Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 4846/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4846/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 18246/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII –A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4846
Ședința publică din data de 12 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. N.
JUDECĂTOR: B. L. PATRAȘ
JUDECĂTOR: E. C. V.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți A. M., C. G., C. A., C. G., P. M. și I. G., toți reprezentați de S. N. AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR „PRO LEX”, cu sediul în București, .. 19, ., împotriva sentinței civile nr. 4442/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ și fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1 și DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, Calea Victoriei nr. 19, sector 3, prin reprezentant legal Serviciul Juridic, având ca obiect „litigiu funcționari publici”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu a răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- stadiul procesual: primul termen de judecată, în recurs;
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- la data de 13.02.2014, prin C. Registratură, intimata-pârâtă DGPMB a depus la dosarul cauzei întâmpinare în două exemplare, inclusiv pentru comunicare (filele 16-17 dosar);
- la data de 14.04.2014, prin C. Registratură, intimatul-pârât M. Afacerilor Interne depus la dosarul cauzei întâmpinare în două exemplare, inclusiv pentru comunicare (fila 19 dosar);
- în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 C.pr.civ..
Curtea reține cauza în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4442/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ și fiscal, în dosarul nr._, a fost respinsă ca nefondată actiunea formulată de reclamanții A. M., C. G., C. A., C. G., P. M. și I. G., toți prin reprezentant S. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR PRO LEX, în contradictoriu cu pârâții M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR și DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, acțiune prin care reclamanții solicitaseră obligarea pârâților la plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13 salariu pe anul 2010 pentru fiecare reclamant în parte, reactualizate cu indicele de inflație din momentul plății efective.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut, în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a MAI invocată prin întâmpinare, ca aceasta este întemeiată, întrucât raporturile de serviciu sunt încheiate între funcționarii publici și DGPMB, acestuia din urmă revenindu-i obligația, prin conducătorul instituției, care are calitatea de ordonator terțiar de credite.
Pe fondul cauzei, a reținut că, prin art. 25 alin.(1) din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice modificată și completată s-a prevăzut că personalul salarizat potrivit acestui act normativ beneficiază, pentru activitatea desfășurată,de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, plata acestui premiu anual se realiza începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011 au devenit aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publiceprin care s-a instituit un nou sistem de salarizare a acestei categorii profesionale.
Prin art.1 alin. (2) din acest act normativ s-a stabilit că, începând cu data intrării sale în vigoare, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute de această lege.
Prin art. 39 alin.(1) lit. w) din Legea nr. 284/2010 s-a prevăzut abrogarea Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nr. 330/2009.Abrogarea expresă directă a actului normativ anterior ce avea același obiect de reglementare a fost realizată în conformitate cu normele de tehnică legislativă, conținute de art. 64 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000, republicată.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, aplicarea acestui act normativ se realizeazăetapizat,prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor, funcțiilor de bază, salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale de aplicare.
În acest scop, a fost adoptată Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice iar art. 8 din acest act normativ a prevăzut că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Prin această reglementare s-a modificat modalitatea de plată a premiului anual, aferent anului 2010, aceasta fiind transformată, dintr-o executare uno ictu, într-o executare succesivă, iar sumele corespunzătoare dreptului s-au regăsit în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010.
Conformitatea acestor dispoziții legale cu normele din Legea fundamentală și Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivității legii și protecția dreptului de proprietate privată a fost constatată de Curtea Constituțională.
Astfel, instanța de contencios constituțional a statuat că, de principiu, sporurile, premiile și alte stimulente acordate angajaților din sistemul bugetar prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate ca atare de Constituție, legiuitorul fiind în drept să le instituie, să prevadă condițiile și criteriile de acordare, să le modifice, suspende sau chiar să le anuleze, ceea ce aparține competenței și opțiunii sale exclusive, singura condiție de ordin constituțional fiind aceea ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situație identică (Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012).
Cu referire la beneficiul premiului anual pe anul 2010, Curtea Constituțională a constatat că acesta reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său și constituie un „bun” în sensul Convenției, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a fost modificată doar modalitatea de acordare a acestor sume, anume, eșalonat și succesiv, prin creșterea în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Întrucât, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, în prezent abrogată, nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, s-a considerat că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil între interesele angajaților, pe de o parte, și interesul public, sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice, pe de altă parte.
Întrucât legiuitorul a modificat doar modalitatea în care statul urmează să execute în totalitate această obligație financiară, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul și întinderea creanței, Curtea Constituțională a stabilit că nu au fost încălcate prevederile constituționale și convenționale referitoare la protecția dreptului de proprietate privată.
