Obligaţia de a face. Decizia nr. 8133/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8133/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2014 în dosarul nr. 33497/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.8133
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 05 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - H. V.
JUDECĂTOR - O. D. P.
JUDECĂTOR - B. C.
GREFIER - G. P.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurenta-reclamantă M. A. M., împotriva sentinței civile nr.2346 din 27.03.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. BUCUREȘTI, având ca obiect „obligația de a face”.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data 27.10.2014, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la aceea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 03.11.2014, apoi la 05.11.2014, când a pronunțat prezenta hotărâre.
CURTEA,
Asupra recursului în contencios administrativ de față:
Prin sentința civilă nr.2346 din 27.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta M. A.-M., CNP_, cu domiciliul în București, sector 2, ., ., . cu pârâtul B. BUCUREȘTI, cod de identificare fiscală RO_, cont bancar RO63RNCB_0001, cu sediul în București, sector 5, ..3, cod poștal_, ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către pârât, a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe judecătorești, în temeiul art. 13 alin 2 teza finală Cod procedura civilă, în conformitate cu art. 483 Cod procedură civilă, reclamanta M. A.-M. a formulat în termen legal, recurs pentru următoarele motive:
Considera ca hotărârea instanței de fond a fost data cu încălcarea si aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.488 pct.8. Cod procedura civila.
După ce a prezentat istoricul cauzei, a arătat că sub un prim aspect, recurenta s-a adresat cu cerere înregistrată în cadrul Baroului București sub nr. 8910/D/05.09.2013, solicitând comunicarea soluției date cererii nr. 7951/08.09.2010, arătând că de la data formulării cererii și până la data la care s-a adresat Baroului București, nu i-a fost comunicată nici o decizie sau hotărâre cu privire la aceasta cerere.
Cererea nr. 8910/D/05.09.2013 n-a formulat-o ca urmare a schimbării domiciliului si stabilirii reședinței, astfel după cum eronat s-a reținut, ci datorita neîndeplinirii obligației stabilite in sarcina pârâtei de a-i comunica și remite soluția adoptată, respectiv actul emis urmare cererii sale de înscriere în profesia de avocat cu scutire de examen, cerere formulata în baza art. 16 alin 2 raportat la art. 19 alin 2 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
Din acest punct de vedere, în privința domiciliului recurentei nu a intervenit o modificare de natură a atrage informarea terților si pentru care recurenta sa fie sancționată procedural, procesual sau administrativ, ci a intervenit o stabilire a locuinței secundare, reședința în conformitate cu prevederile art. 88 cod civil si pe care in condițiile art. 155 alin. l pct. 6 Cod procedura civilă, a indicat-o ca loc de comunicare si citare.
In ceea ce privește așa-zisa comunicare a hotărârii cu privire la cererea nr. 7951/08.09.2010, în data de 30.06.2011 și borderoul aflat la fila 22 la care se raportează instanța de fond, prin oficiul poștal suplimentar "recomandat", s-a făcut dovada predării la posta a unei scrisori. Însă, potrivit înseși specificațiilor cuprinse pe înscrisul depus de către parata, face dovada ca scrisoarea nu i-a fost predată si remisă, ci la data de 18.07.2010 scrisoarea a fost restituita expeditorului B. București, așa încât comunicarea nu poate fi considerate îndeplinită.
Sub acest aspect, considerentul reținut de către instanța de fond privind borderoul de predare la poșta a scrisorii, fără a face dovada remiterii in fapt, nu îndeplinește condiția de "comunicare" prevăzută de lege, comunicarea trebuind a fi făcută în scopul aducerii la cunoștință a hotărârii si a conținutului atât al scrisorii, cât și al hotărârii date.
Necomunicarea hotărârii nr.7951/17.03.2011 a Baroului București, încalcă dispozițiile prevăzute în art. 21 alin 3 si 4 din Legea 51/1995 astfel cum era in vigoare la data formulării cererii de către recurentă, articole care fac vorbire atât despre emiterea hotărârii motivate asupra cererii de primire în profesie, cat și de termenul de atacare, termen care curge de la data comunicării. In același sens, sunt și dispozițiile art. 38 alin 1 si 2 din Legea 51/1995 care stipulează că toate cazurile de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, se soluționează prin decizie care trebuie comunicată.
