprezintă pentru bugetul de stat și a fost de acord că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.
P. considerentele expuse, avându-se în vedere cele menționate anterior privind lipsa disponibilităților financiare, cât și dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, Curtea respinge acțiunea ca neîntemeiată, întrucât în cauză nu poate fi reținut refuzul nejustificat al autorității pârâte în ceea ce privește soluționarea cererii reclamanților, astfel cum acesta a fost definit de legiuitor în art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii este de asemenea respins de Curte ca inadmisibil, deoarece legea specială prevede reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, pentru executarea obligațiilor de „a face” intuitu personae, cum este obligația de emitere a titlului de plată, și anume, aplicarea unei amenzi conducătorului autorității.
II. Împotriva acestei sentințe, ce le-a fost comunicată la 08.06.2012, au declarat recurs, înregistrat la data de 21.06.2012, reclamanții T. M., G. M., G. S., G. Z., A. M..
În motivare, au arătat părțile recurente că sentința este nelegală sub aspectul greșitei aplicări a O.G. nr. 62/2010, respectiv netemeinică sub aspectul greșitei aprecieri a probatoriului administrat în cauză.
Susțin recurenții că, față de modalitatea de aplicare a Ordonanței nr. 62/2010, astfel cum o reține instanța de judecată, aceasta este aplicată cu caracter retroactiv la o situație de drept născută cu mult înainte de apariția sa, fiind forțați să respecte o normă care nu era născută la data nașterii dreptului la despăgubire și care nu exista nici măcar în momentul exprimării în sensul solicitării de despăgubiri în numerar, iar pentru unul dintre beneficiarii titlului de despăgubire anterior amintit nu se aplică întrucât nu și-a încasat banii, dar pentru reclamanți se aplică această lege.
Instanța în mod greșit afirmă că nu au existat disponibilități financiare timp de doi ani de la data la care s-a făcut cererea de opțiune și până la data apariției Ordonanței 62/2010. Se reține cu caracter de adevăr absolut faptul că banii nu au ajuns decât până la opțiunea cu numărul_/29.04.2008, fără a observa că opțiunea comoștenitorului reclamanților are nr._/27.08.2008 și aceasta a fost plătită în același an în decembrie.
In raport de acestea, se produce o mare nedreptate și o vădită discriminare.
Titlul de despăgubire este unul singur și el trebuia plătit în totalitate și nu fracționat, astfel că printr-o astfel de manieră de abordare nu s-a făcut decât să se creeze o discrepanță și o discriminare între beneficiarii aceluiași act administrativ.
S-a solicitat instanței de judecată înlăturarea aplicării acestei ordonanței în virtutea faptului că judecătorul intern este primul judecător al convenției și în situația în care constată că există contradicții între o normă de drept intern și convenție judecătorul intern este obligat să aplice cu prioritate convenția.
Această Ordonanță nr. 62/2010 nu a făcut decât să genereze un nou val de procese și o discrepanță majoră între beneficiarii acelorași Legi nr.247/2005, nr. 10/2001, nr. 18/1991 fară a rezolva însă directivele impuse în hotărârea pilot M. A. și alții contra României. In cauza amintită, Curtea a recomandat în paragraful 232 că Statul pârât trebuie să garanteze prin masuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor care se afla . celei a petentelor, ținând cont de principiile enunțate în jurisprudența Curții in ceea ce privește aplicarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin amendamente la mecanismul de restituire actual, pentru care Curtea a arătat câteva slăbiciuni, si înființarea de urgență a unor proceduri simplificate și eficiente, fondate pe masuri legislative și pe o practică juridică și administrativă coerenta, care să poate menține un just echilibru între diversele interese implicate. (cauza V., § 83).
Au invocat totodată recurenții-reclamanți și disp. paragrafelor 178 – 184 din aceeași hotărâre CEDO M. A.. In acest sens, mai este invocată și hotărârea pronunțată în cauza Ramadhi si alții 5 împotriva Albaniei.
Față de aceste argumente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenții susțin că nu ar mai putea fi aplicabilă o astfel de ordonanță, cu atât mai mult cu cât ea retroactivează și creează o discrepanță între beneficiarii acelorași legi.
Se mai susține că în mod greșit apreciază Curtea de Apel București faptul că reclamanții nu ar avea un drept efectiv și că dreptul acestora ar fi pur teoretic, în condițiile în care în aceeași decizie pe care instanța fondului o citează se arată faptul că neexecutarea unei hotărâri judecătorești, care recunoaște dreptul la despăgubire, constituie o încălcare a primului protocol CEDO, art.1, reclamanții susținând că se află exact în ipoteza reținută de Curtea Europeană, în sensul că au o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care li se recunoaște dreptul la despăgubire și le stabilește și cuantumul acestor despăgubiri, dar nu pot beneficia de ele.
Prin deciziile sale, Curtea Europeană protejează inclusiv speranța legitimă, nu numai drepturi efective și concrete, speranța legitimă fiind inclusă în categoria de drepturi efective. Apreciază reclamanții că în cazul lor, nu mai poate fi vorba doar de o speranță legitimă, în condițiile în care dreptul a fost cristalizat și recunoscut efectiv atât de instanțele de judecată, cât și de autoritățile publice centrale care au emis acte administrative în favoare.
Astfel, instanța fondului a aplicat în mod greșit Ordonanța nr. 62/2010 atât din perspectiva neretroactivității legii civile, cât și din perspectiva Convenției, care obligă la respectarea dreptului de proprietate și la aplicare legii unitare, precum și la înlăturarea legilor care creează discriminări între cetățenii aceluiași stat.
Tot Curtea Europeană obligă prin deciziile date ca statele să aibă în vedere un termen rezonabil de soluționare a cererilor formulate de cetățenii statelor membre.
În cauza de față, reclamanții-recurenți apreciază ca fiind depășit termenul rezonabil, care se calculează atât în raport cu activitatea instanțelor, dar și în raport cu entitățile statului - autorități care concură la rezolvarea dreptului de proprietate sau la realizarea unei dispoziții, dar care din motive independente de solicitant, amână rezolvarea sine die, astfel că trecerea unui timp așa de îndelungat, de la depunerea cererii de restituire în natură a terenului și până în prezent echivalează cu lipsa despăgubirilor, cu refuzul de a rezolva plata, dar și cu ingerința statului în dreptul de proprietate. In acest sens, se invocă Hotărârea CEDO în cauza Butan și D..
Chiar dacă instanță a considerat că se aplică ordonanța nr. 62/2010, ar fi fost mult mai oportun nu să se respingă acțiunea ca neîntemeiata, ci eventual să oblige pârâtele să plătească despăgubirile cuvenite după expirarea termenului de 2 ani impus de ordonanța amintită de la data intrării in vigoare a acesteia. (ART III din OUG nr. 62/30.06.2010)
In ceea ce privește aplicabilitatea ordonanței nr. 62/2010, aceasta nu poate fi opozabilă atât timp cât acest act normativ a intrat in vigoare la data de 30.06.2010, iar cererile de opțiune au fost înregistrate incă din data de 09.09.2008, pârâta îndeplinindu-și parțial obligațiile, emițând în data de 19.12.2008 titlul de plata pentru K. K..
