Obligaţia de a face. Decizia nr. 3529/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3529/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-05-2014 în dosarul nr. 22654/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.3529
Ședința publică de la 05.05.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - O. D. P.
JUDECĂTOR - B. C.
JUDECĂTOR - V. H.
GREFIER - C. A.
Pe rol fiind recursul formulat de recurenta reclamantă B. C. E. împotriva sentinței civile nr.5814/25.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă U. S. Haret și intimatul pârât/chemat în garanție M. Educației Naționale (fost M. Educației, Certării, Tineretului și Sportului).
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta reclamantă prin avocat O. C., care depune împuternicire de substituire pentru avocat titular Colțuc M. V., cu împuternicire avocațială pe care o depune la dosar, lipsind intimații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează Curții că prin Serviciul Registratură, la data de 01.04.2014, intimata pârâtă USH a depus întâmpinare și un set de înscrisuri, părțile solicitând judecarea cauzei și în lipsă conf. art.242 alin.2 C.pr.civ.(1865)
Se procedează la comunicarea către reprezentantul recurentei reclamante a copiei întâmpinării formulate de intimata pârâtă U.S.H.
Recurenta reclamantă, prin avocat, nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării și arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii pronunțate de instanța de fond, fiind încălcat dreptul reclamantei de a obține o diplomă de licență. Pune concluzii de admitere a cererii de chemare în garanție, astfel cum a fost formulată de pârâta U. S. Haret. Își rezervă dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.5814/25.11.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta B. C. E., în contradictoriu cu pârâta U. S. Haret București; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București la data de 14.09.2011 sub nr._ reclamantul B. C. E. a chemat în judecată pe pârâta U. S. Haret București solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței și în garanție pe M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului solicitând obligarea acestuia la recunoașterea diplomelor de licență. A reținut Tribunalul că, în motivarea cererii, reclamantul a aratat că a absolvit U. S. Haret, iar din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau, respectiv și-a plătit taxele de studii, a susținut și promovat toate examenele, inclusiv examenul de licență, condiții în care U. era obligată să elibereze actele de studii completate. Reclamanta a arătat că potrivit OMEC nr. 3404/07.03.2006 admiterea în învățământul superior se organizează numai în instituțiile care au în structura domeniilor de studiu specializări acreditate și specializări care au obținut autorizație de funcționare provizorie. Reclamanta a fost admisă să susțină examenul de licență în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-a promovat, astfel că U. S. Haret a recunoscut titlul de licențiat, potrivit adeverinței eliberate. În drept, au fost invocate disp. Legii nr. 1/2011 și art. 15 alin. 2 din Constituție, iar în dovedirea acțiunii a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisuri.
De asemenea, Tribunalul a reținut că prin concluziile depuse la 06.12.2011 M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei de interes și a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă. În motivare s-a arătat sub aspectul excepției lipsei de interes că reclamanta solicită instanței obligarea MECTS la recunoașterea unei diplome de licență care nu a fost emisă încă de către U. S. Haret. Pe fond, cu privire la cererea de chemare în garanție, s-a arătat că între MECTS și reclamantă, absolvent al Universității S. Haret nu există un raport juridic în sensul disp. art. 60 C.pr.civ. Totodată, pentru admisibilitatea cererii de chemare în garanție este necesar ca cererea principală a reclamantei, obligarea pârâtei la eliberare diplomă de licență, să fie respinsă. Or, într-o asemenea situație, solicitarea îndreptată împotriva MECTS de recunoaștere a diplomei de licență ar fi lipsită de obiect. În fond, M. arată că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. U. nu are dreptul să elibereze acte de studii pentru absolvenții unor programe de studii și forme de învățământ neautorizate/neacreditate.
Pârâta U. S. Haret a depus întâmpinare, arătând că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverință de studiu pentru reclamantă și a făcut demersuri către MECTS în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009 spre a putea comanda la societatea de tipărire S.C. Romdidac S.A. aceste formulare, în scopul livrării lor. În prezent pârâta este în imposibilitatea obiectivă de a obține în totalitate tipărirea formularelor tipizate constând în actele de studiu solicitate de reclamanți, datorită refuzului de îndeplinire a obligațiilor legale de către MECTS.
Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în măsura în care va fi admisă acțiunea iar pârâta va cădea în pretenții, să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă, sub sancțiunea prev. de art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 200 lei/fiecare zi întârziere începând cu a 10 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. În motivare pârâta a menționat că specializarea urmată de reclamantă la forma de învățământ a fost confirmată de MECTS prin emiterea formularelor cu sigla acestui minister până în anul 2009, dată la care a refuzat eliberarea pentru acest an. Pârâta a menționat că nu este în culpă în ce privește emiterea diplomei de licență, culpa aparținând chematului în garanție care refuză să aprobe necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților pentru anul universitar 2008/2009. Poziția de refuz din partea MECTS vine în totală contradicție cu conduita abordată până în anul 2009 când absolvenții aflați în aceeași situație cu reclamanții (care au absolvit anterior acestui an) sunt beneficiarii eliberării formularelor de diplome.
M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a solicitat respingerea acesteia motivat de faptul că acesta a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010 prin mai multe adrese, cererea de chemare în garanție fiind lipsită de obiect. Diferențele dintre numărul solicitat și cel aprobat au fost explicate prin aceea că față de disp. art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007 actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, prin urmare, universitatea nu avea dreptul să elibereze acte de studii pentru absolvenții unor programe de studii și forme de învățământ neautorizate/neacreditate.
Prin sentința civilă nr. 1505/02.03.2012 Curtea de Apel București a respins acțiunea și cererea de chemare în garanței.
Prin Decizia nr. 4915/10.04.2013 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._, a fost admis recursul formulat de reclamant și s-a dispus casarea sentinței atacate, precum și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, unde a fost înregistrată sub nr._ .