De asemenea, instanța de contencios constituțional nu a reținut nici încălcarea principiului neretroactivității legii, deoarece dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi.
În raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009 s-a statuat că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite un control al constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională, iar examinarea de constituționalitate și convenționalitate efectuată în abstract prin aceste decizii se impune instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzelor analizate.
În consecință, premiul pretins de reclamanți nu poate fi acordat pe cale jurisprudențială în configurarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009 pe baza efectuării de către instanțele de judecată a unui examen de constituționalitate și convenționalitate a normelor cuprinse în art. 8 din Legea nr. 285/2010 sub aceleași aspecte asupra cărora instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin decizii cu efecte general obligatorii.
Pe de altă parte, nici raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât măsura legislativă de plată eșalonată a premiului aferent anului 2010, prin includerea sumelor corespunzătoare în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 285/2010, nu afectează dreptul reclamanților în substanța sa, iar măsurile luate au fost destinate menținerii echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică (D. D. D. ș.a. vs. România, decizie din 4 septembrie 2012, nr._/08). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o distincție esențială între dreptul de a primi, în viitor, un salariu câștigat pentru o muncă prestată și dreptul de a primi, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum (Lelas vs. Croația, cererea nr._/08,hotărâre din 20 mai 2010, §. 58; Vilho Eskelinen ș.a. vs. Finlanda, cererea nr._/00,hotărâre din 19 aprilie 2007, §. 94).
Totodată, s-a reținut că, în materia drepturilor salariale, statele se bucură de o largă marjă de apreciere în a determina oportunitatea și intensitatea măsurilor adoptate, iar instanța de contencios european a declarat în mod constant că respectă modalitatea în care statele membre concep imperativele utilității publice, cu excepția cazului în care raționamentul acestora se dovedește în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (F. M. și G. S. vs. România, cererile nr._/11 și nr._/11, §.19).
Ca atare, statul este cel în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat, putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor asemenea beneficii prin modificări legislative corespunzătore, însă atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate au fost respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora (Kechko vs. Ucraina, cererea nr._/00, hotărâre din 8 noiembrie 2005, §23).
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. M., C. G., C. A., C. G., P. M. și I. G., toți reprezentați de S. N. AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR „PRO LEX”, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii lor.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației si Internelor, arată că potrivit dispozițiilor art. 9, art. 13-14, art. 15 si art. 66 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, raportul de serviciu al polițistului ia naștere odată cu acordarea primului grad profesional, competenta acordării gradelor profesionale revenind Ministerului Administrației si Internelor.
Potrivit art. 7 alin 2 din Ordonanța de urgență nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor si Reformei Administrative "ministrul internelor și reformei administrative are calitatea de ordonator principal de credite".
Art.12 alin.5 din același act normativ prevede că ministrul administrației și internelor stabilește prin ordin, conducătorii unităților și subunităților care au calitatea de ordonatori de credite.
M. Administrației și Internelor are calitate procesuală pasivă deoarece: ministrul internelor și reformei administrative are calitatea de ordonator principal de credite, între M.A.I. și reclamant există raporturi de muncă, iar ordonatorul terțiar de credite, respectiv DGPMB are dreptul de a angaja, lichida și ordona cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, numai cu condiția ca în prealabil ordonatorul principal de credite - in speța M.A.I. să repartizeze creditele bugetare aprobate.
Cu privire la dreptul a de a primi al 13 - lea salariu, corespunzător anului 2010,
hotărârea pronunțată a fost dată cu reținerea si aprecierea eronata a situației de fapt si neaplicarea corecta a legii la situația de fapt, instanța nefăcând o corecta apreciere a cadrului normativ de referință la situația de fapt.
Dreptul a de a primi al 13 - lea salariu, corespunzător anului 2010, s-a născut începând cu 01 ianuarie 2010 și a continuat pe tot parcursul acestui an, până la 31 decembrie.
In esența, analizând toate textele legale in materia salarizării personalului bugetar, instanța de fond, interpretând art. 8 din Legea nr. 285/2010, a reținut ca, prin aceasta reglementare s-a modificat modalitatea de plata a premiului anual, aferent anului 2010.
Instanța a omis insa sa observe ca, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat in concret o privare de bun al reclamanților, respectiv o privare a dreptului de a primi premiul anual aferent anului 2010.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional, insa instanța a omis sa observe ca nici măcar nu s-a declarat vreo cauza de utilitate publica pentru care prin art. 8 din Legea 285/2010 s-a stipulat neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010.
In mod greșit instanța a mai reținut si ca „ legiuitorul a modificat doar modalitatea in care statul urmează sa execute in totalitate aceasta obligație financiara", recunoscând deci dreptul pretins.