In ceea ce privește al doilea motiv de recurs, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că însăși pârâta a recunoscut faptul că a achitat celuilalt comoștenitor despăgubirea care i se cuvenea și care avea numărul de înregistrare_/27.08.2008, și tot aceeași pârâtă, contrar actelor de la dosar, a arătat că nu a avut bani să achite decât până la numărul_/29.04.2008, acest aspect probat cu înscrisuri dovedind faptul că pârâtele sunt de rea-credință și achită discreționar fără nicio logică și ordine și fără a respecta legea.
Față de cele arătate anterior, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii.
In drept, s-au invocat disp. art. 3041 și art. 304 pct .9 C.pr.civ., Legea nr. 10/2001, OUG nr. 81/2007, Legea nr. 262/2007, OUG nr. 62/2010. S-a solicitat judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Dosarul s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal sub nr._ .
Prin încheierea din 07.03.2013, Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal a dispus în temeiul art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului, pe cale administrativă, la Curtea de Apel București.
Dosarul s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal sub nr._ .
III. La termenul din data de 06.01.2014, recurenții-reclamanți au depus la dosar cerere prin care au invocat excepție de neconstituționalitate a articolului 4 din Legea nr.165/2013, raportat la dispozițiile art.33, 34 și 35 din aceeași lege, deoarece încalcă principiul fundamental consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituția României.
Raportat la definiția legii, conținutul art. 4 din Legea nr. 165/2013 ar trebui interpretat că se aplică doar cererilor aflate în etapa de finalizare a procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, cea de-a doua etapă pe care trebuie să o parcurgă persoanele ale căror cereri au fost formulate și depuse în termenul legal, după recunoașterea dreptului.
Judecând după faptul că, prin textul legii, nu au fost abrogate niciuna din dispozițiile Legii nr. 10/2010 și că dispozițiile art. 25 din această lege rămân în continuare aplicabile, textul de lege criticat ignora faptul că, în procedura administrativă, subzistă în continuare obligativitatea unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare și că termenele prevăzute de ort 33, 34, 35, sunt termene generale destinate entităților învestite de lege, în vederea atingerii scopului legii.
Aceste termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, termene care, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea 165/2013, s-ar aplica și cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor, nefăcând o referire expresă la faptul că litigiilor aflate în procedura judiciară, introduse înainte de . Legii 165/2013, le sunt aplicabile doar măsurilor pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, iar nu și dispozițiile relative la procedura administrativă, prevăzute de art. 33, 34 și 35 din Legea 165/2013, referitoare la pronunțarea deciziilor de admitere sau respingere a cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001 și nr.18/1991. Aceste dispoziții sunt în totală contradicție cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României, prin acest text de lege înfrângându-se principiul neretroactivității legii civile consacrat în Constituție, dar și în dispozițiile art.25 NCPC și în art.6 NCC.
Litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării inițiale, iar faptul că în curs de judecată au fost surprinse de apariția Legii nr.165/2013, care reglementează alte termene și condiții decât cele de la momentul formulării și înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condițiile art. 4 din această lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivității legii.
Termenul prevăzut de art.25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câștigat cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind singurul termen existent la care s-au raportat cererile de chemare în judecată declanșate la acel moment, argument în susținerea neretroactivității noii legi.
Dispozițiile art. 4 și 33, 35 din Legea nr. 165/2013 sancționează atitudinea persoanelor care au formulat cereri de chemare în judecată, în considerarea termenelor și condițiilor prevăzute de dispozițiile Legii nr.10/ 2001 și Legii nr. 18/1991 și de Decizia nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vigoare la momentul sesizării instanțelor, obligându-i să se supună noii ordini de drept intervenită ulterior și anulându-le orice drept câștigat și născut sub imperiul vechii legii.
Extinzându-și aplicabilitatea și asupra cererilor aflate pe rolul instanțelor, ce au ca obiect obligarea ANRP la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și 18/1991, începând cu data intrării în vigoare a legii, prin art. 4, art. 33, 35 din Legea nr.165/2013 se încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii, prevăzut de alin. 2 al art. 15 din Constituția României, dar și al imparțialității judecătorilor, aceștia fiind obligați să își nege propriile convingeri și soluții date anterior adoptării Legii nr. 165/2013, decizii care au intrat în puterea lucrului judecat prin confirmarea lor de către ICCJ, dar și să încalce dispozițiile Deciziei nr.XX/2007 a ICCJ.
Neretroactivitatea legii constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, a libertății și siguranței persoanei.
In aceste condiții, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o în cadrul ordinii de drept în vigoare, anterioară intrării în vigoare a unei legi care reglementează o altă conduită, în condițiile în care nu putea să prevadă o reglementare viitoare de către legiuitor.
Faptul că în luna mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care stabilește la art. 33 noi termene pentru entitățile învestite de lege cu obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii 10/2001 și l8/1991 nu este de natură a „bloca” judecarea cererii de chemare în judecată promovată sub imperiul vechii legi în vigoare și în prezent, ci doar de a stabili noi coordonate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii, prin raportare la modalitățile prevăzute de noua lege.
Dispozițiile mai sus criticate contravin dispozițiilor art.16 alin. 1 și 2, respectiv art.4 alin. 2 din Constituție.
Egalitatea în drepturi este un drept fundamental și privește toate drepturile pe care le au cetățenii români, fără deosebire de faptul că ele sunt înscrise în chiar textul Constituției sau în alte acte normative și se manifestă în toate domeniile de activitate, statul având obligația de a lua măsuri concrete de protecție socială a acestor drepturi.
Acest drept este recunoscut și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției.
Dispozițiile art. 4 și 33, 35 din Legea 165/2013, prin conținutul lor, nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr. 10/2001 și nr.18/1991.
Creându-se situații mai favorabile pentru destinatarii Legii nr. 10/2001, cărora le este aplicabil termenul cel mai scurt de 12 luni, se poate afirma că Legea nr. 165/2013 nu asigură o egalitate față de cei care sunt obligați să aștepte termenele mai lungi de 24 și 36 de luni sau chiar să reia procedura de la început Astfel aceste categorii de subiecte de drept nu mai sunt egali în fața legii și nu se bucură de protecție egală din partea acesteia.
Astfel sunt încălcate dezideratele Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Protocolului menționat mai sus, după cum sunt încălcate în egală măsură și dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție, Legea nr.165/2013 neoferind o garanție a drepturilor și libertățile tuturor destinatarilor, răsturnând astfel forța obligatorie a Constituției și a supremației sale la care se referă art. 1 alin. 5.
Există o evidentă neconcordanța între conținutul Legii nr. 165/2013 și Declarația Universală a Drepturilor Omului și mai ales a dispozițiilor constituționale.
