Obligaţia de a face. Decizia nr. 2669/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2669/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2014 în dosarul nr. 3228/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2669
Ședința publică de la 3.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – P. A.
JUDECĂTOR - C. R. I.
JUDECĂTOR - J. A.
GREFIER - S. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 987/22.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți V. N., V. M., V. V. și F. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-reclamanți V. M. personal și F. M. personal, lipsind recurenta-pârâtă ANRP și intimații-reclamanți V. N. și V. V..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că procedura de citare este legal îndeplinită, după care,
Se legitimează în fața instanței intimata-reclamantă F. M. cu actul de identitate C.I. . nr._ emis de SPCEP S5 biroul nr. 4, precum și intimatul-reclamant V. M. cu C.I. . nr._ emis de SPCEP Sector 3. Aceștia solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru că nu s-au prezentat la acest termen intimații-reclamanți V. N. și V. V. fiind rude cu ei.
Curtea după deliberare respinge cererea de amânare a judecării cauzei formulată de intimatul-reclamant V. M. în numele intimaților-reclamanți V. N. și V. V., având în vedere că nu s-au prezentat motive justificate pentru a se acorda un nou termen de judecată în cauză.
Intimații-reclamanți V. M. și F. M., arată că nu mai au cereri de formulat și probe de administrat, solicitând acordarea cuvântului pe cererea de recurs.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată, acordând cuvântul pe cererea de recurs.
Intimații-reclamanți V. M. și F. M., solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr._ reclamanții V. N., V. M., V. V. și F. M. au chemat în judecată pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care sa oblige parata sa plătească suma stabilita ca si compensații bănești prin Hotărârea nr. 1930/12.12.2002 emisa de Comisia de aplicare a Legii nr. 9/1998 din cadrul Prefecturii Mun. București si validata prin Decizia nr. 1404/14.08.2008 emisă de Vicepreședintele ANRP, actualizata conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998.
In motivarea acțiunii, reclamanții au învederat instanței ca prin hotărârea nr. 1930/12.12.2002 emisa de Comisia de aplicare a Legii nr. 9/1998 din cadrul Prefecturii Mun. București si validata prin Decizia nr. 1404/14.08.2008 le-au fost acordate compensații bănești în sumă de 196.153,18 lei.
In ciuda acestor dispoziții legale si, deși Decizia a fost emisă in anul 2008, nici până la data prezentei cereri nu s-a făcut dovada ca s-a achitat si restul de 60% din compensațiile acordate. Reclamanții arată că au primit prima tranșă de 40%.
Pârâta, deși legal citată, nu a depus întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 987/22.02.2013, Tribunalul București, secția a IX-a admis în parte cererea de chemare în judecată.
A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 117.691,90 lei reprezentând 60% din compensațiile bănești stabilite prin Hotărârea nr. 1930/12.12.2002 a Comisiei Mun. București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998.
A obligat pârâta la plata sumelor corespunzătoare actualizării întregii sume cu indicele prețurilor de consum de la data expirării termenului de 60 de zile pentru emiterea deciziei de validare și până la plata efectivă a fiecărei tranșe.
A respins cererea pentru restul sumelor ca neîntemeiată.
A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța aqceastă hotărâre, instanța a reținut următoarele:
In conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 9/1998, comisiile județene si a municipiului Bucuresti primesc, verifică si rezolvă cererile de acordare a compensațiilor. Hotărârile privind acordarea compensațiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor. De asemenea, potrivit art. 4 din H.G. nr. 1643/2004, comisia centrala, respectiv departamentul din cadrul Cancelariei Primului Ministru are doar atribuții de validare a hotărârii Comisiei Județene, prin aceasta din urma stabilindu-se însa despăgubirile.
Conform dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998, în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acorda la nivelul la care au fost validate de comisia centrala, iar în situația în care se achita în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport cu indicele de creștere a preturilor de consum din ultima luna pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S. înaintea plații, fata de luna decembrie a anului anterior. Eșalonarea plăților nu poate depăși 2 ani consecutivi.