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:
În conformitate cu adeverința nr. 4780/23.07.2009, reclamanta a absolvit în iulie 2009 cursurile Facultății de Psihologie București, studii universitare de licență, în sistem Bologna. Reclamantul a urmat forma de învățământ ID, aspect care reiese din contractele de studii anexate la dosar.
Ulterior promovării examenului de licență, reclamantei i s-a emis de către Universitate, adeverința anterior menționată. Aceste înscrisuri sunt însușit exclusiv de conducerea universității și de cea a facultății absolvite, reproducându-se totodată, în cuprinsul său, dispozițiile art. 60 alin 1 din Legea 84/1995 republicată. Expirând perioada de valabilitate a respectivei adeverințe, reclamantul s-a adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomei de licență.
Pârâta USH a răspuns cererii afirmând, în esență, că nu i-a eliberat diploma de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții MECTS decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale MECTS, până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.
Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate reiese faptul că, în temeiul art. 7 din Ordinul 2284/2007, MECTS a avizat în parte cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.
În analiza îndreptățirii reclamanților la emiterea diplomei de licență, tribunalul pleacă de la prevederile art. 5 alin. 1 din Ordinul 2284/2007 care dispune în sensul că „Instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".
Astfel, U. S. Haret nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie.
În acest sens, Tribunalul reține că această universitate a fost înființată prin Legea 443/2002. Conform art. 2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: a) Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, specializarea limba și literatura străină A (engleză, franceză) - limba și literatura străină B (franceză, engleză, germană, spaniolă, italiană, rusă, latină), cu predare în limba română; b) Facultatea de D., specializarea drept, cu predare în limba română; c) Facultatea de Educație Fizică și Sport, specializarea educație fizică și sport, cu predare în limba română; d) Facultatea de Management Financiar-Contabil, specializarea contabilitate și informatică de gestiune, cu predare în limba română.
Pentru forma de învățământ ID a Facultății de Psihologie, la data înmatriculării reclamantei, această unitate nu avea o acreditare specială, acesta fiind și motivul pentru care în adeverința eliberată, unitatea a simțit nevoia de a cita prevederile art. 60 din Legea 84/1995. În esență, U. apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile de drept, în forma ID, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru această specializare, în forma la zi de învățământ.
Tribunalul nu poate îmbrățișa acest punct de vedere, el fiind într-o flagrantă și vădită discordanță cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată ordonanța care reglementează asigurarea calității educației.
Astfel, raportându-ne la legislația în vigoare la momentul la care au început studiile la această unitate de învățământ, remarcăm faptul că potrivit art. 60 din Legea 84/1995 republicată și modificată: „Activitatea didactica se poate organiza in urmatoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de invatamant seral, cu frecventa redusa si la distanta pot fi organizate de institutiile de invatamant superior care au cursuri de zi.
Prin HG 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze invatamant la distanta si invatamant cu frecventa redusa instituțiile de invatamant superior acreditate, in specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea institutiilor de invatamant superior si recunoașterea diplomelor, republicata.”
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern, reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform legii 88/1993 republicată.
Norma prevăzută la art. 60 alin 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamanta a început studiile, nu poate fi interpretată în sensul dorit de Universitate, respectiv în sensul că odată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.
Nicio prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.
În opinia tribunalului, articolul 60 alin 1 din Legea 84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.
Sub nicio formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art. 3 din HG. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993 și de OUG 75/2005.
În argumentarea acestui punct de vedere, tribunalul mai are în vedere și dispozițiile art. 29 alin. 1 din OUG nr. 75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și art. 29 alin. 3 din același act potrivit cărora „În învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă.”
Coroborând disp. art. 3, art. 17 din HG nr. 1011/2011, prev. art. 60 alin. 4 din Legea nr. 84/1995 și disp. art. 3, art. 4 din OUG nr. 75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.
Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității S. Haret București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu.
La data înscrierii reclamantei în anul I de studiu era în vigoare HG nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 – 3 prin HG nr. 1609/2004 și HG nr. 916/2005, potrivit cărora Facultatea de Psihologie, specializare urmată de reclamanți în cadrul Universității S. Haret, a fost autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ „zi”, nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de aceasta – ID.
Nici analiza dispozițiilor pertinente din HG nr. 676/2007, nr. 635/2008 nu duc la o altă concluzie.
Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” anterior menționată arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și a dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu dă dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.
Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din OUG nr. 75/2005.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).
Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (vezi art. 29 din OUG 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din HG nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
U. S. Haret nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform OUG 75/2005 și HG 1011/2001, în specializarea în cauză, forma ID.
În consecință, reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.
Prin urmare, nu este îndreptățită a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U., potrivit art. 32 alin 2 din OUG 75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte, iar MECTS nu este obligat să aprobe tipărirea tipizatelor.
Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.
Fără îndoială că aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.
Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamantul este îndreptățit la eliberarea acelui act și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamant a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.
Simplul fapt că U. a emis adeverințe provizorii care atestă parcurgerea de către aceasta a unei forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarul acesteia, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art. 2 din Ordinului 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.
Conform art. 2 alin 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.
Adeverința eliberată nu este un act de studii, este un act eliberat prin voința unilaterală a Universității, care nu a fost recunoscut de MECTS, putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Această adeverință nu poate naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverința a fost eliberată pe baza raporturilor contractuale între reclamanți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.
Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite, reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația corelativă de emitere a unui act de studii.
Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul 2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei, nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.
Nici necontestarea pe cale principală a acestei adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamanta ar fi îndreptățită la emiterea unei diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă.
Deși instanța nu a fost investită cu o cerere expresă privind legalitatea acreditării formelor de învățământ derulate de U. S. Haret, acest fapt nu poate să nu facă obiectul unei cercetări incidentale, în cadrul prezentului litigiu, având în vedere că îndreptățirea sau nu a reclamantului la eliberarea unei diplome universitare presupune cu necesitate verificarea formei de învățământ parcurse de acesta. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.