Excepția de neconstituționalitate a disp. art. 4, 33 - 35 din Legea nr. 165/2013 este întemeiată și raportat la dispozițiile art. 21 alin. 1, 2, 3 din Constituția României, privind accesul liber la justiție, privit în deplină concordanță cu dispozițiile art. 13 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In sistemul Constituției României, justiția, ca o garanție a exercitării efective a drepturilor și libertăților cetățenești, se înfăptuiește în numele legii de către judecători care sunt independenți și se supun numai legii. Funcțiile justiției, de a interpreta și aplica legile la cazuri concrete, de a judeca și de a aplica sancțiuni, de a face dreptate, sunt asigurate de regulile de desfășurare a activității de judecată, reguli care în prezent sunt încălcate de art.4, adăugându-se practic tacit un nou caz de casare și permițându-se intimaților instituții publice să suplinească cazurile de casare ale persoanelor fizice sau chiar să își completeze instituțiile publice recursurile cu un nou caz de casare, în speță apariția Legii nr. 165/2013 în afara termenelor defipte de lege.
Acest drept fundamental permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competența instanțelor judecătorești, iar caracterul legitim sau nelegitim al cererilor vor fi apreciate în urma judecării lor și va fi constatat prin hotărâre judecătorească.
Prin alin. 2 art. 21 din Constituție se instituie garanția respectării dreptului de acces la justiție, în sensul că nicio lege nu poate îngrădi acest drept.
Tot prin art.4 al Legii nr.165/2013 se încalcă și dispozițiile art. 20 alin. 2 din constituție care fac trimitere la aplicarea obligatorie a tratatelor și convențiilor internaționale în condițiile în care normele interne conțin dispoziții contrare acestor norme. Așa cum s-a arătat anterior dispozițiile art. 4 înfrâng mai multe principii constituționale, dar și două principii elementare și esențiale ale convenției, în sensul că oricine are dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil.
In ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, așa cum lesne se poate observa, acesta este încălcat prin simplul fapt că pe parcursul procesului s-au schimbat normele care reglementează drepturile beneficiarilor Legii nr. 10/2001 și nr. 18/1991 și, deși aceștia au un drept câștigat în fața instanțelor de judecată, pe fondul cauzei prin aplicarea acestui text de lege practic instanțele sunt obligate să își nege propriile lor convingeri să caseze hotărâri judecătorești perfect legale fără a exista practic motiv de casare. Însă procesul echitabil trebuie raportat și la practica judiciară anterioară Legii nr.165/2013, precum și la modul de soluționare a proceselor anterior, când beneficiarii acelorași legi s-au adresat instanțelor de judecată pentru obligarea ANRP și a celorlalte entități investite cu soluționarea dosarelor în materia fondului funciar să soluționeze astfel de dosare, beneficiari care parte din ei au hotărâri judecătorești definitive și care în momentul de față se bucură de despăgubiri și beneficiari care se află încă pe rolul instanțelor de judecată și ale căror acțiuni sunt respinse doar pentru simplul motiv că a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, deși toți au avut în vedere la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată depășirea termenelor legale în soluționarea notificărilor sau a dosarelor aflate pe masa ANRP-ului.
In ceea ce privește termenul rezonabil este depășit, astfel că observând practica CEDO, termenul rezonabil este calculat atât în raport cu activitatea instanțelor, dar și în raport cu entitățile statului - autorități care concură la rezolvarea dreptului de proprietate sau la realizarea unei dispoziții dar care din motive independente de solicitant, amână rezolvarea sine die, astfel că trecerea unui timp așa de îndelungat, de la depunerea notificării și până în prezent echivalează cu lipsa despăgubirilor, cu refuzul de a rezolva plata, dar și cu ingerința statului în dreptul de proprietate. În acest sens, se invocă Hotărârea CEDO în cauza Butan și D..
Prin aplicarea ort.4 se încalcă grav așa cum arătat anterior Convenția Europeană și implicit prin aplicarea sa de către instanțele de judecată se încalcă și dispozițiile ort. 20 care prevăd aplicabilitatea cu precădere a Convenției, text de lege care este trecut în dizgrație de către instanțele de judecată.
Consideră părțile recurente că invocarea excepției de neconstituționalitate a art.4 din Legea nr. 165/2013 are o deplină legătura cu cauza, întrucât prin invocarea acestui articol de către pârâte și prin aplicarea sa de către instanța de judecată se încalcă grav principiul neretroactivității legii, principiul dreptului la un proces echitabil, precum și principiul puterii hotărârilor judecătorești pronunțate în prezentul dosar, dar și în dosare similare.
Totodată, se invocă și practica similară a Curții Constituționale în sensul că în data de 12.12.2013 Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I și III din OUG nr. 10/2013.
D. fiind că art.4 din Legea nr. 165/2013 are un efect decisiv asupra admiterii sau nu a acțiunii, precum și asupra căii de atac exercitate, s-a solicitat ca în baza art. 244 alin.1 C.pr.civ. să se dispuneți suspendarea judecății cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
IV. La data de 09.01.2014, recurenții-reclamanți au depus la dosar cerere prin care au invocat excepție de neconvenționalitate față de disp. art. 4 din Legea nr. 165/2013, indicând disp. art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și disp. art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție privind protecția proprietății raportat la art. 33, 34, 35.
Față de dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, s-a solicitat să se constate că Legea nr. 165/2013 este în totală contradicție cu Convenția și ca atare se impune aplicarea cu precădere a Convenției în detrimentul Legii nr. 165/2013, prin admiterea excepției de neconvenționalitate.
In ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, acesta este încălcat prin simplul fapt că pe parcursul procesului s-au schimbat normele care reglementează drepturile beneficiarilor Legii nr. 10/2001 și nr.18/1991 și, deși aceștia au un drept câștigat în fața instanțelor de judecată pe fondul cauzei, prin aplicarea acestui text de lege practic instanțele sunt obligate să își nege propriile lor convingeri, să caseze hotărâri judecătorești perfect legale, fără a exista practic motiv de casare. Dreptul și termenele câștigate sunt nu numai în fața instanțelor de judecată, dar și față de autorități, existând termenele impuse de vechea reglementare în materia proprietății atât pentru depunerea cererilor de restituire, dar și de răspuns la aceste cereri.
Însă procesul echitabil trebuie raportat și la practica judiciară anterioară Legii nr.165/2013, precum și la modul de soluționare a proceselor anterior, când beneficiarii acelorași legi s-au adresat instanțelor de judecată pentru obligarea ANRP și a celorlalte entități investite cu soluționarea dosarelor în materia fondului funciar să soluționeze astfel de dosare, beneficiari care parte din ei au hotărâri judecătorești definitive și care în momentul de față se bucură de despăgubiri și beneficiari care se află încă pe rolul instanțelor de judecată și ale căror acțiuni sunt respinse doar pentru simplul motiv că a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, deși toți au avut în vedere la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată depășirea termenelor legale în soluționarea notificărilor sau a dosarelor aflate pe masa ANRP-ului.