Totodată, în mod eronat si îmbrățișând in totul apărarea paratei, a reținut instanța de fond faptul ca prin cerere înregistrata in cadrul Baroului București sub nr. 8910/D/05.09.2013, a solicitat recomunicarea hotărârii, câtă vreme in cererea formulata a făcut trimitere in mod expres la cererea depusa si înregistrată sub nr. 7951/08.09.2010 si a solicitat soluționarea acesteia.
A arătat în cuprinsul adresei înregistrate în cadrul Baroului București sub nr. 8910/D/05.09.2013, faptul ca, de la data de 17.03.2011, când a fost convocata si s-a prezentat la interviul din cadrul Baroului București, nu i-a fost comunicata nici o soluție cu privire la cererea 7951/08.09.2010 formulată, sens în care, necunoscând existenta unei soluții, a solicitat în mod expres ca B. București sa soluționeze cererea numărul 7951/08.09.2010 depusă, in baza înscrisurilor existente o dată cu aceasta si sa dispună înscrierea in profesia de avocat cu scutire de examen, cerere formulata in baza art. 16 alin 2 raportat la art. 19 alin 2 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, recurenta îndeplinind cerințele impuse de lege si statutul profesiei pentru primirea în profesia de avocat cu scutire de examen.
Sub al doilea aspect, in strânsă legătură cu cele mai sus arătate, în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond, aspectul ca a luat la cunoștința de hotărârea nr. 7951/17.03.2011 a Baroului București ca urmare a unei noi cereri distincte de înscriere in profesia de avocat cu scutire de examen. Cererile recurentei formulate la nivelul anului 2013, astfel cum rezulta din înscrisurile depuse, au fost înregistrate atât in cadrul paratei, cât si al UNBR sub numere distincte.
Astfel, urmare adresei nr. 9373/C/19.09.2013, comunicate de către B. București, s-a adresat Uniunii Naționale a Barourilor din România, organ ierarhic superior Baroului București, cu plângere, față de hotărârea Consiliului Baroului București din 19.09.2013 privind refuzul comunicării deciziei/hotărârii date față de cererea nr.7951/08.09.2010 de înscriere a sa in profesia de avocat cu scutire de examen, motivând plângerea sa de necomunicarea si necunoașterea nici unei soluții de admitere sau respingere prin decizie sau hotărâre emisa de către B. București, a cererii sale.
Analizând petiția sa si urmare verificărilor efectuate, Uniunea Naționala a Barourilor din România a soluționat pozitiv cererea, iar la data de 25.11.2013 prin adresa nr. 221-CS-2013/12.11.2013 i-a fost comunicat răspunsul, între actele comunicate fiind si Hotărârea nr. 7951/17.03.2011 a Baroului București.
Din acest punct de vedere, la data de 25.11.2013, o dată cu comunicarea realizata de către Uniunea Naționala a Barourilor din România, recurenta a luat la cunoștința: de hotărârea data privind soluționarea cererii nr. 7951/08.09.2010 de înscriere în cadrul Baroului București a sa in profesia de avocat cu scutire de examen.
Sub acest aspect, plângerea formulată de către recurentă, organului ierarhic superior, nu poate fi considerata ca reprezentând formularea unei noi cerere de intrare in profesia de avocat câtă vreme plângerea adresata UNBR viza refuzul Baroului București de a-i comunica soluția data cererii nr. 7951/08.09.2010 adresate Baroului București de înscriere in profesia de avocat cu scutire de examen, iar verificările efectuate de către UNBR, precum si comunicarea realizată are in vedere soluția dată cererii sale - nr. 7951/08.09.2010 și Hotărârea nr. 7951/17.03.2011 a Baroului București.
Sub al treilea aspect, al cheltuielilor de judecata și cuantumului acestora de 800 lei reprezentând onorariul avocatului, apreciază că este vădit disproporționat în raport de complexitatea cauzei si activitatea desfășurata de către avocat.
F. de cele mai sus arătate, solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile si rejudecând cauza, să se admită acțiunea ca fiind temeinica si legala.