S-a mai susținut că lipsa de reacție a MECTS în sensul efectuării de verificări din oficiu cu privire la activitatea desfășurată de U. S. Haret, ar reprezenta un fel de aprobare tacită a modalității în care această instituție a înțeles să aplice dispozițiile art. 60 de Legea învățământului. Din punctul de vedere al instanței, neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea MECTS, care a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ nu duce la înlăturarea concluziei potrivit căreia reclamantul a urmat o formă neacreditată de învățământ.
Nu au fost administrate probe în prezenta cauză din care să reiasă faptul că omisiunea acestui Minister de a controla U., ar putea fi interpretată în sensul unei aprobări tacite a legalității actelor întreprinse de Universitate sau, mai mult, drept o complicitate la inducerea în eroare a studenților.
Analizând prezenta acțiune din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța reține că în temeiul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție (la semnarea căruia România a formulat o rezervă cu privire la finanțarea învățământului privat), statele membre nu sunt obligate la organizarea unui anumit tip de invatamant, cu atât mai puțin la recunoașterea unor forme private de invatamant. Formularea negativa a articolului indicat anterior se interpetează în sensul că statele au mai degrabă o obligație negativă și nu una pozitivă, aceea de a pune la dispoziția persoanelor un anumit tip de învățământ.
În esența, sub articolul anterior menționat, statele au obligația de a nu îngrădi accesul persoanelor la formele de învățământ deja existente, in condițiile deja prescrise de lege. Prin însăși natura sa, acest drept este supus unei reglementări naționale, în această materie, statelor recunoscându-li-se o mare marjă de apreciere (a se vedea cauza Affaire « relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique » c. Belgiei și Adnan KARAİSMAİLOĞLU c. Turciei).
Or, in speța, statul nu a recunoscut niciodata forma de invatamant aleasa, hotărârile de guvern emise fiind clare sub aspectul formei de învățământ acreditate. Prin urmare, pe calea prezentei acțiuni, instanța nu poate obliga statul sa recunoască efectul util al unor studii, respectiv recunoașterea unei diplome, atât timp cat forma de învățământ parcursa nu este ea însăși recunoscuta.
Nimic nu împiedica pe reclamanți să urmeze aceeași specializare, în aceeași formă de învățământ, respectiv ID, la o unitate care beneficia de acreditare.
Un eventual argument - error communis facit ius, (bună credință la momentul începerii studiilor și că această eroare i-a fost întreținută de către autorități care nu au afirmat în mod clar nelegalitatea formei de învățământ ID) nu subzistă.
Fără a ignora multitudinea situațiilor în care acest principiu a reușit să creeze drept, instanța atrage totuși atenția asupra faptului că de fiecare dată aplicarea sa, ulterior analizei întrunirii sau nu a condițiilor sale cumulative, s-a făcut în urma unui riguros examen de proporționalitate și echitate în privința soluției juridice care ar trebui să fie recunoscute, în detrimentul alteia.
Astfel, cu titlu de principiu, reține instanța faptul că efectele bunei credințe sunt mult mai întinse decât cele prevăzute în codul civil, numai atunci când eroarea scuzabilă individuală este unită cu eroarea comună. Aceasta din urmă poate fi definită drept convingerea lipsită de îndoială pe care și-a format-o marea majoritate a oamenilor (a membrilor unei colectivități) că o anumită persoană este titularul unui drept, pe când în realitate acea persoană nu este titularul dreptului respectiv.
Cu privire la atitudinea subiectivă, reține instanța că acesteia erau pe deplin accesibile dispozițiile legale în baza cărora s-au înscris la U. pârâtă, respectiv HG 916/2005, HG 676/2007 sau HG 635/2008. La o simplă lectură a acestora se poate lesne observa, chiar și de către o persoană fără studii juridice, faptul că în cadrul acestei universități existau acreditate/autorizate provizoriu doar anumite specializări la forma de învățământ ID. Cea urmată nu apărea printre acestea. Prin urmare, în mod legitim, se putea naște cel puțin o îndoială cu privire la legalitatea formei de învățământ urmate.
Mai mult, actele normative adoptate ulterior înscrierii la studii (care au beneficiat și ele de o largă popularizare) și care se coroborează cu prevederile art. 67 alin. 2 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora, prin finalizarea studiilor se înțelege și examenul de licență, conturează ideea potrivit căreia o astfel de aparență a dreptului bazată pe o eroare comună nu ar putea fi susținută. Reține instanța faptul că art. 3 din OG nr. 10/2009 are în vedere pe studenții ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I, în perioada 2005 – 2008, la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ ID/FR, care nu au finalizat studiile prevăzându-se posibilitatea acestora de a le continua la specializări/programe autorizate sau acreditate potrivit metodologiei. Același drept îl are în vedere și Ordinul M. nr. 5202/2009 pentru studenții înmatriculați la U. S. Haret, iar din economia acestor acte normative rezultă că sunt asimilate persoanelor care nu au finalizat studiile universitare și acele persoane care au urmat cursuri neautorizate sau neacreditate.
Tribunalul nu apreciază ca fiind fondat un astfel de argument, nici prin prisma principiului echității, în măsura în care prin el se tinde chiar la obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ pe care nu are dreptul, conform celor anterior menționate, să îl emită. Buna credință a reclamantei ar putea fi valorificată în sfera răspunderii civile contractuale, fără ca aceasta să conducă automat la o reparare în natură a prejudiciului produs, respectiv emiterea diplomei, putându-se evalua oportunitatea acordării de daune, pe această cale.
Făcând un examen de proporționalitate între dreptul concurente, respectiv dreptul individual al reclamantei și interesul public aferent efectelor recunoașterii unei diplome universitare, instanța apreciază că acesta din urmă trebuie să prevaleze. Nu trebuie ignorată răspunderea statului pentru asigurarea unei anumite calități a pregătirii profesionale a celor pe care îi lansează pe piața muncii, prin recunoașterea studiilor. Dând aceleași drepturi titularilor, diplomele emise la nivelul întregii țări trebuie să asigure un caracter unitar al cunoștințelor acumulate, aspect asigurat tocmai prin organizarea sistemului de acreditare.