In ceea ce privește termenul rezonabil, acesta este depășit de mult, astfel că observând practica CEDO, termenul rezonabil este calculat atât în raport cu activitatea instanțelor, dar și în raport cu entitățile statului - autorități care concură la rezolvarea dreptului de proprietate sau la realizarea unei dispoziții, dar care din motive independente de solicitant, amână rezolvarea sine die, astfel că trecerea unui timp așa de îndelungat, de la depunerea notificării și până în prezent echivalează cu lipsa despăgubirilor, cu refuzul de a rezolva plata, dar și cu ingerința statului în dreptul de proprietate.
Se invocă în aceste sens Hotărârea CEDO în cauza Butan și D., precum și Hotărârea CEDO pronunțată în cauza B. contra României. Susțin recurenții că această hotărâre CEDO este identică cu cele din cauza P. contra României, G. contra României, F. contra României, R. contra României, Porteanu contra României, R. I. contra României, P. și T. contra României. Se mai invocă de asemenea și hotărârea pronunțată de CEDO în cauza V. contra României.
În ceea ce privește jurisprudența CEDO, referitoare la termenul rezonabil, Curtea a statuat faptul că termenul rezonabil se referă atât la procedura judiciară, dar și la procedura administrativă, însăși Curtea Europeana statuând că și executarea unei sentințe face parte integrantă dintr-un proces, iar raportat la art. 6 alin. 1 din Convenție, orice cauză trebuie soluționată . (cauza Hornsby vs. G.).
Astfel, hotărârea dată în cauza Hornsby c. G. stabilește, pe de-o parte, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea unei hotărâri, ci până la executarea acesteia, iar, pe de altă parte instituie obligația statului și a administrației publice de a se "plia" unei hotărâri pronunțate contra lor.
De asemenea, în cauzele S. c. România și Metaxas c. Greciei, Curtea a reamintit că nu este oportun să îi ceri unei persoane care, in urma unei proceduri judiciare a obținut o creanța contra statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. Pe cale de consecință, a spus Curtea că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătoreasca sau întârzie in executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care beneficiază justițiabilii în fața instanțelor judecătorești își pierd rațiunea de a fi.
S-au invocat totodată cauza Saggio contra Italiei și Burdov c. Rusia, în aceasta din urmă Curtea stabilind că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească.
In ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, prin aplicarea obligatorie și intempestivă a unei așa-zise legi de reparație și de prelungire a acordării unor despăgubiri care întârzie să mai apară de peste 14 ani, procesul este paralizat.
Astfel raționamentele avute în vedere de legiuitor prin instituirea unor termene extrem de mari pentru acordarea de despăgubiri și pentru soluționarea dosarelor de fond funciar au avut în vedere lipsa de lichidități și numărul mare de solicitări. În ceea ce privește lipsa lichidităților și folosirea acestui argument ca temei al unei norme legislative, se contravine Convenției, Curtea statuând în nenumărate spețe că este inadmisibil ca un stat să folosească un astfel de argument pentru neacordarea despăgubirilor și pentru neaplicarea unei legi.
Prin încălcarea art. 6 și lipsirea acestui text de efecte se încalcă și art. 1 din Primul protocol, deoarece nu mai poate fi apărată proprietatea, care nu mai este garantată.
Prin aplicarea art.4 se încalcă grav Convenția Europeană și, implicit, prin aplicarea sa de către instanțele de judecată se încalcă și dispozițiile art.20 din Constituția României, care prevăd aplicabilitatea cu precădere a Convenției.
Juridicul nu poate fi subjugat raționamentului politicului în condițiile în care politicul a fost irațional când a adoptat Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001, negândindu-se niciun moment la consecințele juridice și economice pe care le pot avea astfel de legi, dar în momentul în care au constatat că nu pot face față unor astfel de reglementări au emis noi și noi acte normative care au creai haos juridic, inegalitate și inechitate între beneficiarii aceleași legi. Într-o astfel de situație juridicul trebuie să fie rațional și să înlăture astfel de abuzuri politice, prin aplicarea cu precădere a Convenției Europene.
In ceea ce privește încălcarea art. 13 din Convenție, referitor la dreptul la un recurs efectiv, prin aplicarea acestei legi direct în recurs, fără ca aceasta să fie obiect de dezbatere și de analiză judecătorească în fond, acest principiu consacrat de convenție devine inexistent. Legea fiind aplicată direct în recurs o altă cale de atac nu mai există, iar analiza și apărarea dreptului sunt subjugate practic politicului, care invocă lipsa de lichidități pentru plata despăgubirilor și astfel s-a impus adoptarea acestei legi.
Faptul că în luna mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 care stabilește la art. 33 noi termene pentru entitățile învestite de lege cu obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001 și nr.18/1991 nu este de natură a „bloca” judecarea cererii de chemare în judecată promovate sub imperiul vechii legi în vigoare și în prezent, ci doar de a stabili noi coordonate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii, prin raportare la modalitățile prevăzute de noua lege.
Dispozițiile mai sus criticate contravin dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție, dar și art. 4 alin. 2 din Constituție.
Egalitatea în drepturi este un drept fundamental și privește toate drepturile pe care le au cetățenii români, fără deosebire de faptul că ele sunt înscrise în chiar textul Constituției sau în alte acte normative și se manifestă în toate domeniile de activitate.
Acest drept este recunoscut și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției.
Dispozițiile art. 4, 33 și 35 din Legea nr.165/2013, prin conținutul lor, nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr.10/2001 și nr.18/1991, creând inegalități majore între persoanele care au depus cereri.
S-a solicitat admiterea excepției și constatarea faptului că dispozițiile Legii nr.165/2013 sunt contrare Convenției.
V. Legal citată, intimata-pârât A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a formulat întâmpinare, depunând concluzii scrise la dosar, la data de 20.01.2014, prin care a solicitat respingerea recursului.
A invocat intimata-pârâtă excepția necompetenței materiale a instanței învestite cu soluționarea prezentului recurs, excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților cu privire la plata despăgubirilor și excepția prematurității plății.
Cu privire la citarea în cauză a Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar, se arată că potrivit art. 41 alin. 1 C.pr.civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată. per a contrario, o entitate care nu este persoană fizică sau juridică nu are o asemenea capacitate.
Prin dispozițiilor art. I pct. 3 din H.G nr. 1068/2007 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, se introduce art. 21 care la alin.l lit. d. se menționează ca structură a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar.
Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar nu era o instituție publică cu personalitate juridică care să acționeze independent, ci doar o structură funcțională, având atribuțiile stabilite prin dispozițiile legale.
În Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013 a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România. Prin acest act normativ s-au abrogat prevederile art. 14 ind.1 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora funcționa Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.
H.G nr. 361/2005 a fost abrogată prin H.G nr. 572/2013 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Astfel, în cuprinsul art.2 din H.G. nr. 572/2013 sunt prevăzute principalele atribuții ale Autorității.
Prin urmare, în condițiile noilor modificări legislative aduse structurii organizatorice a ANRP prin actele normative mai sus menționate, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar nu mai exista.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, în soluționarea recursului, se arată că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție publică cu personalitate juridică constituită la nivel central (a se vedea art. 1 din HG nr.572/2013).
Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți, prin care au solicitat obligarea ANRP la emiterea titlului de plată și la plata despăgubirilor, este îndreptată împotriva unei autorități aparținând administrației publice centrale și anume A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 3 pct. 3 și art. 4 C.pr.civ., prezentul recurs trebuie să se judece de Secția de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în speța de față nefiind aplicabile prevederile art. X și art. XXIII din Legea nr.2/2013. Aceste prevederi legale se aplică numai cauzelor aflate pe roiul instanțelor de judecată în care sunt formulate pretenții în contradictoriu cu C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (actual C. Națională pentru Compensarea Imobilelor), iar nicidecum împotriva ANRP.
În privința capătului de cerere prin care reclamanții solicită să fie stabilită o obligație directa de plată a despăgubirilor în sarcina Autorității Naționale, se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Potrivit art. 41 alin.4, „titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere”.
În aplicare acestor prevederi, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților emite titluri de plată ce vor deveni scadente după data de 01.01.2014, plata sumelor de bani fiind eșalonată pe o perioadă de 5 ani.
Față de această situație, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu mai are atribuții privind plata despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005. Astfel, conform art. 41 alin 4 din Legea nr.165/2013, sumele cuprinse în titlurile de plată emise de ANRP se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.
Pe fondul cauzei, a arătat intimata-pârâtă că la această dată procedura de emitere a titlurilor de plată este sub incidența Legii nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, și care arată că „Dispozițiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi” (art. 4).
Prin Legea nr. 165/2013 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul legilor din domeniul restituirii proprietăților, inclusiv o nouă procedură de emitere a titlurilor de plată și plată a acestora, fiind abrogate în mod expres prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau vechea procedură.
Conform art. 41 alin. 1 din lege, „plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014”. Totodată, potrivit art. 41 alin. 4, „titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere”.
În cauza de față, procedura emiterii titlurilor de plată se va realiza potrivit dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013.
Aplicarea în concret a procedurilor prevăzute se face pe baza unor reglementări ce se regăsesc în normele de aplicare a legii. Prin urmare, emiterea titlurilor de plată se va face cu respectarea criteriului ordinii depunerii dosarelor de opțiune.
Din cele mai sus prezentate rezultă că prin Legea nr. 165/2013 s-a reglementat o singură modalitate de soluționare a dosarelor de opțiune, respectiv în ordinea înregistrării acestora, fără a mai fi prevăzuta posibilitatea tratării cu prioritate.
În ceea ce privește actualizarea sumei, intimata pârâtă arată că dispozițiile legale în materie nu prevăd reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către C. Centrală sau de către ANRP- Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar, în raport de rata inflației, de cursul Euro, etc.
În ceea ce privește solicitarea de acordare de daune cominatorii de 100 de lei/zi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a hotărârii până la momentul emiterii titlului și efectuării plății, se arată că în cauza dedusă judecății, date fiind prevederile legale invocate, nu poate fi vorba de refuzul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a emite decizia reprezentând titlul de plată. În acest context, nu se poate reține reaua-credință sau culpa Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Reclamanții au solicitat daune și fără a face dovezile cerute de lege (vinovăție, fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu).
În drept, au fost invocate Legea nr.165/2013, Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 1095/2005, Legea nr. 117/2012, art. 115 -118 C.pr.civ.
La data de 13.02.2014/14.02.2014, intimata-pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor (fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivare, s-a arătat în esență că CNCI, în calitate de continuatoare a CCSD, nu are atribuții de emiterea a titlurilor de plată.
Cu privire la solicitarea reclamanților privind obligarea la plata penalităților în cuantum de 100 lei/zi de întârziere, se solicită respingerea acestora ca fiind neîntemeiate.
VI. La data de 13.02.2014, s-au depus la dosar punctele de vedere formulate de intimatele ANRP și CNCI în cauză cu privire la excepția de neconstituționalitate.
Într-o motivare similară se arată că față de complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietăților preluate abuziv în perioada regimului comunist, incoerențele legislative și jurisprudențiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu, precum și numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluționate (aproximativ 200.000 de dosare aflate în diverse stadii de soluționare la nivelul autorităților administrației publice locale sau la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților) s-a impus necesitatea adoptării unui cadru normativ unitar pentru urgentarea și finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, atât în ceea ce privește terenurile (agricole sau forestiere), cât și construcțiile.
Lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România a fost constatată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), pe rolul căreia există numeroase cauze (aproximativ 3000) îndreptate împotriva statului român care au ca obiect încălcarea dreptului de proprietate, garantat de articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). Astfel, CEDO a decis să inițieze față de România procedura pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său, fiind, astfel, selectate cauzele A. și P. împotriva României și S. împotriva României.
Prin hotărârea-pilot pronunțată la data de 12 octombrie 2010 în aceste două cauze-test, CEDO a acordat statului român o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data de 12 ianuarie 2011, în care acesta să remedieze problema restituirilor cu respectarea prevederilor Convenției. Acest termen a fost prelungit în mod excepțional până la data de 15 mai 2013.
În vederea eficientizării sistemului de restituire a proprietăților, instanța de la Strasbourg a sugerat, cu titlu orientativ, o . măsuri cu caracter general ce ar putea fi luate de către statul român. Astfel, Curtea a făcut trimitere la adoptarea unui cadru normativ accesibil și previzibil, a unor reguli de procedură clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ în vederea finalizării procesului de restituire; a indicat, de asemenea, necesitatea accelerării procedurilor administrative de soluționare și a reglementării unitare a unor căi de atac interne efective în acest domeniu.
În ceea ce privește măsurile de reparație, CEDO a precizat că acestea trebuie să fie realiste și echitabile, adică să asigure un just echilibru între interesul general al societății și interesele individuale ale solicitanților. Sub acest aspect a sugerat faptul că măsurile eșalonării și plafonării pot constitui modalități concrete de reparație care să conducă la finalizarea efectivă a procesului de restituire.
În consecință, sugestiile instanței europene și observațiile Comitetului Miniștrilor însărcinat cu supravegherea executării hotărârii-pilot au fost avute în vedere la elaborarea Legii nr. 165/2013, care reprezintă expresia voinței Guvernului de a adopta măsuri concrete necesare urgentării și finalizării procesului de restituire.
Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor art.4 din Legea nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 15 alin.2 din Constituția României, se apreciază că respectiva dispoziție nu conține în sine nicio dispoziție cu caracter retroactiv, textul urmând a-și găsi aplicarea exclusiv de la data intrării sale în vigoare.
Curtea Constituțională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.
Prin invocarea excepției de neconstituționalitate, se solicită, în fapt, modificarea normei legale criticate. Mai mult, aceste susțineri ale reclamanților sunt în contradicție cu dispozițiile art. 146 din Constituție și cu cele ale Capitolului III din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică, în cadrul controlului de constituționalitate, conformitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului cu dispozițiile și principiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.
