Obligaţia de a face. Decizia nr. 37/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 37/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-01-2014 în dosarul nr. 73018/3/2011
Dosar nr.:_ |
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR . 37
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 06.01.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE: C. M. F.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: I. C. G.
GREFIER: P. C.
Ministerul Public – Parchetul de pe Lângă Curtea de Apel București, reprezentat de procuror C. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul – pârât I. G. PENTRU IMIGRĂRI, împotriva sentinței civile nr. 5000 din data de 06.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata – reclamantă BEN JELLOUN B., având ca obiect „obligație de a face”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul – pârât, prin consilier juridic N. A., care depune delegație de reprezentare la dosarul cauzei, lipsind intimata – reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, interpelează partea prezentă și Ministerul Public dacă mai au alte cereri de formulat sau dacă mai solicită administrarea altor probe.
Recurentul – pârât, prin consilier juridic, învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat și nici nu mai solicită administrarea altor probe.
Ministerul Public, prin procuror, de asemenea, susține că nu mai are alte cereri de formulat și nici nu mai dorește să se administreze alte probe.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Recurentul – pârât, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței de la fond și, în subsidiar, respingerea cererii reclamantei de a i se acorda drept de ședere și să se constate că nu sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 194/2002 deoarece aceste prevederi nu se pot aplica retroactiv.
Recurentul – pârât, prin același reprezentant legal, învederează instanței că în evidențele instituției nu sunt documente din care să rezulte că intimata – reclamantă a formulat o cerere prin care să solicite acordarea dreptului de ședere pe o perioadă mai lungă.
De partea cealaltă, Ministerul Public, prin reprezentant, susține că recursul este întemeiat deoarece instanța de fond a considerat că există un refuz nejustificat de a soluționa cererea formulată de reclamant.
Reprezentantul Ministerului Public învederează că intimata - reclamantă nu a urmat procedura prevăzută de OUG nr. 194/2002 și, prin urmare, solicită instanței să admită recursul, să modifice sentința și fond și să respingă acțiunea ca neîntemeiată.
Curtea, în conformitate cu prevederile art. 150 Cod Procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 5000 din 06.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. Administrativ și Fiscal a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Ben Jelloun B. și a fost obligată pârâta să recunoască în favoarea reclamantei perioada de ședere legală continuă pe teritoriul României, începând cu data de 14.01.2003 și până în prezent.
În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a formulat o cerere privind eliberarea unei adeverințe pentru stabilirea perioadei când a avut drept de sedere legala pe teritoriul Romaniei, aceasta fiindu-i necesara pentru a depune dosarul la Ministerul Justitiei in vederea obtinerii cetateniei.
Prin adeverinta nr. S2/SD/_ din data de 27.05.2011, eliberata de ORI-Directia pentru Imigrari a Municipiului Bucuresti, se atesta faptul ca i-a fost prelungit dreptul de sedere in urmatoarele perioade: 14.01._03, 22.04._04, 29.03.2005-6.07.2005.
La data de 1.06.2011 reclamanta a depus o petitie (fila 35) prin care a solicitat reanalizarea situatiei sale pentru perioada 19.04._05, apreciind ca adresa comunicata de parata nu reflecta situatia reala, de vreme ce a beneficiat de prelungirea dreptului de sedere in calitate de minor ai carui parinti au avut un drept de sedere permanenta pe teritoriul Romaniei.
Prin adresa nr._/9.06.2011 s-a comunicat mentinerea pozitiei exprimate initial de institutie.
La data de 22.11.2011 reclamanta a formulat o noua cerere (fila 31) prin care a solicitat recunoasterea sederii neintrerupte pe teritoriul Romaniei, respectiv sa se constate ca in perioadele 14.04._03 si 19.04._05 nu exista intreruperi ale dreptului sau de sedere, avand acelasi statut cu parintii sai prin raportare la dispozitiile sentintelor civile irevocabile nr. 112 si nr. 113 pronuntate la data de 26.01.2004 de catre Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a-VIII-a contencios administrativ si fiscal, in dosarele nr. 3654/2003, respectiv 3655/2003.
Tribunalul apreciaza ca refuzul institutiei parate de a emite in favoarea reclamantei un act prin care sa recunoasca imprejurarea ca perioada de sedere legala pe teritoriul Romaniei a avut un caracter continuu, incepand cu data de 14.01.2003 si pana in prezent, are un caracter nejustificat.
Astfel, se invoca de catre parata in motivarea refuzului imprejurarea ca eliberarea unei adeverinte conform solicitarilor reclamantei nu este posibila deoarece s-ar contraveni dispozitiilor OG nr. 33/2002 care stipulează expres la art. 1, faptul că autoritățile publice centrale eliberează aceste adeverințe sau certificate numai în cazurile în care situațiile și datele a căror confirmare se cere, rezultă din documentele și evidențele deținute de acestea. Or, instituția pârâtă nu putea elibera o adeverință altfel decât rezulta din evidențele instituției, adică perioadele pentru care reclamantei i s-a prelungit dreptul de ședere în mod legal cu îndeplinirea condițiilor legale de la momentul respectiv. Pârâtul metioneaza ca in evidențele deținute de instituție nu figurează decât perioadele indicate prin adeverința respectivă. Pentru ca în adeverință să fie inclusă și perioada la care face referire, era necesar ca la acel moment, părinții să depună o cerere explicita în numele minorei, intrucat in cazul minorilor ai caror parinti isi stabileau domiciliul in Romania, acestia nu dobandeau prin efectul legii statutul parintilor.