În acest context, instanța mai reține că reclamantei i-a fost și îi este în continuare deschis accesul la urmarea unei forme de învățământ, la aceeași specializare, într-un cadru acreditat/autorizat.
Nici argumentul reținut și derivat din principiul nediscriminării (față de fluctuațiile de jurisprudență internă) nu poate fi reținut în cauză ca fiind creator de drept, în condițiile în care prezenta hotărâre reprezintă o interpretare pertinentă a dreptului intern aplicabil, în condițiile respectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei.
Instanța recunoaște faptul că, în principiu, calitatea sistemului judiciar se vede atât în claritatea legilor dar și în coerența cu care se exercită puterea de interpretare a acestora. Din perspectiva Curții de la Strabourg, noțiunea de divergență de jurisprudență prezintă interes în măsura în care aceasta, în cazurile concrete, poate afecta dreptul la un proces echitabil a reclamantului, drept garantat de art. 6 din CEDO. S-a interpretat astfel că principiul securității juridice garantează, inter alia, o stabilitate de interpretare juridică și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept (P. c. României, 1 decembrie 2005 și Vinčić și alții c. Serbiei 1 decembrie 2009).
Totodată, trebuie conștientizat că activitatea de judecată reprezintă, cu precădere, un proces de evaluare și argumentare, o aplicare concretă a dispozițiilor legale unor situații particulare. Oricât de clară și precisă ar fi norma legală, ea are eminamente un caracter general, revenind judecătorului sarcina să identifice multitudinea situațiilor faptice pe care aceasta le poate sau nu acoperi și în ce măsură. Prin urmare, principiul securității juridice nu este lezat ori de câte ori două hotărâri judecătorești definitive prezintă două puncte de vedere diferite asupra unei situații de fapt similare.
Cu titlu de principiu, Curtea a recunoscut că pronunțarea unor soluții jurisprudențiale diferite este un aspect inerent oricărui sistem juridic bazat pe un ansamblu de instanțe competente să soluționeze în fond, într-o anumită jurisdicție teritorială (Santos Pinto împotriva Portugaliei, 20 mai 2008).
Mai mult, s-a admis că interpretări diferite pot apărea chiar și în cadrul aceleiași jurisdicții, aspect care nu poate constitui, în sine, o încălcare a Convenției.
Principiul securității nu se opune nici schimbărilor jurisprudențiale. Curtea a statuat foarte clar că dispozițiile art. 6 din CEDO nu garantează un drept la consecvența jurisprudenței (Unédic c. Franței, 18 decembrie 2008).
Evoluția jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției dat fiind că eșecul menținerii unei abordări dinamice și progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (Atanasovski c.Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010).
Regula de la care Curtea Europeană pleacă în această materie este aceea că ei nu-i revine sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție (García Ruiz c. Spaniei, 21 ianuarie 1999). De asemenea, ei nu îi revine nici competența, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident, să compare hotărâri diferite ale instanțelor naționale, chiar și pronunțate în acțiuni similare în aparență. Din perspectiva care ne interesează la acest moment, principiul subsidiarității înseamnă că instanța europeană nu poate fi tratată ca o instanță de control judiciar, superior ierarhică instanțelor naționale și nici ca o autoritate competentă să unifice într-un anumit fel jurisprudența instanțelor naționale.
Curtea a mai subliniat că, în exercitarea acestei competențe, independența instanțelor naționale trebuie respectată (Ādamsons c. Letoniei, 24 iunie 2008).
Recent, o hotărâre de M. Cameră (Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turciei, 20 octombrie 2011) a tranșat rolul Curții cu privire la numărul din ce în ce mai mare a cererilor individuale care pun problema încălcării dreptului la un proces echitabil din pricina unor orientări jurisprudențiale divergente, la nivel intern. În esență, instanța europeană a apreciat că simpla existență a unei jurisprudențe divergente naționale nu o obligă să intervină în sensul condamnării statului pentru încălcarea art. 6 din CEDO, o astfel de stare nefiind incompatibilă per se cu garanțiile Convenției. Dimpotrivă, hotărârea statuează că autorităților naționale le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura o coerență a jurisprudenței interne, conform mecanismelor legale iar, intervenția instanței de la Strasbourg trebuie să aibă un caracter excepțional. S-a apreciat astfel că dreptul la recurs individual nu poate fi utilizat ca un mecanism de tratare sau soluționare a divergențelor de jurisprudență care pot apărea la nivel național și nici ca un mecanism de control care să se substitue incoerențelor decizionale ale instanțelor interne.
Circumstanțele excepționale care mai pot justifica intervenția Curții, după pronunțarea acestei hotărâri, se referă la existența, într-o speță concretă, a unor decizii interne, în mod evident arbitrare, fie din cauza absenței motivării lor, a unor motivări absurde sau în ipoteza nerespectării garanțiilor esențiale ale dreptului la un proces echitabil.
per a contrario, în situația în care hotărârea internă definitivă invocată de reclamant a fost corespunzător motivată, denotând o interpretare rezonabilă a legii naționale pe care instanța sesizată a ales să o dea, și a fost pronunțată la finalul unei proceduri contradictorii în care a părțile au avut ocazia să își prezinte punctele de vedere, simplul fapt că ea este diametral opusă față de soluțiile pronunțată de alte instanțe sesizate cu cereri similare, nu conduce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice.
Nu sunt de neglijat numeroasele decizii de inadmisibilitate pronunțate în cursul anului 2012 și 2013, în care s-a apreciat că statul Român nu a încălcat art. 6 rap la art. 14 din Convenție, cu privire la pretinsa jurisprudență neunitară și că mecanismul intern de unificare este unul funcțional (T. și alții c. România, 13 noiembrie 2012, F. și alții c. România 7 februarie 2012 și S. Neghea și alții c. România 11 septembrie 2012, I. R. și alții c. României, 11 septembrie 2012, A. și alții c. României, 10 mai 2012, D. B. c. România 29 mai 2012).