Modificarea conținutului unei norme juridice este atributul exclusiv al legiuitorului, în temeiul prevederilor ari. 61 alin. 1 din Constituție.
Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, aceasta nu numai că nu s-ar putea pronunța asupra aspectelor practice pe care le-ar presupune o apreciere a oportunității acordării vreunei măsuri reparatorii, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel legiuitor pozitiv.
Legea nr. 165/2013 conține norme de procedură care sunt de imediată aplicare, astfel încât privesc atât raporturile juridice ivite după . legii respective, cat și situațiile juridice existente la data intrării ei în vigoare.
Fără a admite că legea noua poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile sa se producă sub imperiul legii vechi.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioara modifica efectele viitoare, pentru satisfacerea unui interes de ordine publica, dispoziția din legea ulterioara se aplica și la efectele nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publica trebuie sa aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniforma obligativitate pentru toți.
Or, situația reglementată prin Legea nr. 165/2013 are în vedere tocmai dosarele nesoluționate până la data intrării acesteia în vigoare, așa încât se impune sa acționeze dispozițiile legii noi.
Neadmiterea unei atare soluții ar determina rezolvarea diferențiată a aceleiași situații juridice, ceea ce ar fi profund inechitabil și contrar spiritului legii noi.
Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor Legii nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 16 din Constituția României, se apreciază că nu pot fi reținute susținerile reclamanților întrucât intenția legiuitorului ce a adoptat Legea nr. 165/2013 a fost aceea de a reforma legislația în domeniul restituirii proprietăților, precum și de a găsi soluții cu privire la resursele financiare necesare plății despăgubirilor în condițiile epuizării Fondului Proprietatea. Sursele de finanțare pentru acordarea despăgubirilor în numerar au fost asigurate din dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul Proprietatea, din sumele obținute ca urmare a vânzărilor de acțiuni emise de Societatea Comercială Fondul Proprietatea S.A., efectuate de către Ministerului Finanțelor Publice, după deducerea cheltuielilor efectuate de Societatea Comercială Fondul Proprietatea S.A, și în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice. Prin urmare, era necesar adoptarea unui act normativ care să se întemeieze pe o imagine de ansamblu a numărului de persoane cărora trebuie să le fie plătite despăgubiri, persoane aflate în aceeași situație, asupra posibilelor resurse existente și a cuantumului acestor despăgubiri posibil a fi achitate în mod real, așa cum a recomandat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea amintită de către reclamanți.
Măsurile stabilite prin noul act normativ nu contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului adițional nr. 1, pentru că statul român a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv".(cauza Broniowski contra Poloniei)
Față de critici le de neconstituționalitate aduse prevederilor art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013, raportat la dispozițiile art. 21 din Constituție, se arată că dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu prevăd o limitare a accesului la justiție a persoanelor îndreptățite până la soluționarea tuturor cererilor de restituire, ci stabilesc în sarcina entităților competente să soluționeze cererile formulate în temeiul legilor ce vizează restituirea proprietăților termene de soluționare a acestora.
Astfel, având în vedere faptul că vechile reglementări în materie s-au dovedit a fi ineficiente, s-a considerat necesar ca sfera de aplicare a noii legi să cuprindă toate situațiile privind cererile nesoluționate până în prezent.
Reglementarea propusă nu are ca efect privarea dreptului de proprietate garantat și ocrotit prin legea fundamentală, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român garantează aplicarea dreptului.
Curtea Constituțională, în alte spețe, a reținut că restrângerea este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației.
Există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit și există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu și nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art.53 din Constituție sunt respectate.
Încă de la început, legiuitorul a impus entităților implicate în executarea legii respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în protocoalele adiționale la această convenție, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum și soluțiile jurisprudențiale ale Curții Europene ale Drepturilor Omului. Impunerea unui termen nu poate decât să asigure un climat de siguranță raporturilor juridice. S-a instituit astfel o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorității legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Legea fundamentală a țării și, totodată, să asigure calitatea legislației.
Astfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.
Într-adevăr, în cadrul asigurării unui proces echitabil, un rol important îl ocupă respectarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil, mai ales după decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, în dosarul Kudla împotriva Poloniei din anul 2000.
Printre exigențele dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul la judecarea cauzelor cu celeritate sau într-un „termen rezonabil”, conform art. 6 par. 1 din Convenție.
Celeritatea procedurii reprezintă un deziderat al legiuitorului român în materia restituirii proprietăților, iar termenul impus reprezintă o garanție în ceea ce privește finalizarea într-un termen rezonabil a procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Obligația de respectare a termenului este o obligație de rezultat care incumbă instituțiilor și entităților implicate în procesul de soluționare.
Față de aceste susțineri, se apreciază că prin invocarea excepției de neconstituționalitate se solicită, în fapt, modificarea normei legale criticate. Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, aceasta nu numai că nu s-ar putea pronunța asupra aspectelor practice pe care le-ar presupune o apreciere a oportunității acordării vreunei măsuri reparatorii, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel legiuitor pozitiv.
Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor Legii nr. 165/2013 raportat la dispozițiile art. 53 din Constituția României, se arată că restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, această critică nu poate fi reținută, câtă vreme prin instituirea termenelor de soluționare a notificărilor, nu au fost afectate în nici-un fel drepturile și libertățile persoanelor și evident, posibilitatea exercitării acestor drepturi. Faptul că în aplicarea dispozițiilor legale se impune respingerea acțiunilor în instanță ca premature până la împlinirea termenului de 60 de luni, aceasta se datorează faptului că se urmărește evitarea unui proces care după împlinirea termenului stabilit de lege, ar fi rămas fără obiect, prin soluționarea notificării. Așadar, dreptul în materialitatea lui, cât și posibilitatea exercitării acestuia subzistă, fără a i se fi adus vreo atingere ori restrângere.
Având in vedere cele de mai sus, se consideră excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4, art. 33 și art. 35 din Legea nr.165/2013, ca fiind neîntemeiată.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. X și art. XXIII din Legea nr. 2/2013, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:
Prin Decizia nr. 2465/08.07.2008, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de despăgubire în favoarea fiecăruia dintre reclamanții-recurenți G. M., A. M., G. S. și G. Z. pentru suma individuală de 10.989,965 lei, respectiv în favoarea recurentei-reclamante T. M. pentru suma individuală de 43.959,86 lei, sumele urmând a se actualiza cu indicele de inflație la data plății despăgubirilor.
Rezultă totodată din înscrisurile atașate la dosar că, deși cererile de opțiune de plată formulate de părțile recurente-reclamante au fost înregistrate la ANRP la nivelul anului 2008, nu a fost emis în beneficiul acestora titlul de plată și nici efectuată plata sumelor la care sunt îndreptățiți.
În acest context, părțile recurente – reclamante au sesizat instanța de judecată cu o cerere formulată în contradictoriu cu A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – CCSD (în prezent C. Națională pentru Compensarea Imobilelor – CNCI, potrivit art. 18 alin. 3 din Legea nr. 165/2013) în vederea valorificării dreptului de creanță, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal la data de 07.10.2011.