A anexat la recurs, cererea înregistrată în cadrul pârâtei sub nr. 8910/D/05.09.2013 și răspunsul dat prin adresa nr. 9373/C/l 9.09.2013; petiția adresată UNBR la data de 07.10.2013 prin scrisoarea recomandata AR_ si adresa nr. 221-CS-2013 comunicata de către UNBR privind efectuarea verificărilor; adresa nr. 22l-CS-2013/12.11.2013 a UNBR reprezentând răspunsul la petiția sa cuprinzând adresa nr._/C/29.10.2013 a Baroului București către UNBR
Intimatul pârât a formulat întâmpinare, potrivit art. 471 Cod Procedură Civilă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 492 noul Cod Procedură Civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă și art. 20 din Legea 554/2004.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 496 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, sub aspectul primului motiv de nelegalitate invocat, referitor la greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art.21 alin.3 și 4 și art.38 din Statutul profesiei de avocat (recurenta indicând în mod eronat Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare - versiunea în vigoare la data formulării cererii nr.7951/08.09.2010; în fapt, art.21 alin.3 și 4 și art.38 din Legea nr. 51/1995 se referă la cu totul alte aspecte decât cele vizate de recurentă), motiv întemeiat practic pe art. 488 al.1 pct. 8 din Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea reține că recurenta reclamantă critică atât modalitatea în care s-a respectat cerința emiterii unei hotărâri motivate asupra cererii sale de primire, fără examen, în profesia de avocat, cât și felul în care s-a realizat cerința comunicării hotărârii în discuție.
Referitor la modalitatea în care s-a respectat cerința emiterii unei hotărâri motivate asupra cererii recurentei de primire, fără examen, în profesia de avocat, Curtea constată că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată (obligarea la comunicarea deciziei/hotărârii privind soluționarea cererii nr.7951/08.09.2010 și la plata cheltuielilor de judecată), acest aspect nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei prezente, întrucât dreptul la comunicarea/recomunicarea deciziei/hotărârii privind soluționarea cererii nr.7951/08.09.2010 nu este condiționat în vreun fel de modul în care este îndeplinită cerința motivării acestei decizii/hotărâri, împrejurare ce ar putea reprezenta doar un motiv de contestare a deciziei/hotărârii a cărei comunicare se solicită în speță (fiind aptă de a fi invocată numai în cazul unei acțiuni în anularea hotărârii în discuție și care, în măsura în care ar fi întemeiată, ar atrage anularea acestei hotărâri și obligarea la emiterea alteia, în condițiile legii).
Referitor la maniera în care s-a realizat cerința comunicării hotărârii în discuție, având nr.7951/17.03.2011, după cum întemeiat a reținut și instanța de fond, în mod corect intimatul pârât a efectuat comunicarea la singura adresa cunoscută a recurentei, respectiv la domiciliul indicat în cererea nr.7951/08.09.2010, Mun. B., ..34, .. Într-adevăr, împrejurarea ca recurenta și-ar fi schimbat adresa de domiciliu sau că și-ar fi stabilit reședința într-o alta locație (București, ., .) nu este opozabilă intimatului pârât în condițiile în care acest aspect nu a fost adus la cunoștința acestuia.
În situația în care comunicarea hotărârii nr.7951/17.03.2011 către recurentă a fost efectuata prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, astfel cum rezultă din borderoul pentru trimiteri corespondență cu serviciul suplimentar ”Recomandat” nr._/29.06.2011- pozitia 9 (fila 22 dosar instanța de fond), se desprinde concluzia că în mod corect, prin adresa nr.9373/C/19.09.2013 (fila 6 dosar instanța de fond), intimatul pârât a respins cererea de recomunicare a soluției.