Cert, în măsura în care la nivelul instanțelor superioare se remarcă o astfel de jurisprudență, diligența acestora impune declanșarea unicului sistem legal de unificare a practicii, respectiv recursul în interesul legii.
Față de toate argumentele anterior menționate, tribunalul constată că acțiunea formulată nu este fondată.
MECTS are obligația aprobării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii. Corespunzător, U. S. Haret are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.
Cu alte cuvinte, în măsura în care U. S. Haret nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanta aceasta nu îi putea elibera acestuia în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de MECTS, această posibilitate legală nu există nici în prezent.
Pentru toate considerente, în temeiul disp. art. 1 Legea nr. 554/2004 instanța respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că U. S. Haret nu era autorizată să organizeze pentru specializarea urmată de reclamantă cursuri de ID, așa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat. Similar, nici refuzul MECTS de a aproba tipărirea tipizatelor nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.
Având în vedere soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, instanța respinge cererea de chemare în garanție a MECTS ca fiind neîntemeiată.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 11.02.2014, a declarat recurs, înregistrat la data de 26.02.2014, reclamanta B. C. E., solicitând admiterea recursului, și pe cale de consecință, modificarea în tot ca netemeinică și nelegală a sentinței civile nr.5814 din 25.11.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale, fost Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului formulată de U. S. Haret așa cum a fost formulată.
În motivare, a arătat recurenta că instanța a decis, fără a fi învestită în acest sens, să se pronunțe asupra situației prezente a pârâtei U. S. Haret, depășind astfel cadrul procesual stabilit.
Facultatea de Sociologie - Psihologie din cadrul Universității S. Haret a funcționat, în perioada ciclului de studii parcurs, în baza H.G. 916 din 11.08.2005 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licență.
Actul normativ arătat nu face distincție între specializări, programe de studii sau forma de învățământ, menționând în art. 1 doar că „Se aprobă structura instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pe facultăți și departamente, prevăzută în anexa nr. 1”.
U. S. Haret este inclusă în H.G. nr. 916/2005, în anexa 1, secțiunea B - Instituții de învățământ superior particular, nr. crt. 6, cu un număr de 25 de facultăți, inclusiv Facultatea de drept si administrație publica din București.
Prin H.G. nr. 1175 din 06.09.2006 privind organizarea studiilor universitare de licență și aprobarea listei domeniilor și specializărilor din cadrul acestora s-a aprobat nomenclatorul domeniilor de studii universitare de licență și a specializărilor din cadrul acestora, inclusiv pentru domeniul științe economice, (pct. 6 din Anexa la HG. nr. 1176/2006).
În art. 8 al H.G. nr. 1175/2006 se prevede în mod expres că, pe data intrării în vigoare a acestui act normativ, se abrogă: H.G. nr. 88/2005 privind organizarea studiilor universitare de licență și anexa 3 la H.G. nr. 916/2005 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licență. Norma de reglementare prevăzută la art. 8 din H.G. nr. 1175/2005 este clară și nu suportă niciun fel de interpretare, în sensul că H.G. nr. 916/2005 se abrogă parțial, celelalte dispoziții ale sale rămânând în vigoare și producătoare de efecte juridice, inclusiv anexa nr. 1 secțiunea B, în care este inclusă U. S. Haret, cu cele 25 de facultăți acreditate sau autorizate provizoriu.
Dispozițiile legale aplicabile sunt cele menționate în H.G. nr. 1175/2006, care în art. 7 prevede că "Prevederile prezentei hotărâri se aplică învățământului superior public și privat, acreditat și/sau autorizat provizoriu, care funcționează în condițiile legii, începând cu anul universitar 2006-2007, pentru studenții admiși în anul I”.
Un act normativ relevant în cazul dedus judecății îl reprezintă OG nr. 10/2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 581 din 20 august 2009, singurul act normativ care obligă U. S. Haret să înceteze școlarizarea pentru toate specializările/programele de studii/autorizate provizoriu/acreditate la forma de învățământ la distanță. Numai că, în raport cu data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României - 20 august 2009 și cu principiul prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituția României, aceste dispoziții nu sunt aplicabile recurentei, întrucât la acea dată susținuse și promovase deja examenul de licență. De altfel, în cuprinsul OG. nr. 10/2009 nu se face referire la situația absolvenților învățământului la distanță care și-au finalizat studiile prin examene de licență, situație în care se află și reclamanta.
Instanța de fond omite să se pronunțe asupra efectelor pe care le-a produs deja adeverința de licență eliberată, care se bucură de prezumția de legalitate, autenticitate și de veridicitate. Această adeverință de licență, care are regimul unui act de studii și care confirmă dobândirea titlului de licențiat, nu a fost anulată de nicio instanță de judecată. Pe cale de consecință, atâta timp cât adeverința de licență depusă la dosar nu a fost anulată de nicio instanță de judecată, se prezumă că aceasta a fost emisă cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, emană în mod real de la emitent, reflectă în mod real că a dobândit în sesiunea iulie 2009, prin mijloace legale, titlul de licențiat, fără să mai fie nevoie în speță, să fie făcute alte cercetări cu privire la dreptul de a i se elibera diploma de licență și suplimentul la aceasta.
Răsturnarea triplei prezumții de care se bucură Adeverința de licență poate fi făcută în prezent doar prin procedura înscrierii în fals și nu printr-o simplă apreciere a instanței de fond făcută în cauză, care de asemenea excede obiectului cercetării judecătorești, fiind contrazisă chiar de actele normative incidente și invocate de instanță în motivarea hotărârii.
Soluția instanței de fond încalcă dreptul de a obține înscrisul material numit Diploma de Licență care trebuia să înlocuiască Adeverința de licență în termen de 12 luni de la eliberarea acesteia și nu să îi confere un drept dobândit în urma promovării examenului de licență susținut în sesiunea iulie 2009.