Față de recursul formulat, Curtea, ca instanță de control judiciar, reține în primul rând că în mod legal prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a CCSD, deoarece acesteia nu îi revenea vreo legitimare procesuală pasivă, câtă vreme, nici în raport de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și nici în raport de dispozițiile Legii nr. 165/2013, nu avea atribuții de emitere a titlului de plată sau de efectuare a plății în concret a despăgubirilor, ci competența acesteia era epuizată odată cu emiterea titlului de despăgubire.
Apreciază Curtea ca fiind nefondate și motivele de recurs invocate de părțile recurente-reclamante în legătură cu capetele de cerere formulate în contradictoriu cu ANRP și Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar privind obligarea la emiterea titlului de plată, inclusiv plata sumei actualizate.
După cum corect a reținut și prima instanță, prin efectul art. III din OUG nr.62/2010 a intervenit o suspendare legală a obligației ANRP de emitere a titlurilor de plată și, în mod implicit, și a plății în numerar a despăgubirilor, dat fiind că acestea se efectuau potrivit art. 3 lit. h), art. 18 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la data acțiunii și a sentinței civile nr. 2551/2012) în baza titlurilor de plată.
Astfel, potrivit art. III din O.U.G. nr. 62/2010 „(1) Pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare. (2) Pe perioada de suspendare prevăzută la alin. (1), valorificarea titlurilor de despăgubire emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea. (3) Persoanele care, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea". Persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1), potrivit procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.”. Ulterior, prin Legea nr. 117/2012 termenul a fost prorogat până la data de 15.05 2013.
Mai reține Curtea că în prezent este în vigoare Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, care la art. 41 dispune că „(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (2) Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 5.000 lei. (3) P. îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), C. Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. (4) Titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. (5) Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”. În plus, art. 4 din același act normativ arată că „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”.
Pe cale de consecință, dat fiind că instanța de judecată a fost învestită cu cererea de chemare în judecată la data de 07.10.2011, moment la care obligația autorității publice pârâte de emitere a titlurilor de plată și, implicit, de plată a drepturilor de creanță, era suspendată legal, nu se poate reține existența unui refuz nejustificat din partea ANRP, care și-a conformat conduita voinței legiuitorului.
Astfel, la data formulării acțiunii era în vigoare O.U.G. nr. 62/2010, producând efect de suspendare legală asupra emiterii titlurilor de plată și, în subsidiar, asupra efectuării plății despăgubirilor în numerar.
Curtea mai reține că O.U.G. nr. 62/2010 prezintă caracter de normă specială față de reglementarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât se aplica prioritar, determinând ca dreptul pretins de părțile reclamante – recurente să nu fi fost actual.
Ulterior, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, intervenind eșalonarea obligației de plată a despăgubirilor rezultate din deciziile adoptate în precedent de CCSD, deci inclusiv cea cu nr. 2465/08.07.2008, dreptul pretins de părțile recurente-reclamante rămâne în continuare afectat de un termen suspensiv, ce se împlinește în privința primei tranșe calculate în cond. art. 41 din Legea nr. 165/2013 la finele anului 2014.
Un principiu esențial privitor la efectele hotărârii judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ este acela că ea produce efecte juridice începând cu data la care devine irevocabilă, date fiind disp. art. 20 alin.2 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, atunci când instanța este învestită cu o acțiune în contencios administrativ privind un act administrativ asimilat, respectiv nesoluționarea în termen legal a unei cereri sau un pretins refuz nejustificat de soluționare, în măsura în care se invocă o situație continuă, instanța va avea în vedere inclusiv conduita autorității publice pârâte prin prisma normelor în vigoare la data învestirii sale. Or, după cum s-a arătat, la data formulării cererii de chemare în judecată O.U.G. nr. 62/2010 producea efect suspensiv de executare, ceea ce exclude relevanța faptului că un alt beneficiar al titlului de despăgubire își încasase în precedent dreptul de creanță, adică anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.
Apreciază totodată Curtea că nu poate fi primită ca fondată nici excepția de neconvenționalitate invocată de părțile recurente-reclamante.
Sub acest aspect, Curtea de apel apreciază că relevanță prezintă decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 4 septembrie 2012 în cauza D. D. D. și alții c. România, cererea nr._/08 (traducerea fiind publicată în M.Of. nr. 709/12.10.2012), de respingere a plângerii prin care se pretindea încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin prisma eșalonării până în anul 2016 a obligației de plată a unor creanțe recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În considerentele deciziei pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat:
« 38. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).
Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).
(...)
43. În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.
44. Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.
Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
45. Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.
În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5 % în primul an până la 35 % în ultimul an (supra, pct. 24-27).
46. Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.
47. Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].
48. În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.(…).»
Practic același raționament se poate aplica mutatis mutandis și în cauza de față, câtă vreme Statul român nu contestă existența dreptului de creanță al părților reclamante, ci doar îi eșalonează plata pentru un anumit interval de timp; totodată, nu se poate prezuma a priori în sensul unei omisiuni de conformare în viitor din partea debitorului. În plus, adoptarea Legii nr. 165/2013 reprezintă voința legiuitorului român de conformare față de cerințele rezultate din jurisprudența CEDO în materie.
Reține Curtea de apel totodată și considerentele din paragrafele 235 – 236 ale hotărârii CEDO M. A. și alții c. România din 12 octombrie 2010 (cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06), în care se arată: « (235) În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski și Wolkenberg, …). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. (236) Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.».
Față de cadrul normativ existent la momentul judecării acțiunii de față, astfel cum a fost el adoptat de legiuitorul român ca expresie a marjei sale de apreciere, Curtea nu constată că s-ar fi impus în sarcina părții pârâte o obligație actuală de plată.
În plus, nici O.U.G. nr. 62/2010 și nici art. 4 rap. la art. 41 din Legea nr. 165/2013 nu au fost abrogate sau declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, astfel încât fiind în vigoare își produc ca atare efectele juridice, efecte care nu implică o neexecutare din partea Statului român, ci doar o amânare și o eșalonare a executării.
Totodată, dacă principiile enunțate de părțile recurente-reclamante referitor la jurisprudența CEDO sunt incontestabile, totuși incidența acestora trebuie raportată și la jurisprudența recentă a Curții de la Strasbourg în cauzele D. D. D. c. România și M. A. și alții c. România. Astfel, după cum s-a arătat mai sus, se recomandă autorităților române adaptarea mecanismului de despăgubire, astfel încât acestea să devină efectiv și eficient, după cum se admite scopul legitim al măsurilor legislative adoptate în situații de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării.
Este incontestabil că adoptarea Legii nr. 165/2013 reprezintă expresia voinței legiuitorului român de conformare față de cerințele rezultate din jurisprudența CEDO în materie, îndeosebi față de procedura hotărârii-pilot din cauza M. A..