În legătură cu efectuarea plății sumelor de bani reprezentând compensațiile acordate potrivit Legii nr. 9/1998, instanța a reținut că, în temeiul art. 6 și 8 din lege, a fost adoptată H.G. nr. 286/2004, în care s-a prevăzut, la art. 5, achitarea eșalonată, către beneficiari, a compensațiilor stabilite prin hotărârea Comisiei centrale, pe parcursul a 2 ani consecutivi, din care "40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat", precizându-se, în final: "cota de 60% din cuantumul compensației, achitată în anul următor, se actualizează în condițiile Legii nr. 9/1998".
Așadar, actul normativ în temeiul căruia a fost soluționată cererea de acordare a despăgubirilor, Legea nr. 9/1998, prevede un termen înăuntrul căruia pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților are posibilitatea de a achita integral sau cel puțin prima transa din suma stabilita cu titlu de despăgubire, termen ce nu a fost respectat de pârâtă, în condițiile în care, deși decizia de validare în cauza a fost emisă la 14.08.2008, pârâta a achitat reclamanților doar prima tranșă de 40 % din totalul despăgubirilor.
Instanța nu a reșinut împrejurarea ca plata celei de-a doua transe de 60 % este condiționată de existenta în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu aceasta destinație, întrucât o asemenea prevedere ar presupune ca dreptul reclamanților sa fie afectat de o condiție, nerealizarea acesteia conducând la prelungirea perioadei de plata peste termenul prevăzut de lege, ceea ce contravine prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea europeană a amintit în cauze precum C. c. României, că revine fiecărui stat sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive (Ruianu c. României, 17 iunie 2003, par. 66), iar în hotărârea pilot M. A. și alții c. României din 12 octombrie 2010 s-a constatat că ineficiența mecanismelor de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România, fiind identificate deficiențe sistemice.
A susține că lipsa fondurilor duce la prelungirea termenului de plată înseamnă o încălcare a dreptului reclamanților, iar nealocarea unor sume de bani cu această destinație nu pune la adăpost debitorul acestei obligații, soluția contrară însemnând golirea de conținut a dreptului reclamanților, aceștia fiind expuși unui abuz din partea debitorului care ar putea invoca sine die nealocarea fondurilor, cu consecința prelungirii în mod arbitrar a termenului de plată prevăzut de lege, pe cale de consecință dreptul reclamanților ar deveni iluzoriu, iar nu unul efectiv.
Prin urmare, dreptul reclamanților la plata celei de-a doua tranșe de 60 % din totalul despăgubirilor nu poate fi afectat de o condiție pur potestativă din partea debitorului obligației de plată.
In ceea ce privește prima tranșă de 40 %, tribunalul a reținut că potrivit aspectelor învederate de reclamanți, aceasta a fost efectuată în urma sentinței civile nr. 2653/27.06.2011.
Reclamanții au arătat, însă, că tranșa 40% din compensații nu a fost actualizată de la data expirării termenului legal prevăzut în art. 7 alin. 3 din Legea 9/1998 și până la data plății efective, solicitând ca pârâta să le achite diferența ce rezultă din reactualizare. Tribunalul a apreciat că și acest capăt de cerere este întemeiat, pentru motivele ce succed.
Prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. XXI din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor romani pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, precum și ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București. Validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut in art. 7 alin. 3 din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a preturilor.
Or, în speță, validarea Hotărârii nr. 1930/12.12.2002 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 9/1998 s-a realizat prin Decizia nr. 1404/14.08.2008, așadar cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. 3 din lege, astfel că se impune actualizarea sumei reprezentând prima transa de 40 % din totalul compensațiilor cu indicele de creștere a preturilor de consum.
Prin urmare, instanța a admis cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamanților suma de 117.691,90 lei, reprezentând 60% din compensațiile bănești stabilite prin Hotărârea nr. 1930/12.12.2002 a Comisiei Mun. București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998. Totodată, va obliga pârâta la plata sumelor corespunzătoare actualizării întregii sume cu indicele prețurilor de consum de la data expirării termenului de 60 de zile pentru emiterea deciziei de validare și până la plata efectivă a fiecărei tranșe.