Potrivit art.15 alin. 2 din Constituție „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile ", iar art. 1 din Codul civil că „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", adică pentru trecut. Legea se aplică numai faptelor petrecute în intervalul de timp de la . și până la ieșirea din vigoare, și nu faptelor petrecute anterior.
Până la . Legii nr. 285/ 28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul anual, cunoscut și sub denumirea de al 13 - lea salariu, a fost reglementat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, care dispunea că: „Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea".
Întrucât Legea nr. 285/2010 nu este o lege interpretativă, care să explice sensul legii anterioare, respectiv a Legii nr. 330/2010, pentru a accepta că efectele sale se produc de la data intrării în vigoare a legii anterioare, și nici nu îmbracă forma unei legi penale sau contravenționale noi, mai favorabile, în cauză nu sunt incidente, excepțiile de strictă interpretare menționate mai înainte, de la principiul neretroactivității legii.
Dreptul de a primi al 13-lea salariu, corespunzător anului 2010, s-a născut începând cu 01 ianuarie 2010 și a continuat pe tot parcursul acestui an, până la 31 decembrie.
In analizarea dreptului pretins, instanța de fond nu a avut in vedere ca, majorările salariale acordate in anul 2011, au cu totul alta natura si regim de acordare, neputându-se pune semnul egalității intre acestea si prima anuala prevăzută pentru activitatea desfășurata in anul 2010, sens in care:
Instanța a omis insa sa facă distincția clară între momentul nașterii dreptului, care a început să curgă la 1 ianuarie 2010 și s-a epuizat la terminarea acestuia, și un alt moment, cel al concretizării dreptului prin acordarea echivalentului bănesc cuvenit, de la 1 ianuarie 2011, pentru ca aceasta să nu rămână golit de substanță, de conținut.
Mai mult decât atât, premiul anual reprezentând suma de bani egală cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, îmbracă forma unui drept patrimonial recunoscut, pentru o situație trecută, respectiv anul 2010, prin urmare Legea nr. 285/2010, ale cărei dispoziții sunt în vigoare începând cu 01 ianuarie 2011, nu poate duce la înlăturarea existenței dreptului pentru trecut, întrucât ar contraveni atât prevederilor art. 53 din Constituție, referitoare la cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, dar și reglementărilor date prin art.1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanți și a reglementărilor legale aplicabile, curtea reține următoarele:
1. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MAI a fost în mod corect admisă de instanța de fond, raportat la pretențiile reclamanților, de obligare la plata celui de-al 13-lea salariu, iar nicidecum de alocare de fonduri pentru efectuarea acestor plăți, după cum se raportează în argumentare, prin motivul de recurs, la sentința tribunalului.
Or, cât timp reclamanții au legate raporturilor de serviciu cu pârâta intimată DGPMB, aceasta din urmă este singura obligată a le face plata drepturilor salariale cuvenite, având calitate procesuală într-o cauză precum prezenta.
2. În ce privește fondul cauzei, potrivit art. 25 alin. 1 și 4 din Legea nr. 330/2009, ”(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea
………………………
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”
Prin Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 1 ianuarie 2011, textul susmenționat a fost abrogat.
În ceea ce privește însă premiul anual aferent anului care se sfârșise, 2010, care era deja un drept câștigat, legiuitorul a modificat efectele aplicării alin. 4 al art.25 din legea nr. 330/2009, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, potrivit căruia ” Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Cu alte cuvinte, chiar dacă acest drept nu a fost acordat expressis verbis, de facto reclamanții au beneficiat de el prin includerea acestuia în majorările salariale acordate în anul 2011.
În același sens a statuat, cu putere obligatorie pentru instanță, Înalta Curtea de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013, pronunțată în interesul legii, statuând că ” în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.
Prin urmare, instanța apreciază prezentul recurs ca vădit neîntemeiat, urmând ca – în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. – să îl respingă în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul ca nefondat declarat de recurenții-reclamanți A. M., C. G., C. A., C. G., P. M. și I. G., toți reprezentați de S. N. AL POLIȚIȘTILOR ȘI VAMEȘILOR „PRO LEX”, cu sediul în București, .. 19, ., împotriva sentinței civile nr. 4442/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ și fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1 și DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, Calea Victoriei nr. 19, sector 3, prin reprezentant legal Serviciul Juridic, având ca obiect „litigiu funcționari publici”.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 12 iunie 2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
M. N. | B. L. PATRAȘ | E. C. V. |
GREFIER |
F. E. B. |
Red. M.N./2 ex.
Jud. fond S. G.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 2669/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 6608/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