Tribunalul apreciaza ca aceste sustineri au un caracter nefondat, avand in vedere ca prin sentintele civile irevocabile nr. 112 si nr. 113 pronuntate la data de 26.01.2004 de catre Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a-VIII-a contencios administrativ si fiscal, in dosarele nr. 3654/2003, respectiv 3655/2003, parintii reclamantei au obtinut aprobarea stabilirii domiciliului in Romania motivat de faptul ca au obtinut vize succesive de sedere temporara incepand cu data de 27.08.1996 si pana la data de 19.04.2004, instanta de judecata considerand ca intreruperile dreptului de sedere sunt minore si nu aduc atingere scopului textului de lege privind sederea legala continua.
In drept, tribunalul retine ca in conformitate cu disp. art. 71 alin. 3 din OUG 194/2002,
(1) Dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) au avut o ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel:
(i) șederea va fi considerată continuă atunci când perioada de absență de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutive și nu depășește în total 10 luni;
(ii) șederea va fi considerată legală atunci când împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național;
(iii) la stabilirea perioadei de ședere continuă și legală se ia în calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii;
(iv) la stabilirea perioadei de ședere continuă și legală nu se ia în calcul șederea conferită de viza diplomatică sau de serviciu și nici șederea obținută pentru desfășurarea de activități ca lucrător sezonier;
b) fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români;
c) fac dovada asigurării sociale de sănătate;
d) fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii;
e) cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător;
f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
(2) Străinilor de origine română sau născuți în România, precum și celor a căror ședere este în interesul statului român li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) lit. a)-e).
(3) Minorilor ai căror părinți sunt titulari ai unui drept de ședere permanentă li se poate acorda același statut fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1).
Prin urmare, raportat la aceste dispozitii legale, tribunalul constata ca autoritatea publică refuză să-i recunoască reclamantei dreptul de ședere permanentă legală continuă si neîntreruptă in conditiile in care părinții sai au obținut două hotărâri judecătorești irevocabile prin care le-a fost aprobata cererea de stabilire a domiciliului in Romania, practic fiindu-le recunoscut dreptul de ședere legală continuă neîntreruptă în România, astfel cum rezulta din considerentele retinute de instanta.
Reclamanta a sesizat autoritatea cu privire la cele două sentințe civile, prin urmare nu se poate retine imprejurarea invocata de parata in sensul ca aceasta nu a formulat o cerere in vederea recunoasterii perioadei de sedere legala neintrerupta.
De altfel, legiuitorul nu a conditionat recunoasterea in favoarea copilului minor a aceluiasi statut ca si cel al parintilor de indeplinirea unei conditii suplimentare, astfel cum sustine parata, intentia legiuitorului fiind neechivoca in sensul de a asigura unitatea familiei si a garanta dreptul copilului minor de a beneficia de aceleasi drepturi deja recunoscute in favoare parintilor.
Potrivit art. 1 din Legea nr.554/2004 - (1) Orice persoana care se considera vatamata . sau ori ., de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Interesul legitim poate fi atat privat, cat si public.
Art. 8 alin. 1 teza a doua din Legea contenciosului administrativ prevede, de asemenea, că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Având în vedere aceste argumente, se poate aprecia ca autoritatea publică nu și-a îndeplinit obligația corelativă dreptului reclamantei, existand un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei, astfel ca, Tribunalul a admis acțiunea, astfel cum a fost formulata, sens in care a obligat parata sa recunoasca in favoarea reclamantei perioada de sedere legala continua pe teritoriul Romaniei, incepand cu data de 14.01.2003 si pana in prezent.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul I. G. pentru Imigrări solicitând modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.
Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă considerând că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.
Recurentul arată că instanța de fond a analizat greșit acțiunea reclamantei prin raportare la prevederile art. 71 din OUG nr. 194/2002, și nu prin raportare la prevederile OG nr. 33/2002 privind reglementarea eliberării certificatelor și adeverințelor de către autoritățile publice centrale și locale.
Susține că reclamanta nu a depus o cerere de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, care nici nu se putea acorda retroactiv, ci a solicitat doar eliberarea unei adeverințe din care să reiasă perioadele pentru care a avut drept de ședere pe teritoriul României. Eliberarea unor astfel de adeverințe este supusă prevederilor OG nr. 33/2002 care la art. 1 limitează această activitate la datele care rezultă din documentele deținute iar în perioada în cauză reclamanta nu a solicitat și nici nu i-a fost acordată prelungirea dreptului de ședere.