Este adevărat că prevederile art.21 alin.3 și 4 și art.38 din Statutul profesiei de avocat (versiunea în vigoare la data formulării cererii nr.7951/08.09.2010, act normativ aplicabil potrivit principiului tempus regit actum) impuneau obligația comunicării hotărârii către recurentă, însă acest act normativ nu reglementa locul unde trebuie efectuată comunicarea, situație în care, în conformitate cu principiul potrivit căruia norma specială, pentru aspectele pe care nu le reglementează, se completează cu norma generală, comunicarea trebuia realizată la domiciliul recurentei, potrivit art.90 alin.1 Cod de procedură civilă de la 1865 (în vigoare la data formulării cererii nr.7951/08.09.2010, act normativ aplicabil potrivit principiului tempus regit actum), mai precis la domiciliul indicat de recurenta reclamantă, ceea ce, după cum s-a arătat anterior, intimatul pârât a și făcut, întrucât art.98 Cod de procedură civilă de la 1865 prevede că schimbarea domiciliului trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, adusă la cunoștință „prin petiție”, adică în scris.
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond culpa exclusivă a recurentei reclamante de a nu fi informat B. despre schimbarea adresei de corespondență. Evident, în ipoteza în care recurenta reclamantă nu și-a schimbat domiciliul, dar nu s-a prezentat pentru ridicarea corespondenței (potrivit înscrisului de la fila 25 dosar instanța de fond, după avizarea/reavizarea recurentei, organul poștal a dispus înapoierea corespondenței), culpa pentru neprimirea/necomunicarea hotărârii în discuție revine, în lipsa unei cauze exoneratoare (care nu a fost invocată sau dovedită), tot recurentei, în mod exclusiv. Or, nimeni nu poate să-și invoce propria culpă pentru a obține protecția unui drept, conform principiului general de drept consacrat de adagiul nemo auditur propriam turpitudine, allegans.
In ceea ce privește solicitarea recurentei reclamante de a se constatat că acțiunea a rămas fără obiect întrucât prin adresa nr.221-CS-2013/12.11.2013 i s-a comunicat și hotărârea nr.7951/17.03.2011, recurenta apreciind că, analizând petiția sa și urmare a verificărilor efectuate, Uniunea Națională a Barourilor din România a soluționat pozitiv cererea sa de comunicare a hotărârii nr.7951/17.03.2011, Curtea constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Indubitabil, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că recurenta reclamantă a intrat în posesia hotărârii nr.7951/17.03.2011 nu ca urmare a unui răspuns favorabil la cererea de recomunicare (fila 9 dosar instanța de fond) sau ca urmare a soluționării favorabile a recursului administrativ adresat Uniunii Naționale a Barourilor din România. Astfel, prin adresa nr.221-CS-2013/12.11.2013, Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.) a comunicat recurentei „o copie după răspunsul primit de la B. București” (fila 12 dosar recurs), răspunsul emis de B. București (la solicitarea U.N.B.R. de a se da un răspuns „competent” petiției recurentei) având nr. 221-CS-2013/01.11.2013 și menționând faptul comunicării anterioare a hotărârii nr.7951/17.03.2011, fiind atașate înscrisurile menționate în răspuns, inclusiv hotărârea în discuție.
Prin urmare, Uniunea Națională a Barourilor din România, soluționând recursul administrativ al recurentei reclamante, nu a procedat la o comunicare a hotărârii nr.7951/17.03.2011 în sensul prevederilor art.21 alin.3 și 4 și art.38 din Statutul profesiei de avocat (versiunea în vigoare la data formulării cererii nr.7951/08.09.2010, act normativ aplicabil potrivit principiului tempus regit actum), de natură să o repună pe recurentă în termenul legal de atacare în justiție a hotărârii în discuție (ceea ce reprezintă scopul prezentei acțiuni), ci i-a comunicat recurentei „o copie după răspunsul primit de la B. București”, răspuns prin care, în esență, se reafirmă caracterul neîntemeiat al solicitării recurentei de a i se comunica/recomunica (în sensul prevederilor art.21 alin.3 și 4 și art.38 din Statutul profesiei de avocat) hotărârea în discuție, rezultând, deci, netemeinicia și nelegalitatea solicitării recurentei reclamante de a se constata că acțiunea a rămas fără obiect (soluția instanței de fond, sub acest aspect, fiind corectă, chiar dacă motivul concret reținut este eronat, astfel că nu se impune casarea sentinței recurate). Cu alte cuvinte, cum corect a arătat și instanța de fond, luarea la cunoștință pe o altă cale decât cea a răspunsului la cererea inițială nu echivalează cu rămânerea fără obiect a prezentei acțiuni, deoarece intimatul pârât nu a efectuat o recomunicare către recurentă a răspunsului la cererea nr.7951/08.09.2010.