Cu toate că instanța de fond reține, în mod corect, că potrivit adeverinței de studii recurenta-reclamantă a absolvit Facultatea de Management Financiar - contabil București din cadrul Universității S. Haret, promoția 2009, a susținut și promovat examenul de licență, dobândind astfel titlul de Licențiată în Științe Economice, totuși, aceasta refuză nejustificat să dea eficiența cuvenită actului juridic în discuție și trece nelegal peste efectele juridice produse de acesta, apreciind, lipsit de orice temei de drept, faptul că indiferent de conținutul adeverinței de licență, cererea sa este neîntemeiată.
În opinia instanței de fond, valabilitatea limitată la 12 luni de la data susținerii și promovării examenului de licență este echivalentă cu pierderea titlului de licențiat dacă nu este eliberată imediat la expirarea acestei adeverințe diploma de licență. Mutatis mutandis, dacă un absolvent al oricărei facultăți, la orice formă de învățământ „recunoscută”, nu se prezintă, din motive personale sau medicale, în ultima zi a celei de-a 12-a luni, să i se elibereze diploma de licență va pierde titlul de licențiat. În acest caz instanța de fond apreciază că dreptul câștigat, în urma promovării examenului de licență și invocat în cauză, poate fi negociat între pârâtă și chematul în garanție, în dauna și prejudiciul acesteia.
O.U.G. nr. 75/2005 obligă pe furnizorii de educație ca, după obținerea acreditării, să transmită anual ARACIS rapoarte anuale de evaluare internă. M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului trebuia să avertizeze pe furnizorul de educație, dacă ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate, sa procedeze la aducerea activității educaționale la nivelul standardelor de calitate, urmând ca în cazul în care și al treilea raport de evaluare ar fi fost nefavorabil, M. Educației sa elaboreze si sa promoveze, după caz, hotărâre de guvern sau lege, decizia prin care încetează definitiv școlarizarea in cadrul respectivului program.
Este important de subliniat aspectul că nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr 443/2002, și nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr 635/2008, precum și nici după . O.U.G. nr 75/2005 privind asigurarea calității educației, factorii de decizie din sistemul de învățământ nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare si desfășurare a procesului educațional la nivelul paratei, nu a fost demarată și finalizată vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia ca universitatea a acționat in afara cadrului legal, cu precizarea că in conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 443/2002, ministerul de resort avea inclusiv dreptul de a propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a acestei instituții de învățământ.
Simplul refuz nu poate înlocui lipsa de acțiune si nefinalizare a vreunui demers legal, menit a constata pretinsa încălcare a regulilor referitoare la organizarea si desfășurarea procesului educațional pe parcursul perioadei ce a trecut de la momentul înființării Universității S. Haret prin lege.
A invocat partea recurentă jurisprudența Înaltei Curți de Casație si Justiție, respectiv decizia nr.2874/1 iunie 2010.
A apreciat recurenta că acest refuz este nejustificat, în sensul art. 2 alin.1 lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, întrucât Ordinul nr.3404/2006 recunoaște posibilitatea organizării de către universitățile acreditate la forma de învățământ „la distanta”, pentru domeniile in care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, deci și pentru domeniile urmate de reclamanți.
Acest refuz constituie un exces de putere, în condițiile în care în perioada 2005-2009 M. Educației sau Agenția R. de asigurare a Calității in învățământul Superior (ARACIS) nu au derulat nicio procedura administrativa in urma căreia sa se constate funcționarea in afara cadrului legal a Universității S. Haret, pasivitatea factorilor de decizie din sistemul național de educație neputând fi imputata reclamanților care au acționat cu buna-credința.
Pasivitatea Ministerului Educației Naționale, fost M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, coroborată cu eliberarea formularelor tipizate de Diplomă de licență pentru promoțiile anterioare (2007 și 2008), respectiv pentru absolvenții aceluiași program de studii care au urmat cursurile învățământului la distanță, valorează recunoașterea de către minister a legalității activităților desfășurate de către furnizorul de educație.
În drept, au fost invocate disp. art. 3041, art. 304 pct. 9 C.pr.civ.; a fost solicitată judecata în lipsă.
Aferent cererii formulate s-a achitat o taxă de timbru în cuantum de 5 lei și s-au atașat timbre judiciare de 0,3 lei, în cond. art. 11 alin. 1 rap. la art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr.32/1995.
Intimata-pârâtă U. "S. HARET" a formulat la data de 01.04.2014 întâmpinare, solicitând admiterea recursului. Totodată, a apreciat că trebuie admisă și cererea USH de chemare in garanție a Ministerului Educației Naționale (MECTS).
În motivare, în esență, intimata-pârâtă a arătat că prevederile legale la momentul înscrierii reclamanților la cursurile USH, o obligau să obțină acreditare numai pentru specializările (facultățile) existente in cadrul Universității S. Haret si nicidecum pe formele de învățământ.
Recunoașterea prin chiar art.8 din Ordinul nr.3404/2006 emis de către ministrul educației a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de invatamant la distanta pentru domeniile in care acestea erau autorizate sa organizeze cursuri de zi conferă reclamanților dreptul de a cere sa li se elibereze Diploma de licența, însoțită de Suplimentul la Diploma.
A mai arătat intimata-pârâtă că în vederea eliberării diplomei de licența a făcut demersuri legale către M. Educației, Cercetării, Tineretului si Sportului, în sensul în care a comunicat necesarul de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților anului 2009, în vederea aprobării acestora și spre a emite mai departe comanda de tipărire la .. Astfel, s-au adresat Ministerului prin adresele nr.385/06.04.2009; nr:769/25.08.2009; nr.31/21.06.2010; nr.557/12.10.2010; nr.569/18.10.2010; nr.573/26.10.2010; nr.1054/03.02.2011; nr.960/08.10.2009, nr.278/05.08.2010, pentru absolvenții anului 2009, dar nu au primit un răspuns oficial din partea autorității administrative.
U. S. Haret s-a conformat cu promptitudine si întocmai condițiilor impuse de Minister, prin adresa nr._/25.06.2009, in vederea obținerii aprobării pentru tipizarea de formulare tipizate.