În ceea ce privește daunele materiale în valoare de 400 de lei, pretins a fi rezultate din deschiderea și administrarea a patru conturi timp de 5 ani, tribunalul a reținut că reclamanții nu și-au dovedit pretențiile în condițiile art. 129 alin. 1 C.pr.civ. coroborat cu art. 1169 C.civ. din 1864, deși sarcina probei le revenea.
În privința daunelor morale, tribunalul a reținut că actualizarea cuantumului despăgubirilor este suficientă pentru a acoperi integral prejudiciul suferit prin întârzierea plății sumelor de bani, reclamanții nefăcând în condițiile legii dovada unui prejudiciu moral de natură a necesita o reparație suplimentară.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta.
În recurs, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr._ .
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că, în contextul intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 10/2013, precizează următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 10/2013, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 „se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei".
Totodată, potrivit alin. (2), „prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014".
Din analiza celor două texte de lege menționate, reiese fără echivoc intenția statului român de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 și neachitate (chiar și
parțial), pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la exigibilitatea acestor tranșe, două ipoteze sunt avute în vedere, respectiv ipoteza în care titlul de plată urmează a fi emis, în această situație prima tranșă fiind exigibilă în anul următor emiterii titlului și, respectiv, ipoteza în care titlul de plată a fost emis
anterior intrării în vigoare a ordonanței, în această situație prima tranșă fiind exigibilă începând cu 1 ianuarie 2014.
Prin urmare, creanța stabilită prin Decizia nr. 1404/2008 emisă de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu este exigibilă în momentul de față.
Așa cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, reglementarea modalității de plată eșalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 190/2003 și Legii nr. 393/2006 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat, având în vedere, pe de o parte necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, prin aplicarea unor modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.
In ceea ce privește solicitarea reclamanților de actualizare a cuantumului compensațiilor acordate, a făcut următoarele precizări:
Prin art. 1 alin. (4) din OUG nr. 10/2013, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, respectiv: "Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe".
Astfel, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat în ceea ce privește actualizarea compensațiilor bănești, iar a extinde aplicabilitatea acestor prevederi înseamnă a încălca cadrul legal existent pe principiul conform căruia legea specială derogă de la legea generală.
In drept, a invocat dispozițiile art. 3041 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 554/2004, precum și pe prevederile Legii nr. 9/1998, H.G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 10/2013.
Curtea, examinând sentința recurată, în raport de criticile formulate, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 304 și art. 3041 C.proc.civ., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește primul motiv de recurs:
Prin decizia nr. 528/12.12.2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 63/25.01.2014, Curtea Constituțională a statuat că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, ale Legii nr.290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr.393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.9/1998, Legii nr.290/2003 și Legii nr. 393/2006, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, “dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
Art. 147 alin. (4) teza a II-a din legea fundamentală, stabilește că, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii.
Motivul de recurs privind neexigibilitatea creanței stabilite prin decizia nr. 1404 emisă de către A.N.R.P., s-a întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 10/2013 care au fost declarate neconstituționale.
Ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor O.U.G. nr. 10/2013, textele de lege pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția continuă să-și producă efectele, în acest sens fiind interpretarea Curții Constituționale în situații similare (ex. decizia nr.783 din 12 mai 2009).
În consecință, primul motiv de recurs este neîntemeiat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs:
Și cel de-al doilea motiv de recurs s-a raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 10/2013, fiind valabile considerațiile expuse anterior, în analiza primului motiv de recurs.
Curtea reține că, în mod legal instanța de fond și-a întemeiat soluția cu privire la capătul de cerere având ca obiect actualizarea creanței cu indicele prețurilor de consum, pe decizia nr. XXI din 19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Înalta Curte a statuat, prin decizia sus-menționată, în aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, precum și ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, că data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998 iar validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor.
Potrivit art. 3307 alin. (4) C.proc.civ., dezlegarea dată de Înalta Curte problemelor de drept judecate în cadrul soluționării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Prin urmare, și cel de-al doilea motiv de recurs este neîntemeiat.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 987/22.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți V. N., V. M., V. V. și F. M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
P. A. C. R. I. J. A.
GREFIER,
S. I.
Red. CRI/2 ex.
Jud. fond Tribunalul București – M. I.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2541/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