În acest context, trebuie precizat că recurenta reclamantă nu mai are dreptul la o comunicare a hotărârii nr.7951/17.03.2011 în sensul prevederilor art.21 alin.3 și 4 și art.38 din Statutul profesiei de avocat (versiunea în vigoare la data formulării cererii nr.7951/08.09.2010, act normativ aplicabil potrivit principiului tempus regit actum), de natură să o repună pe recurentă în termenul legal de atacare în justiție a hotărârii în discuție (ceea ce reprezintă scopul prezentei acțiuni), dar poate să intre în posesia acestei hotărâri prin alte modalități prevăzute de lege lato sensu (de ex., cele reglementate de O.G. nr.27/2002 și Legea nr.554/2004, dar pentru alte motive decât cel întemeiat pe dreptul la comunicarea hotărârii nr.7951/17.03.2011 în sensul prevederilor art.21 alin.3 și 4 și art.38 din Statutul profesiei de avocat, sau cea utilizată de U.N.B.R. în prezenta cauză etc.).
Referitor la critica recurentei legată de cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, Curtea reține că potrivit prevederilor art. 453 Cod de procedură civilă: „(1)Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.
Totodată, în conformitate cu disp. art. 451 Cod de procedură civilă „(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. (2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3). (4) Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1).
Cheltuielile de judecată sunt, deci, în principiu, cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea lor, sumele cheltuite pentru administrarea probelor – exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.
Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.
Instanța acordă aceste cheltuieli la cerere, dar înainte de închiderea dezbaterilor, este obligată să atragă atenția părților asupra dreptului pe care îl au de a solicita cheltuieli de judecată.
Stabilirea cheltuielilor se face pe bază de acte justificative și după mai multe reguli, printre care și aceea conform căreia părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime, i se vor acorda integral cheltuielile făcute, cu excepția cazului prevăzut de art. 454 Cod de procedură civilă, conform căruia: „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile”.
În doctrină și în practica judiciară, în legătură cu acest aspect, s-a subliniat că pentru a opera acest caz de excepție, este nevoie ca recunoașterea să se facă în fața primei instanțe și nu în apel sau recurs ori cu ocazia rejudecării; recunoașterea trebuie să fie efectivă, nu dedusă din neprezentarea la interogatoriu; pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înainte de sesizarea instanței sau să nu fie de drept în întârziere. Pe de altă parte, s-a decis că textul nu își găsește aplicarea în acele situații în care recunoașterea nu este primită ca mijloc de probă (la divorț) sau când hotărârea nu se poate pronunța numai pe baza recunoașterii pârâtului (ca în cazul tăgăduirii paternității). Textul își găsește de asemenea, aplicare în cererile care au ca obiect stabilirea sau modificarea pensiei de întreținere, dacă ele se formulează pe cale principală și nu în cadrul procesului de divorț (a se vedea în același sens, Profesor Universitar Doctor C., V., M. – „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, Editura Național, București, 1997, pag.264-265).
O altă regulă a stabilirii cheltuielilor de judecată, este aceea configurată de art. 453 alin.2 din Codul de procedură civilă, expusă mai sus.
Așadar, dacă pretențiile care formează obiectul cererii, au fost admise parțial, instanța va acorda celui care a câștigat procesul, numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor admise. În acest caz, ambele părți sunt în culpă procesuală, partea care a câștigat pentru că a cerut mai mult decât i se datora, iar partea care a pierdut, pentru că a provocat procesul. În lumina acestei soluții, cuprinsă în prevederea legală evocată, trebuie interpretate și dispozițiile art. 451 al. 4 din codul de procedură civilă care prevăd că judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Altfel spus, art. 451 al. 4 își găsește aplicare dacă cererea a fost admisă în întregime și nu se va aplica dacă cererea a fost admisă parțial.