Factorii cu atribuții de decizie din sistemul asigurării calității educației, dar mai ales M. Educației, nu au sesizat nereguli după încheierea perioadei de monitorizare a Universității, prevăzuta de art.8 din Leg.nr.443/2002, nici dupa emiterea HG nr.676/2007 si a HG nr.635/2008 și nici după . OUG nr.75/2005.
Prin urmare, chematul in garanție MECTS, in baza atribuțiilor legale care ii revin, trebuia sa îi avertizeze ca furnizor de educație, dacă ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate, să procedeze la aducerea activității educaționale la nivelul standardelor de calitate, urmând ca în cazul in care si al treilea raport de evaluare ar fi fost nefavorabil, M. Educației trebuia sa elaboreze si sa promoveze după caz hotărâre de guvern sau lege, decizia prin care încetează definitiv școlarizarea in cadrul respectivului program.
A precizat intimatul – pârâtă că adeverința de licențiat a recurentului reclamant există, este in ființa si constituie un act administrative nerevocat sau anulat in vreun mod de către instanțele de judecata.
A motivat solicitarea de admitere a cererii de chemare in garanție pe imposibilitatea efectiva de a emite reclamantului diploma de licența atâta vreme cat MECTS nu va aproba tipărirea formularelor pentru anul 2009.
În mod constant s-a statuat, in jurisprudența Înaltei Curți de Casație si Justiție - Secția de C. Administrativ si Fiscal, in litigii de aceeași natura, că M. Educației, Cercetării, Tineretului si Sportului are obligația legala de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând in diploma de licența si suplimentele la diplomă (a se vedea, in acest sens, cu titlu de exemplu Deciziile: 5386/15._; 5722/29.11.2011; 5656/24.11.2011; 2533/22.05.2012; 628/08.02.2012; 953/23.02.2012; 2514/22.05.2012; 2480/18.05.2012;2515/22.05.2012; 2534/22.05.2012). Asupra admiterii cererii de chemare in garanție s-a pronunțat Înalta Curte de Casație si Justiție, dupa cum urmează: in Dosar nr._, in Dosar nr._, in Dosar nr._, Dosar nr._, Dosar nr._ ,Dosar nr._, Dosar nr._, Dosar nr._, Dosar nr._, Dosar nr._, Dosar nr._, Dosar nr._, Dosar nr._ .
F. de cele învederate, la soluționarea recursul promovat trebuie asigurată respectarea principiului coerentei si unității jurisprudenței consacrat ca atare in practica Curții Europene a Drepturilor Omului ( a se vedea cauza B. contra României).
În cond. art. 274 C.pr.civ. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv onorariu de avocat.
În drept, nu au fost invocate expres alte dispoziții legale. A fost solicitată judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.(1865).
Legal citat, intimatul – chemat în garanție M. EDUCATIEI NAȚIONALE nu a formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:
Reclamanul-recurent a urmat cursurile Universității S. Haret - Facultatea de Psihologie din București, specializarea Psihologie, număr de credite (ECTS) 180, promoția 2009, promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009 cu nota 9.60, obținând titlul de licențiat în psihologie, fiindu-i eliberată adeverința nr. 4780/23.07.2009.
Potrivit Ordinului MECT nr. 2284/2007, adeverința de absolvire a studiilor are un termen de valabilitate de maximum 12 luni, termen în care universitatea are obligația de a completa diploma de licență și suplimentul la diplomă, care se eliberează absolventului, la cererea acestuia.
Diplomele de licență se completează pe formulare tipizate care sunt realizate de o unitate specializată desemnată de MECTS, în fapt . necesar ca cererea universității de eliberare a formularelor tipizate ale diplomelor de licență să fie aprobată de MECTS.
În cazul de față, intimata-pârâtă U. S. Haret a solicitat intimatului-pârât M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, printr-o . adrese, să aprobe tipărirea formularelor de diplome de licență necesare promoției anului 2009. Intimatul-pârât MECTS a încuviințat aceste cereri doar în parte și a refuzat să aprobe tipărirea formularelor pentru forma de învățământ la distanță și frecvență redusă, invocând faptul că U. S. Haret a organizat nelegal aceste forme de învățământ, fără a parcurge procedura de evaluare academică la care face referire art. 17 din HG nr. 1011/2001.
Relativ la motivele de recurs formulate, Curtea constată că acestea se încadrează în disp. art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ.(1865), recursul formulat de partea recurentă-reclamantă fiind întemeiat, în acest sens urmând a avea în vedere soluția de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație de Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal în ședința de la 7 noiembrie 2013, prin care instanța supremă a statuat că soluția adoptată este în sensul jurisprudenței de obligare a pârâtei U. S. Haret să elibereze diploma de licența și/sau suplimentul de diplomă, de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și de obligare a ministerului, în calitate de chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă. Astfel, în motivarea soluției de principiu de mai sus, instanța supremă a făcut trimitere la jurisprudența reprezentată de deciziile de speță nr. 690/2012, nr. 953/2012, nr. 1638/2012 și nr. 3302/2012 ale ICCCJ-SCAF.
Curtea are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu dată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, soluție, care chiar dacă nu are forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune a fi respectată față de rolul conferit Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificarea a practicii judiciare.
Prin aceste decizii de speță s-a statuat, în mod constant, că M.E.C.T.S. are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă, întrucât adeverința de licențiat se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative și nu a fost atacată de M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sau de o altă autoritate publică, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanță și fără frecvență, s-a arătat că instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere.
În consecință, ținând cont de necesitatea urmării soluțiilor de principiu pronunțate de instanța supremă, în scopul asigurării unei practici unitare, Curtea constată că legalitatea acreditării formei de învățământ nu face obiect al prezentei cauze, iar cum recurentului i-a fost eliberată adeverință de licențiat, necontestată, acesta are dreptul la a-i fi eliberată diploma de licențiat și suplimentul de diplomă, cererea de chemare în judecată formulată de acesta, astfel cum a fost precizată ulterior (fila 75 din dosarul nr._ ) fiind întemeiată, revenind pârâtului M. Educației Naționale obligația să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamant în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de față, respectiv pârâtei U. S. Haret obligația de eliberare în favoarea reclamantului a diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în termen de 10 zile de la data la care M. Educației Naționale și-a îndeplinit obligația sus-menționată.