În plus, nu se poate face abstracție de faptul că în cadrul reuniunii din 04-06 iunie 2013 Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, însărcinat cu urmărirea executării hotărârii CEDO pronunțate în cauza M. A. și alții c. România, a primit favorabil adoptarea de România a Legii nr. 165/2013.
Totodată, Curtea Constituțională prin decizia nr. 232/2013 a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate a legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, adică viitoarea Lege nr. 165/2013.
Mai reține instanța de recurs și faptul că prin efectul Legii nr. 165/2013 a intervenit doar o prelungire a efectului suspensiv generat de O.U.G. nr. 62/2010, în vigoare la data învestirii instanței de judecată, astfel că nu poate fi primită apărarea recurenților-reclamanți în sensul că ar fi intervenit o schimbare esențială în regimul juridic al acțiunii deduse spre judecată. În plus, nu se identifică recunoașterea vreunui drept în beneficiul recurenților-reclamanți prin hotărârea recurată, adică sentința civilă nr. 3265/2012, judecătorul fondului respingând acțiunea formulată.
Mai observă Curtea că încă din anul 2014 părțile recurente-reclamante vor fi îndreptățite la recuperarea parțială a dreptului lor de creanță, în cazul recurenților-reclamanți G. M., A. M., G. S. și G. Z. pentru o suma de 5.000 lei, aproximativ jumătate din dreptul de creanță total individual recunoscut, în timp ce în cazul recurentei-reclamante T. M. într-un cuantum de aproximativ 8.792 lei, respectiv 20% din dreptul de creanță individual total de 43.959,86 lei, ceea ce nu exclude caracterul proporțional al intervenției legiuitorului, cu atât mai mult cu cât plata efectivă trebuie corelată și cu identificarea surselor de finanțare. Dar, față de disp. art. 41 din Legea nr. 165/2014, termenul scadent în anul 2014 profită și autorității pârâte, astfel încât refuzul său va fi nejustificat doar în măsura în care nu emite actului administrativ solicitat și nu se procedează la plata primei tranșe anterior anului 2015.
În plus, art.124 din Constituția României rep. prevede că “(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii.(2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.
Față de toate cele arătate în precedent, date fiind disp. art. 312 C.pr.civ. (1865) Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În ce privește excepțiile invocate de intimata-pârâtă ANRP, Curtea constată că prin intermediul acestora, partea intimat – pârâtă vizează o schimbare a soluției instanței de fond, astfel cum rezultă aceasta din sentința civilă nr. 3265/2012, fără a fi exercitat însă calea de atac a recursului, ceea ce implică invocarea lor omisso medio, cu atât mai mult cu cât în cazul excepției de prematuritate intervenise de altfel respingerea acesteia de prima instanță.
Totodată, în raport de disp. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea de apel constată invocarea în fața sa a unei excepții de neconstituționalitate a disp. art. 4, respectiv a art.33-35 din Legea nr. 165/2013.
În drept, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 rep., „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (…)”.
Astfel, în cauză Curtea de apel apreciază ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, doar în ceea ce privește art. 4 din Legea nr. 165/2013, căci: 1) excepția este ridicată în fața unei instanțe de judecată, respectiv Curtea de Apel București; 2) excepția de neconstituționalitate are legătură cu soluționarea cauzei, disp. Legii nr. 165/2013 fiind reținute de instanța de recurs în scopul judecării cauzei de față; 3) excepția este invocată de o parte, respectiv recurenții – reclamanți; 4) excepția de neconstituționalitate privește o lege în vigoare; 5) nu rezultă că prevederile contestate de partea recurentă-reclamantă ar fi fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară.
În ce privește punctul de vedere al instanței asupra excepției, Curtea de Apel apreciază că acesta este obligatoriu față de disp. art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 rep. doar în măsura în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost invocată de oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepției este una dintre părțile litigante, instanța de judecată are facultatea de a prezenta o opinie.
În cauza de față, Curtea apreciază că excepția este neîntemeiată, reținând în acest sens și deciziile Curții Constituționale nr. 188/2010 și 713/2010, prin care instanța de control constituțional a judecat, în ipoteze similare, în sensul că eșalonarea obligațiilor de plată de către stat pentru un interval de 3 ani, urmată de o reeșalonare pentru un interval de 5 ani nu contravine Constituției. Totodată, se reține și Decizia Curții Constituționale nr. 1027/2012, prin care s-a reținut că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
Față de cele expuse, Curtea va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013.
În ceea ce privește cererea recurenților de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.(1865), până la soluționarea excepției, Curtea o va respinge, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de acest text de lege.
Mai mult, dispozițiile art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992, care stabileau că pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă, au fost abrogate, în prezent instanța nefiind obligată să dispună suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției.
Un alt argument pentru respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei îl reprezintă și disp. art. 322 pct. 10 C.pr.civ.(1865) potrivit cărora, revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.
Pe cale de consecință, Curtea va respinge cererea de suspendare a judecății cauzei, ca neîntemeiată.
Totodată, Curtea va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți în raport de disp. art. 33, 34 și 35 din Legea nr. 165/2013.
Potrivit acestor texte, „(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri. (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014. (3) Entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Datele transmise de entitățile învestite de lege vor fi centralizate și publicate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1).” (art. 33); „(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni. (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni. (3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor îndreptățite.” (art.34); „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.” (art.35).
După cum se observă, situația recurenților-reclamanți nu intră nici sub incidența art. 33 și nici sub incidența art. 34 din Legea nr. 165/2013, căci notificarea acestora a fost deja soluționată, după cum a fost emisă și decizia reprezentând titlu de despăgubiri de către CCSD. În ce privește textul art. 35 din Legea nr. 165/2013, acesta este în legătură cu textele de la art. 33 și 34, astfel încât dacă acestea din urmă nu sunt incidente litigiului, nici art. 35 nu devine relevant cauzei.
Așa cum s-a arătat mai sus, textul incident din Legea nr. 165/2013 este cel de la art.41, față de care nu s-a invocat însă nicio excepție de neconstituționalitate.
Nefiind deci îndeplinită condiția ca excepția de neconstituționalitatea să fie în legătură cu o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului, cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă sub aspectul disp. art. 33, 34 și 35 din Legea nr. 165/2013.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți în raport de disp. art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți în raport de disp. art. 33, 34 și 35 din Legea nr. 165/2013.
Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți în raport de disp. art. 33, 34 și 35 din Legea nr. 165/2013.
Respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecății recursului în cond. art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ. (1865).
Respinge recursul formulat de recurenții - reclamanți T. M., G. M., G. S., G. Z., A. M. împotriva sentinței civile nr. 3265 din 16.05.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații – pârâți A. NAȚIONALĂ P. RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR (fosta COMISIE CENTRALĂ P. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR) și DIRECȚIA P. ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR ÎN NUMERAR, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. C. V. H. O. D. P.
GREFIER,
C. M.
Red./Tehnored. B.C./2 ex./2014
C. – S8CAF / Judecător fond: M. I.
| ← Pretentii. Sentința nr. 2665/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Decizia nr. 8930/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