De la această regulă, se exceptează cazul când reaua-credință sau comportarea neglijentă a pârâtului a determinat pe reclamant să ceară ceea ce nu i se datorează și deci el nefiind în culpă procesuală, pârâtul va suporta plata integrală a cheltuielilor de judecată (a se vedea în acest sens, Profesor Universitar Doctor C., V., M. – „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, Editura Național, București, 1997, pag.265-266).
Totodată, Curtea constată faptul că potrivit art. 451 alin.2 Cod Procedură Civilă: „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”.
Sub aspect preliminar, prezenta instanță de recurs observă că prin concept, trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumită marjă de apreciere.
Unul dintre aceste texte de lege îl reprezintă art. 451 alin.2 Cod Procedură Civilă menționat. Interpretând literal și rațional, acest text de lege, Curtea constată că el nu impune judecătorului, obligația de a modifica onorariul (în sensul de cheltuieli de judecată la care partea căzută în pretenții, va fi obligată) la însăși contravaloarea muncii îndeplinite de avocat sau la valoarea pricinii. Așadar, cele două criterii reprezintă puncte de reper care dau posibilitatea judecătorului să aprecieze asupra modificării. Or, în lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudențiale care să stabilească cert, matematic, care este valoarea optimă a onorariului (în sensul de cheltuială de judecată ce va fi acordată) pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită (contravaloare a muncii îndeplinite) de avocat, judecătorul nu va putea aprecia asupra unei asemenea modificări, decât în baza unor principii generale de drept care de altfel, stau la baza și guvernează virtual, orice normă scrisă, precum ar fi: principiul echității – „jus est ars boni . este arta binelui și a echității), principiu consacrat încă din perioada romanilor, principiul rezonabilității. Toate aceste principii devin aplicabile în ceea ce privește de exemplu, primul criteriu evocat, al muncii îndeplinite de avocat, prin intermediul altor trei criterii subsecvente: al efectivității, al utilității și al necesității activităților efectiv întreprinse de avocat (în sensul de activități/servicii precis determinate și totodată, nesupraevaluate).
De asemenea, în același sens, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor vizând rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (a se vedea în acest sens, referirile din cadrul Deciziei Curții Constituționale nr.401/2005, M. Of. nr.848 din 20 septembrie 2005, Deciziei nr.184/2006, M. Of. nr.281 din 29 martie 2006; Deciziei nr.492/2006, M. Of. nr.583 din 5 iulie 2006; Deciziei nr.746/2005, M. Of. nr.961 din 29 noiembrie 2006).
Totodată, potrivit deciziilor Curții Constituționale evocate, nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrarea prin lege, a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse și cu a valorii pricinii.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport de convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect, creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
Aplicând aceste considerente de ordin teoretic, în speța dedusă judecății, Curtea constată, pe de o parte, că recurenta nu a motivat de ce apreciază cuantumul acestora, de 800 lei, reprezentând onorariul avocatului, ca fiind vădit disproporționat în raport de complexitatea cauzei si activitatea desfășurata de către avocat, iar pe de altă parte, că în raport de cuantumul redus al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, nu există nici măcar vreun indiciu temeinic că nu ar fi fost avute în vedere criteriile legale de reducere a onorariului avocatului, fiind evident că nu s-a considerat necesar ca acesta să fie redus.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.496 noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate, întemeiate practic pe art. 488 al.1 pct.-ele 6 și 8 din noul Cod de procedură civilă, nefiind fondate.
Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei în promovarea și soluționarea căii sale de atac, o va obliga, conform art.451 alin.2 și art.453 noul Cod de procedură civilă, la plata către intimat a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs în cuantum de 400 lei, reprezentând onorariu avocațial, apreciat ca fiind corespunzător, în raport de complexitatea concretă a cauzei și de activitatea desfășurată în mod efectiv de avocatul intimatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă M. A. M., cu domiciliul ales în București, Șoseaua I., nr.9, ..5, . civile nr.2346 din 27.03.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. BUCUREȘTI, cu sediul in București, sect.5, ..3, ca nefondat.
Obligă recurenta către intimat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
H. V. O. D. P. B. C.
GREFIER
G. P.
Red./Tehnored. V.H.- 4 ex.
Tribunalul București - Secția a-II-a – jud. M. D.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4545/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 7318/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