De altfel, necesitatea respectării și la nivelul instanțelor ierarhic inferioare a unei asemenea jurisprudențe adoptate și urmate constant de instanța supremă, soluție orientată înspre finalitatea asigurării caracterului efectiv și concret al dreptului invocat de absolvenții universității în discuție, rezultă și din interpretarea considerentelor Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată în cauza B. împotriva României, în care s-au reținut următoarele:
„37. (…), divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, a nu constata incidența rațiunilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea disp. art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul securității juridice care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar, ar avea drept consecință inerentă, prin generarea unei jurisprudențe neunitare la nivelul situației absolvenților universității în discuție, o aplicare și interpretare diferită a acelorași norme legale în situații similare.
În plus, Curtea de Apel mai reține că în cauza D. împotriva România, hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut prin prisma jurisprudenței divergente a instanțelor interne o încălcare a art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând că «37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constată în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile. (…) lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ.». Cum articolul 14 din Convenție, drept subiectiv substanțial, nu are o existență independentă în sistemul de protecție european a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, ci trebuie invocat prin raportare la acestea, Curtea reține că prin art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție s-a consacrat și dreptul la instruire.
De asemenea, în raport de disp. art. 274 C.pr.civ.(1865) și admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, rezultând culpa procesuală a pârâților M. Educației Naționale (fost M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului) și U. S. Haret căzuți în pretenții, Curtea îi va obliga la plata fiecare către reclamant a sumei de 4,3 lei cheltuieli de judecată în fond, respectiv taxă de timbru și timbru judiciar.
În ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant de modificare a sentinței în sensul obligării pârâților la îndeplinirea obligațiilor și sub sancțiunea plății de 2000 lei penalități pe zi de întârziere, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată și precizată, Curtea constată că este lipsită de temei legal.
Astfel, din analiza disp. art. 18 alin. 5 al Legii nr. 554/2004, Curtea reține că, în caz de admitere a cererii, soluția poate fi stabilită sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere. Se permite astfel judecătorului, fără a i se impune însă, ca în funcție de circumstanțele cauzei, să stabilească în sarcina autorității publice o penalitate, ca mijloc de constrângere în vederea executării în termenul stabilit a obligației ce îi incumbă.
Totuși dispozițiile menționate trebuie raportate la art. 24 alin.1 din Legea nr.554/2004, text potrivit căruia „executarea hotărârii definitive și irevocabile date în contencios administrativ, se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”. Numai în cazul în care termenul nu este respectat se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri, conform alin.2 al art.24 din lege.
Din perspectiva acestor prevederi legale, rezultă că atât timp cât se prevede un termen în interiorul căruia autoritatea publică este obligată să execute hotărârea, este nejustificată obligarea acesteia la plata de penalități pentru fiecare zi de întârziere începând cu data pronunțării hotărârii.
Mai apreciază Curtea că față de contextul factual al cauzei nu sunt indicii de natură a determina la acest moment procesual concluzia necesității instituirii obligației de plată a unor penalități ca mijloc de constrângere asupra părților intimate.
Nu poate fi admisă nici solicitarea părții recurente-reclamante având ca obiect obligarea MEN să recunoască studiile de licență, un astfel de capăt de cerere nefiind fondat. Astfel, diploma de licență produce efecte juridice prin ea însăși, în acest scop nefiind reglementată legal condiția emiterii unui alt act administrativ de recunoaștere a diplomei, pentru ca aceasta să producă efecte juridice.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.(1865) și art. 312 alin. 1-3 C.pr.civ.(1865), va dispune admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul celor arătate mai sus.
Cât privește soluția primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta USH în contradictoriu cu METCS, Curtea urmează a o menține, constatând că aceasta nu face obiect al cererii de recurs, cale de atac exercitată doar de titularul cererii de chemare în judecată, generându-se astfel devoluțiunea căii de atac doar în limita cererii principale, nu și a celei incidentale al cărei titular exclusiv era pârâtul și care a rămas în pasivitate în urma pronunțării sentinței civile nr. 5814/2013, fără a formula cale de atac. Or, potrivit art. 316 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 298 C.pr.civ.(1865) devine incident art. 129 alin. 6 C.pr.civ.(1865), text potrivit căruia „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. În plus, reclamantul nu este titularul cererii de chemare în garanție formulate de pârâta U. S. Haret, ci doar titular al propriei cereri de chemare în judecată precizate, îndreptate inclusiv împotriva pârâtului MECTS (actualul MEN).
În acest context, nu este admisibilă nici cererea intimatei U. S. Haret, formulate în recurs, de obligare la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanție.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă B. C. E., împotriva sentinței civile nr.5814/25.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă U. S. Haret și intimatul pârât chemat în garanție M. Educației Naționale (fost M. Educației, Certării, Tineretului și Sportului).
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Obligă M. Educației Naționale să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de față.
Obligă pârâta U. S. Haret la eliberarea în favoarea reclamantei a diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în termen de 10 zile de la data la care M. Educației Naționale și-a îndeplinit obligația sus-menționată.
Obligă M. Educației Naționale și U. S. Haret la plata fiecare către reclamantă a sumei de 4,3 lei cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru și timbru judiciar.
Menține în rest sentința civilă recurată.
Respinge cererea intimatei – pârâte U. S. Haret de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
O. D. P. B. C. V. H.
GREFIER
C. A.
Red./Tehnored. Jud. B.C. /2 ex./04.07.2014
Judecător fond: C. A. B. / Tribunalul București - SCAF
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1050/2014. Curtea de... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4150/2014.... → |
|---|