Recurentul-pârât mai arată că potrivit prevederilor legale din perioada respectivă, în cazul minorilor ai căror părinți își stabileau domiciliul în România, aceștia nu dobândeau prin efectul legii statutul părinților, ci aveau această posibilitate în măsura în care se formula o cerere supusă îndeplinirii condițiilor legale prev. de art. 69 -71 din OUG nr. 194/2002.
Intimata-reclamantă, deși legal citată, nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât și în limitele prevăzute de art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Pentru a se reține în sarcina recurentului-pârât un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei de a i se recunoaște faptul că perioada de ședere legală pe teritoriul României a fost continuă începând cu data de 14.01.2003, trebuie avută în vedere definiția dată refuzului nejustificat de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit acestei definiții, prin refuz nejustificat de soluționare a unei cereri se înțelege „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”.
De asemenea, în art. 2 alin. 1 lit. n din Legea 554/2004 este definit „excesul de putere” ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.
Prin urmare, refuzul recurentului-pârât de a recunoaște faptul că reclamanta a avut un drept legal de ședere continuă începând cu data de 14.01.2003, ci nu doar în perioada menționată în adeverința nr. S2/SD/_/27.05.2011, poate fi calificat ca refuz nejustificat în situația în care acesta ar fi fost emis cu exces de putere, adică prin încălcarea drepturilor reclamantei.
Curtea reține că potrivit dispozițiilor OG nr. 33/2002, reclamanta era îndreptățită la eliberarea unei adeverințe prin care să se ateste existența unui drept, cum este dreptul de ședere legală pe teritoriul României, însă existența acestui drept trebuia să fie confirmată de documentele deținute de recurentul-pârât.
Verificând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Curtea apreciază că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul ar deține documente care să confirme faptul că reclamanta ar fi avut un drept legal de ședere pe teritoriul României în perioada 20.04.2004 – 28.03.2005.
Curtea reține că instanța de fond a avut în vedere, atunci când a apreciat că reclamanta a avut un drept de ședere legal pe teritoriul României, cele dispuse prin sentințele civile nr. 112 și 113 din 26.02.2004 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția de C. Administrativ.
Prin aceste sentințe au fost admise acțiunile formulate de părinții reclamantei și obligat pârâtul să le aprobe cererile de stabilire a domiciliului în România, reținându-se o ședere legală continuă pentru părinții reclamantei de minimum 6 ani anterioară datei de 19.04.2004, considerând că perioadele de întrerupere sunt minore și nu aduc atingere scopului legii.
În cuprinsul acestor sentințe nu se face nici o referire la dreptul de ședere al reclamantei, ci doar la dreptul de ședere al părinților reclamantei, motiv pentru care, sentințele invocate de instanța de fond, nu pot proba existența unui drept de ședere în favoarea reclamantei, ci doar în favoarea părinților acesteia.
În cuprinsul sentinței recurate, instanța de fond consideră că minorii au același statut cu părinții lor, astfel că recunoașterea unui drept de ședere în favoarea părinților reclamantei, prin sentințele nr. 112 și 113 din 26.02.2004, profită și reclamantei.
În acest sens, instanța de fond invocă prevederile art. 71 alin. 3 din OUG nr. 194/2002, potrivit căruia „minorilor ai căror părinți sunt titulari ai unui drept de ședere permanentă li se poate acorda același statut fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1)”.
Curtea constată că instanța de fond are în vedere prevederile actuale ale OUG nr. 194/2002, deși trebuia să facă referire la cele din perioada în litigiu, 20.04.2004 – 28.03.2005, însă și în forma din această perioadă, dispozițiile aveau aproximativ același conținut, întrucât art. 71 alin. 4 prevedea că „în cazul în care ambii părinți ai străinului minor sunt titulari ai dreptului de ședere permanentă, acesta obține stabilirea domiciliului în România o dată cu părinții săi”.
Cu toate acestea, interpretarea acestor dispoziții legale dată de către instanța de fond este eronată, întrucât aceste dispoziții prevăd numai dreptul minorului de a obține dreptul de ședere în România o dată cu părinții săi, fără a acorda automat acest drept minorului, fiind necesară formularea unei cereri exprese de acordare a dreptului de ședere și pentru copilul minor, în condițiile art. 72 din OUG nr. 194/2002.
Față de cele arătate mai sus și având în vedere că nu s-a făcut dovada că reclamanta a formulat cerere și i s-a acordat un drept de ședere legal în România în toată perioada începând cu data de 14.01.2003, Curtea reține că refuzul recurentului-pârât de a recunoaște acest drept în favoare reclamantei nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, astfel că, în temeiul art. 312 alin. 1-3 și art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, va admite recursul și va modifică sentința recurată în sensul că va respinge acțiunea, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul – pârât I. G. PENTRU IMIGRĂRI, împotriva sentinței civile nr. 5000 din data de 06.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX – a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata – reclamantă BEN JELLOUN B..
Modifică sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, C. M. F. P. C. G. I. C.
GREFIER,
P. C.
Red. / Tehnored. G.I.C. Jud. fond - BR |
| ← Constatare aprobare tacită. Sentința nr. 2762/2014. Curtea de... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 4167/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
